Lipitoarea tămăduitoareDeschideţi bine ochii şi regîndiţi-vă bîrfa! Nu este deloc mai parazit partenerul pîrlit, tînăr şi arătos, care-şi face casă-masă, maşină-piscină, frapieră şi carieră de pe urma perechii sale cu mai mulţi bani, dar şi cu mai mulţi ani şi vizite la doctor. Amărăşteanul aşa-zis parazit (de regulă, amărăşteanca!) primeşte, în avere, ceea ce îi dă, la schimb, partenerului bogătan, aşa-zis parazitat, în putere. Iar, dacă banii se mai fac de pe o zi pe alta, vîrsta şi frumuseţea nu se refac niciodată, cu nici o cremă şi cu nici un ordin de plată. Deschideţi-vă bine mintea şi reaşezaţi-vă drept miştocăreala despre un etern “el” bogat, bătrîn şi credul, care este - sărăcuţu-cuţul! - parazitat de o veşnică “ea”, ruptă-n dos, trufanda şi parşivă. Ce se plăteşte îşi merită preţul, iar cine s-a băgat de bună voie în tranzacţii cu trup şi suflet să tacă sau să ceară anularea schimbului: ea să-i dea înapoi averile şi trambulina spre lumea bună, iar el să-i dea îndărăt tinereţea şi frumuseţea.
Cîinii bunei credinţe
În clasa a noua, o colegă de clasă mi-a făcut referatul despre Anatole France, pe care nu am avut nici măcar bunul simţ să-l transcriu cu mîna mea, cînd i l-am înmînat profesoarei de Literatură Universală, care ne mai era şi dirigintă. Tot în anul ăla, o altă colegă mi-a arătat semnul ei suprem de afecţiune, trăgîndu-mi la maşină faţa de pernă - tema noastră la Practică (eram izolat într-un Liceu Central de fete, cu cîte doi puştani speriaţi, în medie, per clasa de 35 de domniţe cu simţurile în ascensiune). Mi-a plăcut să fiu ajutat în cele două momente de restrişte, dar nu ca să fug de treabă pe vecie, ci ca să mi se întărească ideea că începeam să fiu un bărbătuş care contează pentru regnul feminin din preajmă, regn săritor, la prima nevoie. Nu am mai gustat din fructul halucinogen al parazitării şcolare pe lîngă fete, măcar din orgoliul imberb că bărbatul adevărat - credeam eu - trebuie să fie şi mai priceput în Anatole France, şi mai abil în a coase feţe de pernă, decît orice fată cu care amuşinam a dragoste. De atunci încoace, rolurile s-au cam schimbat, dar am dovada cu două faţete, că am fost nu numai parazitat, dar şi că mi-am parazitat femeia. Cum, unde, cît, de ce, contează mai puţin. Important e că nu sînt paranoicul care se plînge celorlalţi că doar el a fost cîinele bunei credinţe, pe care l-au năpădit căpuşele, însetate de un corp plin de vlagă. Buna credinţă naşte şi căţele, nu doar dulăi, nici o grijă!
Un partener parazit nu este numai cel care atîrnă la banii celuilalt, ci mult mai mult. Şi mult mai nuanţat. Colega-autoare a referatului despre Anatole France a perseverat şi nu s-a lăsat pînă nu mi-a dus la bun sfîrşit doi copii, fată şi băiat, cît ai zice “Ilie de la Sculărie”. Scurta mea parazitare şcolară în ceea ce o priveşte a luat sfîrşit o dată cu acel text, fără de care nu ştiam, atunci, cum aş fi putut merge mai departe cu studiile liceale, pentru simplul motiv că nu aveam nici cea mai vagă idee despre A. France dar nici vreun gînd să aflu. Gîndurile mele erau la trupă, la hard’n’heavy metal rock, la AC/DC, nicidecum la tema aceea inutilă, pentru care ar fi trebuit - brrr! - să merg la bibliotecă. În anii următori, eu şi colega mai conştiincioasă ne-am stors unul altuia vlaga, de pe poziţii relativ egale, în sensul că făceam parte din aceeaşi categorie intelectuală şi de opţiuni şi nu am mai avut impresia de parazitare reciprocă dezechilibrată, fie ea şi alternativă, decît în măsura în care ea s-a mutat la mine şi l-am parazitat împreună pe tata, care ne-a crescut, pe noi şi pe copiii noştri, pînă am intrat în rîndul clasei muncitoare.
