25 iunie 2008

Alte poze americane si aceleasi ganduri romanesti

Incep sa ma simt din nou acasa. Mai trimit cateva poze si apoi ma apuc de bagaje. Sunt iar in New York, unde alerg si iau imagini, pentru mine si pentru cei care intra aici, pe blog. In setul de azi, am pus imagini cu:
- niste cladiri vechi si noi in New York
- politia, mereu pe aproape
- o veverita in Central Park
- un Andrei cu capul intre carti la Libraria Barnes & Noble de pe strada 66
- acelasi Andrei, autopozandu-se cu peretii pictati cu portrete de scriitori, in aceeasi librarie gigant
- o biserica si un zgarie nori, avand loc amandoua pe insula Manhattan
- steagul american, atarnat peste tot, fara rusinea romaneasca (de vreme noua) de a fi nationalist
- un Andrei Paunescu si un George Chirca, tragand valizele prin cartierul Queens, cu gandul ca mai e putin si trec Atlanticul inapoi.




































23 iunie 2008

Washington. Nevoia de agasantele teme obligatorii




























Cand v-am scris ca nimic nu e ca America, ca pasiune si ritm, am fost absolut sincer. Am, asadar, suficient credit ca sa va spun ca drumul la Washington din 22 iunie 2008 a fost o experienta grozava de o zi, dar care, daca se prelungea cu inca putin, ori ma apuca somnul letargic, ori ma aruncam in Potomac de lipsa de perspectiva si de vitalitate. Orasul e frumos, nimic de zis, dar pare mort si are capacul bine batut in cuie. Pentru cei care iubesc linistea de statiune, pentru cei care se simt mai bine la bai la Caciulata decat in nebunia citadina, probabil ca e cel mai potrivit loc de vizitat si pierdut timpul, dand batraneste din cap pe strazile pe care oamenii nu prea se misca. Mie, in schimb, dupa fabulosul New York (cu tot balastul lui de miros si de murdarie), Washingtonul mi se pare ca o tema obligatorie de vara, ca una dintre acele lecturi suplimentare care ne-au compromis vacantele. Cumva utila, pentru cultura generala, dar eminamente fara vlaga momentului. Un fel de moartea pasiunii monumentala.
Am fost, ca orice norocos care ajunge in capitala SUA, sa ma pozez narcisist la Capitoliu si la Casa Alba (de unde am furat cateva frunze de copaci, ca sa le am ca suvenir viu), m-am simtit mic si liber langa Obelisc, am vazut o populatie locala majoritar de culoare si cam atat. Am condus la intoarcere masina unchiului meu dr Paul Finescu (drum de 4-5 ore intre New York si Washington, cu viteza maxima de 65 mile pe ora, adica putin peste 100 de kmh pe niste autostrazi care pe alocuri au si 7 benzi de fiecare sens!), am mancat intr-un restaurant de langa autostrada din lantul TGI Friday (Thanks God is Friday, adica "Doamne ajuta ca e vineri!"), am facut sute de poze (fiindca si plicticosenia are dreptul la un loc in fototeca, nu?), am baut o apa plata cu un colt de sandvis dulceag de pui la Starbucks Coffee, acea cafenea pe care am descoperit-o la Londra in 2007, am vorbit pana la epuizare, am ascultat povesti romanesti si americane fara sa ma satur, am cumparat una-alta de la tarabe, dar mai ales reproduceri dupa originalul Constitutiei SUA si dupa celelalte 4 documente fundamentale ale constituirii celui mai mare si puternic stat al lumii, am, am, am.
Va ofer cateva imagini si, dincolo de rautatea de la inceput despre Washington (care e, insa, absolut corecta!), ma bucur ca am ajuns in acest oras in care ar fi trebuit sa merg cu tata si cu sora mea Ana Maria in dimineata de 11 septembrie 2001, daca nu incepea nenorocirea care ne-a prins la New York si nu ne-a mai lasat sa plecam din oras in ziua aceea cumplita. In primul rand, raman, si dupa Washington, cu parerea ca trebuie sa ne bucuram ca exista acest colt de lume dintre oceane, pentru ca, fara el, astazi inca am mai fi invatat ruseste obligatoriu la scoala si ne-am fi dus la vot sa alegem candidatii partidului unic. Sa nu uitam asta, cand ii injuram pe americani! Mana mea in forma de L, "Lumina! Lupta! Libertate!" prin gardul Casei Albe asta vrea sa arate.

21 iunie 2008

Libertatea de a trage cu chitara. Si in America.
























































Imi pare bine ca m-ati incurajat in ceea ce priveste pozele deja publicate si asteptarea celor viitoare.
Cand faci un asemenea drum, in locul in care ai ramane fara sa clipesti ca sa traiesti, daca nu ar fi pe lume prapadita noastra tara minunata, fara de care nu poti respira, in afara de cate o calatorie ca asta, imaginile sunt mai cuprinzatoare decat sute de cuvinte.
In ceea ce postez acum, se afla rudele mele americane, Paul, Marilena si Mihai Finescu, partenerul meu de drum, George Chirca, Oceanul Atlantic vazut de pe Long Island si ma aflu eu, in paradisul magazinelor de chitari si intr-un seif de banca, devenit carciuma. Mai puteti gasi in fotografii spatiul ramas golas, dar in plina reconstructie din New York, dupa curatarea locului fostilor Gemeni de la WTC si nu in ultimul rand un Andrei langa simbolul libertatii planetare, statuia dintreape, care ramane sigla Statelor Unite.

16 iunie 2008

Va trimit, pana ma-ntorc, / Poze noi de la New York



























































































































































































Pozele sunt in sine explicatia a ceea ce fac, ce parcurg si ce simt aici, la New York, la jumatatea lui iunie 2008. Adica sunt semnul ca am trecut pe langa noii Gemeni din Piata Columbus, ca am respirat mai curat in Central Park incercand sa culeg acea particula de aer pe care a simtit-o la final Lennon, sunt dovada ca m-am simtit atras de o statuie grotesca si semnificativa cu un nud feminin, ca m-am dus incolo si incoace pe langa si pe Empire State Building si Madison Square Garden. Imaginile mai sunt semnul marturisit ca am umblat mult cu metroul, si langa un jamaican, si langa prietenul meu George Chirca, si ca m-am simtit uneori "Un om pe niste scari", cu gandul la mine, la cei pe care ii iubesc si la pamant. Si la dragoste. Si la intoarcere.



15 iunie 2008

Nimic nu e ca America



























































New York, 12-15 iunie 2008

Nici prin cap nu imi trece sa traiesc in alta tara decat Romania, desi, pana in 1989, imi parea rau ca tata nu a ramas in America in 1971. Dar, daca ar fi sa ma stric la minte si sa imi pot, totusi, activa glanda emigrarii, fara indoiala ca as putea trai doar la New York sau la Londra.

Am ajuns in America pe 12 iunie 2008, dupa o escala de doua ore la Amsterdam. Prima data, am calcat pe pamantul acesta de dincolo de Ocean, care imi da fiori, tot intr-un iunie, in 1994. Atunci, am avut o stare de emotie ca la primul sarut, cand am coborat pe aeroportul din Los Angeles. De atunci, am mai fost de cateva ori, inclusiv in 11 septembrie 2001 la New York, apoi de doua ori in prima parte a lui 2002. Chiar si asa, cu tot drumul lung cu tot, imi doresc sa nu fie ultima calatorie, pentru ca, oricata mizerie, inegalitate, cadere economica, incultura, amestecatura umana si alte neajunsuri am gasit aici, tot sunt fascinat de aceasta tara inegalabila si incomparabila. Decat cu Anglia. Si cu Romania.