De la oul lui Columb la ouăle lui Irinel
În cuplul Irinel Columbeanu-Monica Gabor, el, Iri, îi e dator pe viaţă. Nu rîdeţi, aşa e! Scorul nici măcar nu e egal. Nu el dă mai mult, doar fiindcă i-a pus cîte o maşină, în ghetuţe şi-n sac, asta doar în decembrie. Tinereţea ei face mult mai mult, pentru simplul fapt că tinereţea nu are preţ. Altfel, ştim toţi că el nu ar plăti atît de nonşalant. Cine calculează în bani vede numai primul nivel, dar, dincolo de ei, e adevăratul preţ, al vieţii propriu-zise. Asta o simte foarte bine unul care a adunat sute de milioane de euro: că banii vin şi mai trebuie să şi plece pe ici colea, pe cînd viaţa, tinereţea şi momentul sexual favorabil nu aşteaptă. Fugi, nu fugi, vremea sexului trece.
Da, o fi avînd el un metru şi nu mai contează cît peste, iar dînsa aproape doi. Da, vîrsta lui o fi egală cu anii ei înmulţiţi cu “Π R2 x înălţimea”. Da, sigur că el o fi adunat o jumătate de miliard de coco, iar ea - o jumătate de leu vechi (mă rog, s-o mai pus şi ea la punct în noul an fiscal). Da, bineînţeles că da, ea e modelul de viitor, iar el e nisetrul prezentului, plin de icre negre, urcat lipa-lipa, pe scaunul de bar, în mijlocul lacului, pentru o filmare de tot hazul. Da, la toate acestea, da, da, sigur că da! Totuşi, el o parazitează pe ea. De ce? Ce e mai uşor să obţii: bani mulţi, Rolls, palate cît feudele lui Gigi Becali şi pat rotativ (pe de o parte), sau tinereţe, statură, frumuseţe şi inocenţa emoţiilor de bac (pe de altă parte)? Dacă banii, cumva, tot mai poţi spera să-i faci, cu toate celelalte, pune-ţi poftele-n cui! Asta nu-nseamnă să nu rîdem cu chiote cînd o auzim pe Moni întrebîndu-se mirată la televizor de ce lumea, absurda, crede că ea s-ar fi îndrăgostit de banii lui Iri, iar Iri de tinereţea ei, cînd orice observator lucid ar trebui să priceapă că la ei doi e exact invers, nu se aplică regula de cînd lumea. Ei să fie sănătoşi şi fericiţi, ca noi să avem de ce rîde. Şi tot noi să fim mulţumiţi că, pregătindu-se de bacaloriat în oraşul bacovian-sechelariu, Moni a rezolvat repede şi radical problema ouălor lui Columb, promiţînd pentru viitor un (alt) Columbeanu mic. Şi mai mic. Tot mai mic. Mic la stat şi tare bărbat.
Deontologia partenerului parazit
Bărbatul care crede că femeia i se simte pe vecie datoare pentru că el i-a dat casă, maşină, bani, carte şi un impuls în carieră, trebuie să accepte că ea are, adesea, dimpotrivă, sentimentul că tinereţea şi libertatea cu care şi-a plătit darurile sînt mult mai scumpe şi de aceea îl poate părăsi, fără remuşcări, cînd o apucă. Nu contează calculele contabile ale partajului şi nici părerea celor din jur, că ea ar fi o curvă care şi-a văzut interesul şi i-a dat un şpiţ, din mersul căruţei, de-acum pline cu saci. Contează capacitatea ei (de fapt, a oricărui partener care părăseşte) de a se simţi bine şi relaxat în propriul cuget, că e corect ce face plecînd de lîngă cel pe care (lumea spune că) l-a parazitat. Dacă, totuşi, sînt şi parteneri care fug, avînd remuşcarea că nu au procedat moral, în inima celui părăsit ar trebui măcar să troneze sentimentul inegalabil de reconfortant că a făcut mai mult bine decît a primit, că partenerul fugar îi e dator şi amîndoi ştiu asta. Oricum, femeile ce plătesc cu libertatea nu dau cu nimic mai puţin decît bărbaţii care le cumpără cu bani şi cadouri tinereţea şi trupul. Iubitele noastre sunt, vrînd-nevrînd, ca fotbaliştii: au un timp relativ scurt în care se pot afirma şi în care se pot desfăşura. Totul are un preţ. Aşa că nu există parazitare totală, la fel cum nimic ce se pare că e gratis nu e, pînă la urmă, de pomană.
A parazita - parazitare
Ce înseamnă, de fapt, un partener parazit? Înseamnă ca unul să dea cuplului oferind, iar altul să se dea cuplului primind. Dincolo de bani, casă, masă, maşină, servicii, cadouri, carieră, care sînt locuri comune ale căpuşării, există şi parazitarea pentru sentimente de către cei incapabili de ele, parazitarea pentru definirea de gusturi şi repere de către cei lipsiţi de busolă, parazitarea intelectuală de către cei mai rari în circumvoluţiuni, parazitarea mentalităţii celui superior, căpuşarea direcţiei de gîndire a celui avansat, absorbţia de idei de către cei uscaţi în inspiraţie, parazitarea din comoditate a unor tabieturi şi, deloc pe ultimul plan, parazitarea sexuală, cînd, fără celălat, nu poţi fi întreg, capabil, potent, motivat, disponibil, concentrat, inspirat, deştept, volubil, imaginativ, spectaculos, talentat, nu poţi fi tu însuţi, aşa cum ştii că poţi deveni, la un apogeu ce depinde de o singură circumstanţă, aceea a cuplului în interiorul căruia doreşti să te afli.
Nu suport egalitatea în cuplu!
Ciudată şi chiar supărătoare ajunge să fie starea de non-parazitare în cuplu. Eu, dacă aş trăi într-o asemenea ireală şi confuză echitate, aş avea senzaţia incomodă că mă aflu într-un cuplu homosexual, unde amîndoi partenerii au nu numai un potenţial egal, dar şi rezultate şi metode similare de a produce valoare şi de a contribui la viaţa în doi.
Dacă suntem amîndoi pe picioarele noastre, ceva cred că nu e în regulă cu iubita mea! După un şir de relaţii în care am fost parazitat (nu neapărat material, spun încă o dată!), un partener egal mă stînjeneşte. E nebună? Poate trăi pe propriile picioare?!
Fosta mea iubită nu a contribuit la viaţa noastră materială cu nici un colţ de pîine şi cu nici o factură de întreţinere, timp de cinci ani, dar nimic nu mă poate face să regret că mi-a oferit, în schimb, zile mereu altfel una decît cealaltă, sută la sută dedicate cuplului, cu tot adaosul de certuri şi hachiţe inerente, astfel încît balanţa noastră, la despărţire, a fost perfect echilibrată, fără debite. Spun asta în ceea ce mă priveşte. Ştiu că, deşi am dus tot motorul vieţii noastre propriu-zise de fiecare clipă, ea ar fi capabilă să mă scoată dator, trăgînd linia finală. La puţin după ce am ajutat-o să se angajeze (obligînd-o, practic, să iasă din ţarcul cuplului nostru în care, dacă eram egoist, o puteam încuraja să se rateze profesional şi să devină şi mai temătoare de lumea reală), i-am observat imediat aripile siguranţei de sine crescînd. I-am spus că nu ne va mai prinde anul nou următor împreună, tocmai pentru că va gusta tot mai pasionată din cupa independenţei cîştigate, pe care mi-o va arunca în faţă, ca să se răzbune pentru propriile ei slăbiciuni, de care, bineînţeles, nu eu eram vinovat. A negat vehement pe moment, dar intuiţia mea a fost confirmată dureros, la termenul pronosticat.