Unii sunt obsedati de masini, altii de haine, altii de bijuterii, altii de undite, altii de timbre. Eu nu ma pot nici acum scoate de sub zodia pasiunii pentru chitari si tot ce tine de sunetul de tip rock-flok. Inca din prima zi la New York, am intrat in magazinul din care am cumparat in 2001 chitara electroacustica si procesorul de scena pe care cant si azi. Intre rastelurile cu Fenderuri, Gibsonuri, Ibanezuri, intre muntii de Marshalluri si procesoare, ma simt aproape la fel de bine ca in bratele femeii iubite. Sunetul lor aproape orgasmic este o continuare organica a cuvintelor, gemetelor, soaptelor, strigatelor, tacerilor feminine.

Am umblat kilometri intregi prin senzationalul Nou York, m-a prins si ploaia, m-am asfixiat in duhoarea metroului si a umezelii oceanice, dar nimic nu m-a putut face sa ma scarbesc de cel mai dinamic si nebunesc oras al lumii, in care se intampla totul, 24 din 24 si in care, asa cum imi spunea Florian Pittis dupa ce s-a intors din America prin 1979, orice ai face, nu mai surprinzi pe nimeni, pentru ca deja totul s-a intamplat la New York, s-a mai vazut asa ceva acolo.

Nu sunt un religios, un practicant ostentativ, dar am simtit nevoia sa stau cu capul in palme in Catedrala Sfantul Patrick si, pentru o clipa, m-am simtit la Dublin, unde am trait momente fara egal, vara trecuta, in 2007.

Desi toate s-au scumpit foarte mult in America ultimilor ani, inca este aproape totul mult mai ieftin decat in Europa, de la haine pana la combustibil, de la mancare pana la taxiuri, de la pantofi pana la cosmetice.

Am vazut meciul cu Italia la restaurantul Casa Romana din cartierul Queens impreuna cu George Chirca si cu un alt roman ratacit pe acolo. A fost un excelent 1-1, dar puteam bate, daca Mutu, care oricum a dat golul de 1-0, nu rata un 11 m in final. Am mancat la un bufet chinezesc unde dai intre 7 si 10 dolari si mananci cat poti din cateva zeci de feluri intinse la liber in platouri.
Am venit in SUA aproape fara bagaje. Cateva schimburi si atat. Valiza am umplut-o cu ce mi-au cerut cei cu care urma sa ma vad: cateva zeci de eugenii, ceai de galbenele, cateva salamuri de Sibiu, fasconal, carti in romaneste, extraveral, spirulina, jumatate de litru de palinca si alte cateva produse pe care nici milioanele din buzunarele romanilor americani nu le pot egala si substitui. Pentru ca, pe de o parte, sunt foarte bune, iar, pe de alta, ele duc in casa emigrantilor o parte din gustul si aerul de acasa.

Am intrat in Hard Rock Cafe din Times Square si am stat cu gura cascata in dreptul vitrinelor cu chitari sau haine ale gigantilor scenei, care sunt mai atragatoare, pentru mine, decat bauturile si mancarurile de pe teghele. Va trimit o imagine cu o chitara a lui Eric Clapton. Cred ca este mai bine decat sa va trimit o poza a mea de la o carciuma, cu paharul in mana, sau de pe capota unui Chevrolet Corvette rosu, gasit intr-o parcare.
Am luat urme pe care le cunosc deja demult prin New York: cartierul Little Italy din Manhattan, unde unchiul Paul Finescu ne-a dus, pe mine, pe tata si pe sora mea Ana, la o pasta si un vin in septembrie 2001, bulevadrul Boroadway care face nota separata de majoritate strazilor paralele si perpendiculare ale Manhattanului si serpuieste printre artere, am intrat si in Central Park cu gandul la John Lennon si la faptul ca el a dat senzationala Anglie pe acest oras, am urcat pe Empire State, m-am fatait prin mallurile noilor Gemeni din Piata Columbus de langa Central Park, apoi am luat pas cu pas oraselul Astoria din zona Queens, care e pe continent, unde si stau. Daca vreti o comparatie cu Bucurestii, cele cinci sectoare newyorkeze ar fi Manhattan, Queens, Brooklyn, Bronx si Staten Island (le-am asezat in ordinea descrescatoare a nivelului de viata si civilizatie), iar in interiorul acestora sunt incorporate oraselele cum e si Astoria, care ar fi echivalentele unor cartiere ca Berceni, Colentina, Pajura si asa mai departe. Mai mici decat aceste delimitari sunt asa-numitele blockuri, adica spatiile dintre strazi si bulevarde. Cand vrei sa cauti o strada, nu spui "ma duc pana la a treia pe dreapta", ci spui "merg trei blockuri incolo".
Nici nu am ajuns bine si fac si eu caz de cat de bine ma pricep. N-ar mai urma, pentru ca spectacolul fitelor penibiole sa fie intreg, decat sa vin in tara peste cateva zile si sa spun, ca Raducioiu in iarna lui 1990 (dupa doar cateva luni de Italia): "Com se spune la voi, in romaneste, la...?"

Cand mai pun mana pe cate un computer cu net, va mai dau de veste.

Va iubesc. Ca pe America. Luati aceasta marturisire-declaratie ca pe un mare compliment! Exact de ziua mortii lui Eminescu. Cel care ne-a invatat sa nu ne jucam cu cuvintele mari ale limbii romane.

P.S. Mi-e teama, ca intotdeauna, de ridicol si nu stiu cu ce poze potrivite sa ilustrez textul. Pe de o parte, nu pot, aproape fizic vorbind, de jena previzibilului, sa va arat vreo fotografie cu mine dus de lift pana la etajul 86 in Empire State sau o imagine placida intre trasurile din Central Park. Pe de alta parte, bine nu e nici sa public o poza care ar fi putut fi facuta la Pucioasa, cu nimic reprezentativ pentru aceasta calatorie. Asa ca vedeti dumneavoastra daca am ales bine.

11 iunie 2008

Cenaclul Flacăra la Ploieşti, Braşov şi Scorniceşti






La Ploieşti, renaşterea din 2008, după interzicerea din 1985

• Locul: Ploieşti, Casa de Cultură a Sindicatelor
• Data: 26 mai 2008 • Durata: două ore (18.10-20.15).
• Număr de participanţi: 500.
• Pe scenă: Adrian Păunescu, Tatiana Stepa, Andrei Păunescu, împreună cu doi ploieşteni care au mai urcat în trecut pe scena Cenaclului - Oana Ionescu şi Costin Negulescu, şi cu câţiva tineri artişti, veniţi din sală, să debuteze la Cenaclu: Iulia Dragomir, Alin Pop, Andrada Dumitru, Laura Marinică, Coramia Moţoi şi Ana Maria Popescu.
• Calitatea manifestării: extraordinară, graţie sentimentului unic de forţă şi de prospeţime pe care l-au dat scenei tinerii şi copiii, majoritari în sală.
• Calitatea organizării: foarte bună, datorită eforturilor impresarei Brânduşa Simion.
• Succesele manifestării: Copaci fără pădure, Amor cubist, Rugă pentru părinţi, Ţara lui Impozit Vodă, Bieţi lampagii, Măicuţa când m-o făcut, Treceţi batalioane române Carpaţii, Apel de cărturar, Doamne ocroteşte-i pe români, Clar de inimă, Omul pădurii.
• Debuturi: interpreţii Costin Negulescu (folkist talentat, cu glas cald, amintind de Daniel Iordăchioaie, redebutând, de fapt, la Cenaclu, cu piesele „Grădină cu flori” şi „Lacrimi pentru tatăl învins”), Iulia Dragomir (o foarte frumoasă voce, cu cântecul „Emoţie de toamnă”, pe versuri de Nichita Stănescu), Alin Pop (recitând patetic şi ciudat lui A.P. poemul „Pariul pe poartă”) şi „Trupa fără nume” (Andrada Dumitru, Laura Marinică, Coramia Moţoi şi Ana Maria Popescu, o formaţie armonioasă, cântând piesa „Pădure nebună”).
• Programul: Adrian Păunescu (Apel de cărturar), Tatiana Stepa (Copaci fără pădure, Colindul gutuii din geam, Totuşi iubirea, Măicuţa când m-o făcut, Castelul, Clar de inimă, acest ultim cântec prilejuind revenirea la microfon, din sală, a Oanei Ionescu, folkista care, în 1985, împreună cu sora sa, Alice, adusese la Cenaclu excepţionala piesă pe versuri de Nichita Stănescu), Andrei Păunescu (Amor cubist, Cosaş în fân, Ţara lui Impozit Vodă, Treceţi batalioane române Carpaţii, Ţara, Omul pădurii, Cât ti voi, Doamne ocroteşte-i pe români) şi piesele propuse de debutanţi.
• Evenimente: Adrian Păunescu a anunţat renaşterea cenaclului exact în oraşul în care a avut loc ultimul spectacol dinaintea interzicerii din iunie 1985.
• Reviste "Flacăra” şi cărţi ale lui Adrian Păunescu au fost oferite la standul ad-hoc de lângă scenă. La final, pe aceste tipărituri, A.P. a dat autografe.
• De la masa sa de pe scenă, Adrian Păunescu a răspuns biletelor sosite din sală, în timpul spectacolului. Emoţionante cuvinte au scris mulţi dintre elevii prezenţi (cei mai mulţi, de la Liceul Economic „Virgil Madgearu”) şi câţiva iubitori ai Cenaclului, veniţi chiar şi din Bucureşti, să vadă concertul. Iată câteva dintre bilete:

„Salut cu mare bucurie această renaştere a Cenaclului Flacăra. Pentru acest spectacol am venit de la 50 de km. Vă rugăm, reluaţi şi cântecele aromâne. Magdalena Cristea”.

„Sunt un spirit liber, crescut în serile de Cenaclu, virusat iremediabil - acum 25 de ani – de un sentiment al libertăţii. Copacului fără pădure îi transmit toate îmbrăţişările copacilor prieteni. Nicole”

„De la Dragoş Anghel, pentru doamna profesoară Emilia Rizea: vreau să mă treceţi clasa!”

„Şi totuşi există matrice / Şi totuşi există sistem, / Dau teză, dau teză la mate, / Nu ştiu, am furat şi mă tem” (bilet, fireşte, anonim).

„Dorinţa mea cea mai mare e să cânt, admir mult Cenaclul Flacăra pentru că melodiile mă ung la suflet. Florina Alecu, clasa a XI-a.”

„Răni care nu s-au născut încă, îmi înfloresc pe tălpi, simt adâncul pe un sărut cu buze de femeie peste gura lui hrănită cu cadavre, înfloresc de iubire din sângele propriei mele răni” (anonim).

„Mereu am regretat că nu am prins nici un spectacol al cenaclului, dar în seara aceasta mi s-a împlinit un vis. Vă mulţumesc mult şi abia aştept un nou spectacol pentru că avem nevoie. Diana Andrada.”

„Vă felicit din tot sufletul pentru darurile pe care le-aţi oferit şi le oferiţi permanent celor din jur prin ceea ce sunteţi. Adăugaţi valoare oamenilor şi vieţii prin ceea ce sunteţi. Vă mulţumesc! Iulia Dragomir”




„Vă mulţumim că existaţi, domnule Păunescu, vă mulţumim pentru ideea de a înfiinţa Cenaclul Flacăra şi pentru descoperirea acestor oameni minunaţi pe care i-aţi lansat vreme de 25 de ani. Suntem fericiţi că suntem contemporani cu dvs. Sunteţi singura persoană care a făcut un lucru bun pentru poporul român, când alţii nu aveau curajul de a vorbi. Mirela Ghioc.”






Reîntâlnirea titanilor, la Braşov






• Locul: Braşov, sala Hotelului Aro Palace.
• Data: 29 mai 2008.
• Durata: trei ore (20.30-23.30).
• Număr de participanţi: 700.
• Pe scenă: Adrian Păunescu, Mircea Vintilă, Victor Socaciu, Tatiana Stepa, Vasile Şeicaru, George Nicolescu, Emeric Imre şi trupa „Friends” (Răzvan Crivaci – backing vocals, chitară, Marius Varvaroi „Roje” – clape, Sorin Zamfir – percuţie), Andrei Păunescu şi trupa „Totuşi” (Ştefan Iuga – bass, Dan Alexandru – tobe, amândoi la debutul în Cenaclul Flacăra).
• Calitatea manifestării: excepţională, adesea incendiară.
• Calitatea organizării: excelentă, prin implicarea remarcabilă a gazdei principale, Otilian Neagoe.
• Evenimente: reîntâlnirea, după foarte mulţi ani, pe aceeaşi scenă, a câtorva dintre marile personalităţi ale Cenaclului Flacăra din toate seriile, '70, '80 şi '90. • Vasile Şeicaru a spus la microfon povestea cântecului „La adio”, scris împreună cu Adrian Păunescu şi lansat la Braşov, în 1 ianuarie 1983. • Pentru prima oară, în peste 20 de ani de activitate, Emeric Imre a răguşit înainte de un spectacol şi a intrat în scenă incomplet refăcut. • Au venit la Braşov mai mulţi iubitori ai Cenaclului din toată ţara: Ion Drăgan (ziaristul de origine din Craiova, stabilit la Tg. Mureş), Brânduşa Simion (cunoscuta impresară din Ploieşti, care a făcut efortul de a o aduce personal pe Tatiana Stepa, de la Caracal, unde cantautoarea avusese un concert la prânz, în aceaşi zi) şi bucureştenii Nicoleta şi Emanuel Vaia, Diana Andrada Tocitu şi Sorina Zlătan (o prietenă a Cenaclului care transformă sentimentele în fapte, în cazul de faţă, oferindu-se să îl aducă la Braşov pe marele artist George Nicolescu, cel care, special pentru spectacolul din 29 mai 2008, s-a externat din spitalul bucureştean unde îşi făcea câteva analize).
• Debuturi în Cenaclu: excelentul muzician Răzvan Crivaci, cu o compoziţie proprie.
• Succesele manifestării: Mielul, Pământul deocamdată, Un om pe nişte scări (Mircea Vintilă), Roata, Charlie Chaplin, Mereu cu Dumnezeu (Victor Socaciu), Copaci fără pădure, Spune-mi ceva, Rugă pentru părinţi (Tatiana Stepa), La adio, Actorul, Din prea mult sau prea puţin (Vasile Şeicaru), Eu fără tine, Ordinea de zi, Bătrânii (George Nicolescu), Nebun de alb, Oraţie de nuntă, Capul de la Torda (Emeric Imre), Ţara lui Impozit Vodă, Doamne ocroteşte-i pe români, Ţara (Andrei Păunescu), Treceţi batalioane române Carpaţii (tot Cenaclul), Repetabila povară (Adrian Păunescu).




Bieţi lampagii, la Scorniceşti

• Locul: Scorniceşti, în aer liber, pe platoul din centrul localităţii.
• Data: 30 mai 2008.
• Durata: trei ore (19-22).
• Număr de participanţi: 1500.
• Pe scenă: Adrian Păunescu, Victor Socaciu, Mădălina Amon, Vasile Mardare, Ana Maria Păunescu, Andrei Păunescu.
• Calitatea manifestării: foarte bună.
• Calitatea organizării: bună, dar, din păcate, cu o prezenţă destul de discretă a gazdelor.
• Evenimente: recitalul de o oră al lui Victor Socaciu de la începutul manifestării şi locul inedit pe care Adrian Păunescu l-a ales pentru a conduce spectacolul, aşezându-şi masa şi microfonul între public şi scenă.
• Succesele manifestării: Tata şi caii, Căruţa cu flori, Mama lor (Bună ţară rea tocmeală), Charlie Chaplin, Nu uita că eşti român (Victor Socaciu), Totuşi Doamne, Păpuşarii, Ordinea de zi (Vasile Mardare), România ultimul bal, Vânare de vânt (Ana Maria Păunescu), Nu-s parale, Bieţi lampagii (Mădălina Amon), Amor cubist, Ţara lui Impozit Vodă, Treceţi batalioane române Carpaţii, Doamne ocroteşte-i pe români (Andrei Păunescu), Bocet pentru Ăl Bătrân (Adrian Păunescu).

Foto: Ana Maria Păunescu (Braşov şi Scorniceşti), Sorina Zlătan (Ploieşti)

Muşti, gâşti şi răţi

Memorialistică de vacanţă semidoctă

Scriu din vacanţă. E concediu. Mi-am luat câteva libere. Sunt la ţară, într-un mediu rustic ca de basm şi de poveşti. Numai praf, dar parcă respiri altfel. În zori de zi nişte şoferi localnici neaoşi beţi cu câteva Dăcii au venit în trombă de la o înmormântare şi au făcut varză nişte gâşti şi răţi care scurmau agale în băligar. Îi înţeleg că erau îndoliaţi, dar de ce să omoare paserile oamenilor? În altă ordine de idei, mă inervează că e plin de muşti, dar măcar ţânţarii e bine că nu prea m-au perturbat. Fac protuberanţe dacă mă muşcă. La muşti nu am alergii. În prima zi am mâncat vreo două sute de cireşi şi cred că mi-au cam făcut rău sigur. Toată noaptea am stat prin curte dar a meritat zic eu.
Peste drum, doi neni au o terasă cu parabolică. Sunt şi două mamari, probabil nevestele lor, care servesc cu vodci, beri, eugenii şi pe la 9 seara pleacă pe la căşi din lipsă de clientelă sau de bani. Aseară a fost un documentar cu galioane şi caravele franceze de acum sute de ani, care aveau ditamai tunurile la prori, dar la pupi nimic. Pupile, descoperite, erau fără nici o apărare. De aceia cocoşul calic era uşor de bătut de engleji. Nu contează câte armate viteze ai, dacă tehnica era execrabilă, totul se pierde pe fundul abisului mării. Şi nu erau nici veşti de salvare pe atunci. Dacă cădeai în apă, pa şi pusi.
A fost mare circ în campania electorală pentru alegerile locale. Eu, fiind aici, n-am putut vota şi nici ai mei nu au putut să votează, dar sper măcar că va fi mai bine dacă au câştigat ai noştri. Ce or găsi de râs oamenii că au candidat Marcel Muia şi Vasile Labă. Ei, şi? Dacă sunt gospodari, foarte bine! În orice partid s-ar manifesta. Oricum, ce alegem aia avem! Asta nu a înţeles electoratul semidoct. Un arogant încrezut de la terasă care voia neapărat cu tot dinadinsulaive umor a inventat nişte glume populare, cică dl. Muia ar fi avut slogan electoral “Dacă nu mă votaţi, o s-o luaţi în bot!”, iar dl. Labă cică ar fi mers cu lozinca “Alegeţi Laba, ca să n-o frecaţi după aia!”. Exagerări supradimensionate într-un limbaj subliminal de cea mai joasă spiţă.
Pe de altă parte, să nu uit că începe turneul de la Roland Baros. Poate anul ăsta se hotăresc, renunţă la zgură şi trec în fine la tartan până la urmă. Praf, praf şi iar praf! În plus, fumatul, care e un viciu păcătos, mă ucide şi îmi face foarte rău. Simt asta, dar nu am ambiţie. Mi-am propus, până în iarnă, să renunţ la acest obicei novice şi, orice ar fi, mă las. Sută-n mie!

Chirurgul

Chirurgul mă deschide, pielea crapă,
Mă izolează-ntr-un salon curat,
Ca un deşert mi-e buza fără apă,
Nici un catâr, de-un veac, nu l-a arat.

Supapele spre univers mi-s prinse
De bisturiul ce îl ţine strâns
Şi taie lumea-n care doar un ins e
Cu două streşini, puse pentru plâns.

Chirurgul eşti chiar tu, eu - pacientul,
Salonul seamănă cu lumea ta
În care am căzut eu, neatentul,
Ce a uitat să spună şi să vrea.

Dă-mi funcţiile, până ieri, vitale,
Mă voi închide într-un loc comun,
Nu vreau să-mi treacă viaţa prin spitale,
Obuzul cheamă-l înapoi în tun.


Andrei, iarăşi în operaţie

Partenerul parazit

Lipitoarea tămăduitoare


Deschideţi bine ochii şi regîndiţi-vă bîrfa! Nu este deloc mai parazit partenerul pîrlit, tînăr şi arătos, care-şi face casă-masă, maşină-piscină, frapieră şi carieră de pe urma perechii sale cu mai mulţi bani, dar şi cu mai mulţi ani şi vizite la doctor. Amărăşteanul aşa-zis parazit (de regulă, amărăşteanca!) primeşte, în avere, ceea ce îi dă, la schimb, partenerului bogătan, aşa-zis parazitat, în putere. Iar, dacă banii se mai fac de pe o zi pe alta, vîrsta şi frumuseţea nu se refac niciodată, cu nici o cremă şi cu nici un ordin de plată. Deschideţi-vă bine mintea şi reaşezaţi-vă drept miştocăreala despre un etern “el” bogat, bătrîn şi credul, care este - sărăcuţu-cuţul! - parazitat de o veşnică “ea”, ruptă-n dos, trufanda şi parşivă. Ce se plăteşte îşi merită preţul, iar cine s-a băgat de bună voie în tranzacţii cu trup şi suflet să tacă sau să ceară anularea schimbului: ea să-i dea înapoi averile şi trambulina spre lumea bună, iar el să-i dea îndărăt tinereţea şi frumuseţea.




Cîinii bunei credinţe




În clasa a noua, o colegă de clasă mi-a făcut referatul despre Anatole France, pe care nu am avut nici măcar bunul simţ să-l transcriu cu mîna mea, cînd i l-am înmînat profesoarei de Literatură Universală, care ne mai era şi dirigintă. Tot în anul ăla, o altă colegă mi-a arătat semnul ei suprem de afecţiune, trăgîndu-mi la maşină faţa de pernă - tema noastră la Practică (eram izolat într-un Liceu Central de fete, cu cîte doi puştani speriaţi, în medie, per clasa de 35 de domniţe cu simţurile în ascensiune). Mi-a plăcut să fiu ajutat în cele două momente de restrişte, dar nu ca să fug de treabă pe vecie, ci ca să mi se întărească ideea că începeam să fiu un bărbătuş care contează pentru regnul feminin din preajmă, regn săritor, la prima nevoie. Nu am mai gustat din fructul halucinogen al parazitării şcolare pe lîngă fete, măcar din orgoliul imberb că bărbatul adevărat - credeam eu - trebuie să fie şi mai priceput în Anatole France, şi mai abil în a coase feţe de pernă, decît orice fată cu care amuşinam a dragoste. De atunci încoace, rolurile s-au cam schimbat, dar am dovada cu două faţete, că am fost nu numai parazitat, dar şi că mi-am parazitat femeia. Cum, unde, cît, de ce, contează mai puţin. Important e că nu sînt paranoicul care se plînge celorlalţi că doar el a fost cîinele bunei credinţe, pe care l-au năpădit căpuşele, însetate de un corp plin de vlagă. Buna credinţă naşte şi căţele, nu doar dulăi, nici o grijă!
Un partener parazit nu este numai cel care atîrnă la banii celuilalt, ci mult mai mult. Şi mult mai nuanţat. Colega-autoare a referatului despre Anatole France a perseverat şi nu s-a lăsat pînă nu mi-a dus la bun sfîrşit doi copii, fată şi băiat, cît ai zice “Ilie de la Sculărie”. Scurta mea parazitare şcolară în ceea ce o priveşte a luat sfîrşit o dată cu acel text, fără de care nu ştiam, atunci, cum aş fi putut merge mai departe cu studiile liceale, pentru simplul motiv că nu aveam nici cea mai vagă idee despre A. France dar nici vreun gînd să aflu. Gîndurile mele erau la trupă, la hard’n’heavy metal rock, la AC/DC, nicidecum la tema aceea inutilă, pentru care ar fi trebuit - brrr! - să merg la bibliotecă. În anii următori, eu şi colega mai conştiincioasă ne-am stors unul altuia vlaga, de pe poziţii relativ egale, în sensul că făceam parte din aceeaşi categorie intelectuală şi de opţiuni şi nu am mai avut impresia de parazitare reciprocă dezechilibrată, fie ea şi alternativă, decît în măsura în care ea s-a mutat la mine şi l-am parazitat împreună pe tata, care ne-a crescut, pe noi şi pe copiii noştri, pînă am intrat în rîndul clasei muncitoare.




De la oul lui Columb la ouăle lui Irinel




În cuplul Irinel Columbeanu-Monica Gabor, el, Iri, îi e dator pe viaţă. Nu rîdeţi, aşa e! Scorul nici măcar nu e egal. Nu el dă mai mult, doar fiindcă i-a pus cîte o maşină, în ghetuţe şi-n sac, asta doar în decembrie. Tinereţea ei face mult mai mult, pentru simplul fapt că tinereţea nu are preţ. Altfel, ştim toţi că el nu ar plăti atît de nonşalant. Cine calculează în bani vede numai primul nivel, dar, dincolo de ei, e adevăratul preţ, al vieţii propriu-zise. Asta o simte foarte bine unul care a adunat sute de milioane de euro: că banii vin şi mai trebuie să şi plece pe ici colea, pe cînd viaţa, tinereţea şi momentul sexual favorabil nu aşteaptă. Fugi, nu fugi, vremea sexului trece.
Da, o fi avînd el un metru şi nu mai contează cît peste, iar dînsa aproape doi. Da, vîrsta lui o fi egală cu anii ei înmulţiţi cu “Π R2 x înălţimea”. Da, sigur că el o fi adunat o jumătate de miliard de coco, iar ea - o jumătate de leu vechi (mă rog, s-o mai pus şi ea la punct în noul an fiscal). Da, bineînţeles că da, ea e modelul de viitor, iar el e nisetrul prezentului, plin de icre negre, urcat lipa-lipa, pe scaunul de bar, în mijlocul lacului, pentru o filmare de tot hazul. Da, la toate acestea, da, da, sigur că da! Totuşi, el o parazitează pe ea. De ce? Ce e mai uşor să obţii: bani mulţi, Rolls, palate cît feudele lui Gigi Becali şi pat rotativ (pe de o parte), sau tinereţe, statură, frumuseţe şi inocenţa emoţiilor de bac (pe de altă parte)? Dacă banii, cumva, tot mai poţi spera să-i faci, cu toate celelalte, pune-ţi poftele-n cui! Asta nu-nseamnă să nu rîdem cu chiote cînd o auzim pe Moni întrebîndu-se mirată la televizor de ce lumea, absurda, crede că ea s-ar fi îndrăgostit de banii lui Iri, iar Iri de tinereţea ei, cînd orice observator lucid ar trebui să priceapă că la ei doi e exact invers, nu se aplică regula de cînd lumea. Ei să fie sănătoşi şi fericiţi, ca noi să avem de ce rîde. Şi tot noi să fim mulţumiţi că, pregătindu-se de bacaloriat în oraşul bacovian-sechelariu, Moni a rezolvat repede şi radical problema ouălor lui Columb, promiţînd pentru viitor un (alt) Columbeanu mic. Şi mai mic. Tot mai mic. Mic la stat şi tare bărbat.




Deontologia partenerului parazit




Bărbatul care crede că femeia i se simte pe vecie datoare pentru că el i-a dat casă, maşină, bani, carte şi un impuls în carieră, trebuie să accepte că ea are, adesea, dimpotrivă, sentimentul că tinereţea şi libertatea cu care şi-a plătit darurile sînt mult mai scumpe şi de aceea îl poate părăsi, fără remuşcări, cînd o apucă. Nu contează calculele contabile ale partajului şi nici părerea celor din jur, că ea ar fi o curvă care şi-a văzut interesul şi i-a dat un şpiţ, din mersul căruţei, de-acum pline cu saci. Contează capacitatea ei (de fapt, a oricărui partener care părăseşte) de a se simţi bine şi relaxat în propriul cuget, că e corect ce face plecînd de lîngă cel pe care (lumea spune că) l-a parazitat. Dacă, totuşi, sînt şi parteneri care fug, avînd remuşcarea că nu au procedat moral, în inima celui părăsit ar trebui măcar să troneze sentimentul inegalabil de reconfortant că a făcut mai mult bine decît a primit, că partenerul fugar îi e dator şi amîndoi ştiu asta. Oricum, femeile ce plătesc cu libertatea nu dau cu nimic mai puţin decît bărbaţii care le cumpără cu bani şi cadouri tinereţea şi trupul. Iubitele noastre sunt, vrînd-nevrînd, ca fotbaliştii: au un timp relativ scurt în care se pot afirma şi în care se pot desfăşura. Totul are un preţ. Aşa că nu există parazitare totală, la fel cum nimic ce se pare că e gratis nu e, pînă la urmă, de pomană.




A parazita - parazitare




Ce înseamnă, de fapt, un partener parazit? Înseamnă ca unul să dea cuplului oferind, iar altul să se dea cuplului primind. Dincolo de bani, casă, masă, maşină, servicii, cadouri, carieră, care sînt locuri comune ale căpuşării, există şi parazitarea pentru sentimente de către cei incapabili de ele, parazitarea pentru definirea de gusturi şi repere de către cei lipsiţi de busolă, parazitarea intelectuală de către cei mai rari în circumvoluţiuni, parazitarea mentalităţii celui superior, căpuşarea direcţiei de gîndire a celui avansat, absorbţia de idei de către cei uscaţi în inspiraţie, parazitarea din comoditate a unor tabieturi şi, deloc pe ultimul plan, parazitarea sexuală, cînd, fără celălat, nu poţi fi întreg, capabil, potent, motivat, disponibil, concentrat, inspirat, deştept, volubil, imaginativ, spectaculos, talentat, nu poţi fi tu însuţi, aşa cum ştii că poţi deveni, la un apogeu ce depinde de o singură circumstanţă, aceea a cuplului în interiorul căruia doreşti să te afli.




Nu suport egalitatea în cuplu!




Ciudată şi chiar supărătoare ajunge să fie starea de non-parazitare în cuplu. Eu, dacă aş trăi într-o asemenea ireală şi confuză echitate, aş avea senzaţia incomodă că mă aflu într-un cuplu homosexual, unde amîndoi partenerii au nu numai un potenţial egal, dar şi rezultate şi metode similare de a produce valoare şi de a contribui la viaţa în doi.
Dacă suntem amîndoi pe picioarele noastre, ceva cred că nu e în regulă cu iubita mea! După un şir de relaţii în care am fost parazitat (nu neapărat material, spun încă o dată!), un partener egal mă stînjeneşte. E nebună? Poate trăi pe propriile picioare?!
Fosta mea iubită nu a contribuit la viaţa noastră materială cu nici un colţ de pîine şi cu nici o factură de întreţinere, timp de cinci ani, dar nimic nu mă poate face să regret că mi-a oferit, în schimb, zile mereu altfel una decît cealaltă, sută la sută dedicate cuplului, cu tot adaosul de certuri şi hachiţe inerente, astfel încît balanţa noastră, la despărţire, a fost perfect echilibrată, fără debite. Spun asta în ceea ce mă priveşte. Ştiu că, deşi am dus tot motorul vieţii noastre propriu-zise de fiecare clipă, ea ar fi capabilă să mă scoată dator, trăgînd linia finală. La puţin după ce am ajutat-o să se angajeze (obligînd-o, practic, să iasă din ţarcul cuplului nostru în care, dacă eram egoist, o puteam încuraja să se rateze profesional şi să devină şi mai temătoare de lumea reală), i-am observat imediat aripile siguranţei de sine crescînd. I-am spus că nu ne va mai prinde anul nou următor împreună, tocmai pentru că va gusta tot mai pasionată din cupa independenţei cîştigate, pe care mi-o va arunca în faţă, ca să se răzbune pentru propriile ei slăbiciuni, de care, bineînţeles, nu eu eram vinovat. A negat vehement pe moment, dar intuiţia mea a fost confirmată dureros, la termenul pronosticat.




Parazitare transfrontalieră: circuite valahe integrate în daneze frustrate




Prietenul meu din copilărie Victor a visat să fugă în Occident, în toată adolescenţa noastră, cînd cîntam în aceeaşi trupă şi măsuram frumuseţea vieţii în cîte chitări Gibson sau Fender am putea avea, dacă am trăi şi noi în capitalism, ca Angus Young de la “ACADACA”, sau Robert Halford de la Judas Priest. Înainte de revoluţie, a şi încercat să treacă ilegal fîşia prin Banat, dar a degerat la degete şi s-a întors. După cîţiva ani, ajuns ceva mai legal prin Danemarca, pentru turism fireşte, şi hodinindu-se activ într-o discotecă de orăşel cuminte, unde spărgea banii, obţinuţi nu contează cum, cu alţi români şmecheri, puiul de vlah i-a căzut cu tronc unei puştoaice daneze. O agăţase în treacăt, cu farmec vulgar, de băiat cu “Psihologia consonantistă” la purtător, o ameţise cu vorbe măiastre - căci şi el se născuse poet, ca orice rumîn grue - o tratase cu flit latino de Dîmboviţa şi, bunînţeles, fiindcă dînsa mintenaş ajunsese în limbă, s-a şi culcat bădărăneşte cu ea. Dar a făcut greşeala neforţată să-i dea, la şto, adresa lui din Bucureşti, măcar ca ultim semn că nu o folosise doar ca pe un agregat ceva mai proaspăt decît o masturbare la beţie. Apoi s-a întors în ţară, fiindcă nu risca să primească interdicţie şi de la hamleţi, cum primise de la honvezi şi friţi, în anii anteriori.
În cîteva săptămîni, marţi, pe la 11 dimineaţa jumătate, la Victor în poartă, oare cine bate, cînd tot românul e prezent în chiloţi, la ora de odihnă, cu televizorul deschis? Daneza, cu sentimentele şi foliculina după ea! L-a luat îndată după dînsa pe micul Hamlet de Bucale în cel orăşel danez, l-a găzduit, l-a girat, l-a luat de soţ cu acte europene în regulă, l-a dus de l-a şcolit pînă omul meu şi-a luat brevet lingvistic şi drept de muncă, de rezidenţă şi una-două de cetăţenie, i-a luat chitară Ibanez “Steve Vai” şi staţie Marshall, i-a găsit de lucru în Occidentul care numai de paraziţi români nu avea nevoie, ce mai, i-a mutat visul în realitate! Să nu credeţi că dînsa era, cumva, vreo boccie. Abia vă spusei că era puştoaică, 18 împliniţi, zveltă, nici un defect fizic, de familie curată, adică, mai pe scurt, fără vicii ascunse, încît să aştepte regularizarea doar de la vreun balcanic rătăcit. După ce Victoraş, mare om, mare caracter, şi-a făcut rostul şi s-a aşezat în capul trebii, ca eurocetăţean respectabil, a părăsit-o. Normal. În firea lucrurilor. Şi acum, ce aşteptaţi să fac? Să-l porcăiesc pe bietul nostru conaţional, ajuns în Europa mai repede cu o azvîrlitură de sex? Nicidecum! Problema care trebuie demonstrată acilea e că nu el o parazitase pe dumneaei, cum din greşeală şi lipsă de imaginaţie v-aţi închipuit, ci tocmai invers. Buletin de Europa, casă, masă, nivel de trai, servici, Ibanez, trai danez, toate astea erau fleacuri, din punctul ei de vedere, faţă de faptul că pusese mîna, sau, mă rog, îşi încolăcise picioarele pe un bărbat altfel decît placizii ei compatrioţi, mai puţin virili, mai puţin deţinători de farmec mitocănesc şi în mod cert mai puţin vatmani ai tramvaiului cu vorbe de duh consonantiste, odoblejiene sau cioraniene. Pentru că, dacă nu ar fi cum tocmai v-am spus, donşoara daneza nu ar fi umblat cu mîna întinsă 3000 de kilometri, să-l găsească pe “Vick” în Bucureşti, la al treilea stop, în blocul cu zodii, ci s-ar fi încăţelit, cu nuntă şi acareturi, cu un danez de-al ei. După divorţ, daneza nu numai că nu l-a scuipat, că a păcălit-o atîţia ani şi i-a mîncat pîinea şi speranţele, ci îi vorbeşte şi azi cu drag, ca omului care a făcut-o fericită cîţiva ani din viaţa ei, altfel, fără speranţă şi relief, minune pentru care a făcut şi ea ce a putut, bagatele: casă, masă, nădragi, şcoală, diplome, rezidenţă, cetăţenie, chitară Ibanez, staţie Marshall, serviciu, integrare europeană. Deci, cine pe cine a parazitat?


Parazitare curativă


În fond, lipitoarea e exemplul cel mai bun de parazitare curativă, pe care ne-o căutăm, ca să ne vindecăm. Am luat-o, o iau, o voi lua, mereu, de la capăt, căutînd parazitarea, în sensul cel mai nobil, fie de la mine către ea, fie invers, ca să mă revigorez, ca să am motive de a căuta, de a mă întreba, de a mă provoca, de a iubi. Aşa că dă-mi, Doamne, şansa de a trăi din nou starea de parazitare!

3 iunie 2008

Glasul gâdelui

Nu prea demult, pe când trăiam în era noastră
Şi nu credeam că timpul s-ar putea strâmba,
Un cioclu al iubirii îmi spunea-n fereastră
Că tu vei sta în era ta, eu în a mea.

L-am alungat atunci, râzând: „Ce ştii tu, gâde?
Ce tot îndrugi murdar scenariul mincinos?
Tu nu ne vezi cum rezistăm, în vremuri hâde,
Legaţi în inimi gemene, în minţi şi-n os?”


Iar gâdele s-a dus grăbit, cu tot cu voce,
Şi m-a lăsat să te tot caut disperat,
Să râdem amândoi de glumele atroce,
Dar nu erai pe-aproape, unde te-am lăsat.

De-atunci, ne-am agăţat pe ruguri paralele,
Ne-am dus pe drumuri fără punţi, pe câte-un mal.
Doar gândurile ni se-ating tăcut, dar ele
N-au drept de veto în divorţul marţial.

Am cunoscut mereu mulţimi de ştiri nebune,
Dar ultima, fără egal, m-a-mpins spre hău,
Nici paratrăznetul nu s-a putut opune,
Când am aflat şi n-am putut, de frică, spune:
El, cioclul, ne vorbea cu glasul meu şi-al tău.

Andrei, decapitatul

1 iunie 2008

Ploaie degeaba

Sunt fericit că plouă. Anul tot
mi l-am dorit din picături divine,
desigur, fericit, atât cât pot
să fiu când nu eşti lângă mine.

Sunt liniştit că vara s-a-ndoit
(ca vinul tare, când în nări îţi vine)
cu apă de izvor, dar strig grăbit:
ce linişte-i aceea fără tine?

Sunt apărat sub valul de furtuni,
căldura mă făcuse doar ruine,
declară-se pe-aici mai toţi imuni,
eu n-am imunitate fără tine.

Andrei, mereu fără imunitate

29 mai 2008

Cenaclul Flacăra la Ploieşti

Renaşterea din 2008, după interzicerea din 1985

• Locul: Ploieşti, Casa de Cultură a Sindicatelor

• Data: 26 mai 2008 • Durata: două ore (18.10-20.15).

• Număr de participanţi: 400.

• Pe scenă: Adrian Păunescu, Tatiana Stepa, Andrei Păunescu, doi ploieşteni care au mai urcat în trecut pe scena Cenaclului - Oana Ionescu şi Costin Negulescu, şi câţiva tineri artişti, veniţi din sală, să debuteze la cenaclu: Iulia Dragomir, Alin Pop, Andrada Dumitru, Laura Marinică, Coramia Moţoi şi Ana Maria Popescu.

• Calitatea manifestării: extraordinară, graţie sentimentului unic de forţă şi de prospeţime pe care l-au dat scenei tinerii şi copiii, majoritari în sală.

• Calitatea organizării: foarte bună, datorită eforturilor impresarei Brânduşa Simion.

• Succesele manifestării: Amor cubist, Copaci fără pădure, Rugă pentru părinţi, Ţara lui Impozit Vodă, Bieţi lampagii, Măicuţa când m-o făcut, Treceţi batalioane române Carpaţii, Apel de cărturar, Doamne ocroteşte-i pe români, Clar de inimă, Omul pădurii.

• Debuturi: interpreţii Costin Negulescu (folkist talentat, cu voce caldă, redebutând cu piesele „Grădină cu flori” şi „Lacrimi pentru tatăl învins”), Iulia Dragomir (o foarte frumoasă voce, cu cântecul „Emoţie de toamnă”), Alin Pop (recitând patetic poemul „Pariul pe poartă”) şi „Trupa fără nume” (Andrada Dumitru, Laura Marinică, Coramia Moţoi şi Ana Maria Popescu, o formaţie armonioasă, cântând piesa „Pădure nebună”).

• Programul: Adrian Păunescu (Apel de cărturar), Tatiana Stepa (Copaci fără pădure, Colindul gutuii din geam, Totuşi iubirea, Măicuţa când m-o făcut, Castelul, Clar de inimă, acest ultim cântec prilejuind revenirea la microfon, din sală, a Oanei Ionescu, folkista care, în 1985, împreună cu sora sa, Alice, adusese la Cenaclu excepţionala piesă pe versuri de Nichita Stănescu), Andrei Păunescu (Amor cubist, Cosaş în fân, Ţara lui Impozit Vodă, Treceţi batalioane române Carpaţii, Ţara, Omul pădurii, Cât ti voi, Doamne ocroteşte-i pe români) şi piesele propuse de debutanţi.

• Evenimente: Adrian Păunescu a anunţat renaşterea cenaclului exact în oraşul în care a avut loc ultimul spectacol dinaintea interzicerii din iunie 1985.

• De la masa sa de pe scenă, AP a răspuns biletelor sosite din sală, în timpul spectacolului. Emoţionante cuvinte au scris mulţi dintre elevii prezenţi în sală (de la Liceul Economic „Virgil Madgearu”), şi câţiva iubitori ai Cenaclului, veniţi chiar şi din Bucureşti, să vadă concertul. Iată câteva dintre bilete:

„Salut cu mare bucurie această renaştere a Cenaclului Flacăra. Pentru acest spectacol am venit de la 50 de km. Vă rugăm, reluaţi şi cântecele aromâne. Magdalena Cristea”.

„Sunt un spirit liber, crescut în serile de Cenaclu, virusat iremediabil - acum 25 de ani – de un sentiment al libertăţii. Copacului fără pădure îi transmit toate îmbrăţişările copacilor prieteni. Nicole”

„De la Dragoş Anghel, pentru doamna profesoară Emilia Rizea: vreau să mă treceţi clasa!”

„Şi totuşi există matrice / Şi totuşi există sistem, / Dau teză, dau teză la mate, / Nu ştiu, am furat şi mă tem” (bilet, fireşte, anonim).

„Dorinţa mea cea mai mare e să cânt, admir mult Cenaclul Flacăra pentru că melodiile mă ung la suflet. Florina Alecu, clasa a XI-a.”

„Răni care nu s-au născut încă, îmi înfloresc pe tălpi, simt adâncul pe un sărut cu buze de femeie peste gura lui hrănită cu cadavre, înfloresc de iubire din sângele propriei mele răni” (anonim).

„Mereu am regretat că nu am prins nici un spectacol al cenaclului, dar în seara aceasta mi s-a împlinit un vis. Vă mulţumesc mult şi abia aştept un nou spectacol pentru că avem nevoie. Diana Andrada.”

„Vă felicit din tot sufletul pentru darurile pe care le-aţi oferit şi le oferiţi permanent celor din jur prin ceea ce sunteţi. Adăugaţi valoare oamenilor şi vieţii prin ceea ce sunteţi. Vă mulţumesc! Iulia Dragomir”

„Vă mulţumim că existaţi, domnule Păunescu, vă mulţumim pentru ideea de a înfiinţa Cenaclul Flacăra şi pentru descoperirea acestor oameni minunaţi pe care i-aţi lansat vreme de 25 de ani. Suntem fericiţi că suntem contemporani cu dvs. Sunteţi singura persoană care a făcut un lucru bun pentru poporul român, când alţii nu aveau curajul de a vorbi. Mirela Ghioc.”

23 mai 2008

Atenţie, pericole!

Înaintam pe şosea,
Atenţie!
Cad pietre,
Pericol de accidente!
Spunea semnul.

Altădată,
Înaintam în mine însumi,
Deloc aglomerată calea,
Mai nimeni,
Totuşi, avertismentul:
Atenţie!
Cad gânduri,
Pericol de tristeţe,
Ocolire,
Lucrări pe cord deschis,
Melancolii periculoase,
Drum închis
Până la marginea sufletului!

Nu insistaţi!
Nu claxonaţi!
Cântec în progres,
Până la capătul pământului.
Andrei, drum în lucru

19 mai 2008

Labirint

Eu, labil?
Nu, mobil!

Nu trec
de la o stare la alta,
ci de la o stare
a stării mele
la alta.

Nu trădez,
ci mă îndoiesc.

Nu evadez,
ci ies din labirint.

Nu-s egoist,
ci supravieţuiesc.

Încăperea mi-e aceeaşi,
Scaunul îl schimb.

Ocnaşii sunt, oare, liberi,
doar pentru că-şi pot târî picioarele
şi se mişcă înlănţuiţi
de colo-colo?

Andrei, ocnaşul evadat

18 mai 2008

Compromisuri împotriva despărţirii: RESUSCITAREA CADAVRULUI DE SUB GHEAŢĂ

Intransigenţă degeaba

Iubirea vieţii mele dintr-a doua pînă într-a noua (coborâtă din povestea cu "Paşol na turbinca!")nu se putea abţine şi fuma, cot la cot cu majoritatea generaţiei noastre, fie prin prin toaleta şcolii cu colegele, fie prin curtea şcolii cu colegii, fie cu însăşi sora mea, prin balcon sau pe unde apucau, cu osebire cocoţate în mansardă la tanti Mimi Stroe de la Breaza. Mă durea organic fiecare fum pe care auzeam că l-a inhalat pe furate, ascunsă bine de mine, şi nu-i acceptam năravul, din mai multe motive: întîi de toate, eram sigur că vom fi împreună toată viaţa şi nu voiam să se îmbolnăvească de cancer la plămîni. Pe mine cui mă lăsa? Eu cum mai puteam trăi peste 50-60 de ani, dacă ea murea? Apoi, mi-era atît de clar că era bine ce (nu) făceam eu, nefumătorul, încît perseverenţa ei (ascunsă pe după uşi şi-n latrinele Liceului Caragiale) mi se părea absurdă şi murdară. În ultimă instanţă, dacă ea nu înţelegea raţional că tutunul nu e bun, aş fi vrut ca eu, întîiul ei bărbat (ce cuvînt mare!) să am măcar acest drept de veto faţă de o greşeală, să o pot opri din viciu. Nu am reuşit şi, după vreo doi ani, imediat după revelionul 1984, m-am decis, ca puştan intransigent ce eram, să rup relaţia cu frumoasa Ioana, fata cu profil ebraic de-o vîrstă cu mine, care bineînţeles că nu putea avea ca tată decît un medic ginecolog, care putea iscodi orice schimbare în tenul şi comportamentul fiică-sii (ce baftă pe noi!).
În mintea mea era tot mai limpede că, dacă azi era capabilă de o minciună repetată şi dosită cu voia, indiferent cît de puţin gravă în esenţă, mai tîrziu putea să fie capabilă de alte şi alte minciuni, mult mai grave din punctul meu de vedere, ca de pildă să mă înşele. Am părăsit-o cu dureri sufleteşti care atît de crunt mi-au ieşit prin pori, încît mă durea carnea, de dor şi disperare. Şi cu ce m-am ales din acest exerciţiu de intransigenţă? Cu cîteva luni de lacrimi, şi ale ei (exteriorizate), şi ale mele (ascunse), cu nici un succes în campania mea donquijotescă de a eradica tabagismul, cu pierderea unei femei în formare cu care ne-am dăruit multe dintre primele emoţii ale vîrstei răsculate de hormoni, vise şi prime certitudini, toate urmate de ceea ce era firesc: ea şi-a găsit pe altul, cu care a şi făcut o fetiţă, peste numai cîţiva ani, iar eu mi-am găsit pe alta, cu care am făcut destul de repede o fetiţă, plus un băiat-supliment de viteză.

Vine şi clipa peronului

Starea de naivitate în care încercam să realizez puritatea 100% a materiei iubirii noastre nu era o vîrstă, ci o etapă.
Din eşecul primei relaţii, pe care o vedem dezagregîndu-se, impură, cădem adesea în alte şi alte prăpăstii, unde întîlnim realităţi mult mai urîte decît cele pe care le-am extirpat, nemulţumiţi, odată, deşi acelea erau, probabil, mult mai curate decît ceea ce aveam să găsim mai tîrziu. Dar nici orice fel de concesie, umil consimţită, nu e leacul pentru inimă. Dacă avem norocul, mai departe, să trecem prin cîteva splendide iubiri şi printre suliţele unor extenuante dezamăgiri, ne regîndim strategia de preţuit sentimentele şi perechea. Oricît ar părea de absurd, dar perechea vieţii noastre nu se alege dintr-un număr infinit şi dintr-o căutare continuă. Vine şi clipa peronului. Care, la rîndul lui, îşi cere dreptul la o nouă plecare, după un timp. Şi atunci ne întrebăm din nou dacă să riscăm plecînd în cine ştie ce vagon sau să stăm în calmul morbid al gării.
Cedările noastre fără măsură, doar ca să nu ducem la groapă o iubire decedată sunt faţa blazată a disperării. Asemănător, aberaţiile pentru ridicarea din morţi a cuplului ni se arată ca faţeta cealaltă, dinamică, a aceleiaşi dorinţe, de a păstra viu ceea ce vedem şi ştim că e mort sau în murire certă. Că e răposată de-a binelea sau că e numai în moarte clinică, iubirea expirată se comportă la fel, iradiind un acelaşi austru de tămîie, tot mai persistent.
Măcar aberaţiile dau măsura creativităţii bolnave, pline de imaginaţie şi rîvnă, pentru un scop ce pare, totuşi, nobil, acela de a construi, zadarnic şi idealist, chiar împotriva firii uneori, pe o temelie în vădită surpare. Cedările, însă, compromisurile împotriva despărţirii sunt inerţia retrogradă a cuplului ce nu vrea să accepte evidenţa: da, sigur, nu ne mai suportăm, noaptea nu ne mai căutăm de mult îmbrăţişarea celuilalt în pernă, ne ştim replicile pe dinafară, aşteptăm pitiţi după uşă ca pe godzila vreun şvunc sexual rătăcit al celuilalt, ne miroase urît tot ce trăieşte şi vorbeşte fosta noastră mare iubire, dar nu cedăm! Mai tragem de relaţie, că nu se ştie, sigur se iveşte vreo minune şi, din hoit, acuşi se reîntrupează pasiunea dintîi!
Oricît ar fi de lăudabilă salvarea unui înecat prin respiraţia gură la gură, asta nu înseamnă că metoda e şi plăcută. Mai ales pentru cei care au ambiţia de a resuscita un corp de mult răcit şi care nu se aleg decît cu repulsia unanimă.

Cei din urmă nu vor fi cei dintîi

Liz Taylor şi Richard Burton au fost nebuni de frumoşi în aberaţia lor sinceră de a fi divorţat ori de cîte ori nu s-au înţeles şi de a se fi recăsătorit repede, de atîtea şi atîtea ori, cînd înţelegeau că nu pot unul fără altul. Dar cei mai mulţi nu sunt Liz şi Richard, ci Maria şi Ion sau Rodica şi Marcel. Cei din urmă nu vor fi niciodată cei dintîi. Nu contează de ce. Nu acceptăm şi nu validăm motivele, poate întemeiate, ale Ionilor, Mariilor, Rodicilor şi Marcelilor, care ne pot demonstra că ar fi divorţat de la prima bătaie pe care şi-au administrat-o ori de la prima beţie cruntă, dar i-a oprit faptul că nu aveau case unde să se ducă fiecare şi au fost obligaţi să se suporte, că nu aveau salarii cît să se descurce fiecare în parte, că pruncii mai aveau un an pînă să termine liceul, iar cînd l-au terminat, părinţii deja se obişnuiseră cu certurile şi rutina înghiţise pînă şi spectacolul scandalurilor casnice.

Nu oricum şi în orice condiţii

N-am încercat niciodată să fac pe magul care redistribuie viaţă la morţi deja descarnaţi. Nu am tras de o relaţie în declin, decît pînă în punctul în care mi-a fost clar că se duce la vale cu devoţiune, iar actul recuperării îmi apărea ca o încercare prostească de a opri din prăvălire o stîncă aflată în plin fuleu, prin întinderea în drumul ei a unei coarde trase din gumă de mestecat, ca odgon plin de şanse. N-am spus “te iubesc” fără să iubesc, ci, maximum, doar fără să mai fiu sigur dacă mai iubesc, din instinct de conservare. Mi-am rechemat acasă iubita doar ca să nu-mi pară rău mai tîrziu că n-am făcut-o, că n-am încercat măcar, şi nu i-am strigat în spate “mai stai!” decît atît cît n-am ştiut-o oprită deja la un alt liman. Nu că aş fi ambiţios sau crivdos, ci pentru că altfel nu pot. Cînd carnea iubitei miroase a alt bărbat, iubirea e nevulcanizabilă. Poate că sexul mai uită, îşi mai face de cap din inerţie, cînd dependenţa noastră trupească de fosta parteneră e mai tare ca ambiţia, o vreme. Dar să ştiu că femeia mea nu mai e doar a mea, să ştiu că mîna mea mîngîie pe părul iubitei dîra de mîngîiere a altuia, Doamne, nu îmi imaginez că pot suporta conştient!
Oricîte compromisuri s-or fi inventat împotriva despărţirii, sărutul dat iubitei întru împăcare nu trebuie să fie totuna cu respiraţia gură la gură pe care o faci degeaba unui cadavru, fie el şi sentimental, scos de sub gheaţă.