Parazitare transfrontalieră: circuite valahe integrate în daneze frustrate
Prietenul meu din copilărie Victor a visat să fugă în Occident, în toată adolescenţa noastră, cînd cîntam în aceeaşi trupă şi măsuram frumuseţea vieţii în cîte chitări Gibson sau Fender am putea avea, dacă am trăi şi noi în capitalism, ca Angus Young de la “ACADACA”, sau Robert Halford de la Judas Priest. Înainte de revoluţie, a şi încercat să treacă ilegal fîşia prin Banat, dar a degerat la degete şi s-a întors. După cîţiva ani, ajuns ceva mai legal prin Danemarca, pentru turism fireşte, şi hodinindu-se activ într-o discotecă de orăşel cuminte, unde spărgea banii, obţinuţi nu contează cum, cu alţi români şmecheri, puiul de vlah i-a căzut cu tronc unei puştoaice daneze. O agăţase în treacăt, cu farmec vulgar, de băiat cu “Psihologia consonantistă” la purtător, o ameţise cu vorbe măiastre - căci şi el se născuse poet, ca orice rumîn grue - o tratase cu flit latino de Dîmboviţa şi, bunînţeles, fiindcă dînsa mintenaş ajunsese în limbă, s-a şi culcat bădărăneşte cu ea. Dar a făcut greşeala neforţată să-i dea, la şto, adresa lui din Bucureşti, măcar ca ultim semn că nu o folosise doar ca pe un agregat ceva mai proaspăt decît o masturbare la beţie. Apoi s-a întors în ţară, fiindcă nu risca să primească interdicţie şi de la hamleţi, cum primise de la honvezi şi friţi, în anii anteriori.
În cîteva săptămîni, marţi, pe la 11 dimineaţa jumătate, la Victor în poartă, oare cine bate, cînd tot românul e prezent în chiloţi, la ora de odihnă, cu televizorul deschis? Daneza, cu sentimentele şi foliculina după ea! L-a luat îndată după dînsa pe micul Hamlet de Bucale în cel orăşel danez, l-a găzduit, l-a girat, l-a luat de soţ cu acte europene în regulă, l-a dus de l-a şcolit pînă omul meu şi-a luat brevet lingvistic şi drept de muncă, de rezidenţă şi una-două de cetăţenie, i-a luat chitară Ibanez “Steve Vai” şi staţie Marshall, i-a găsit de lucru în Occidentul care numai de paraziţi români nu avea nevoie, ce mai, i-a mutat visul în realitate! Să nu credeţi că dînsa era, cumva, vreo boccie. Abia vă spusei că era puştoaică, 18 împliniţi, zveltă, nici un defect fizic, de familie curată, adică, mai pe scurt, fără vicii ascunse, încît să aştepte regularizarea doar de la vreun balcanic rătăcit. După ce Victoraş, mare om, mare caracter, şi-a făcut rostul şi s-a aşezat în capul trebii, ca eurocetăţean respectabil, a părăsit-o. Normal. În firea lucrurilor. Şi acum, ce aşteptaţi să fac? Să-l porcăiesc pe bietul nostru conaţional, ajuns în Europa mai repede cu o azvîrlitură de sex? Nicidecum! Problema care trebuie demonstrată acilea e că nu el o parazitase pe dumneaei, cum din greşeală şi lipsă de imaginaţie v-aţi închipuit, ci tocmai invers. Buletin de Europa, casă, masă, nivel de trai, servici, Ibanez, trai danez, toate astea erau fleacuri, din punctul ei de vedere, faţă de faptul că pusese mîna, sau, mă rog, îşi încolăcise picioarele pe un bărbat altfel decît placizii ei compatrioţi, mai puţin virili, mai puţin deţinători de farmec mitocănesc şi în mod cert mai puţin vatmani ai tramvaiului cu vorbe de duh consonantiste, odoblejiene sau cioraniene. Pentru că, dacă nu ar fi cum tocmai v-am spus, donşoara daneza nu ar fi umblat cu mîna întinsă 3000 de kilometri, să-l găsească pe “Vick” în Bucureşti, la al treilea stop, în blocul cu zodii, ci s-ar fi încăţelit, cu nuntă şi acareturi, cu un danez de-al ei. După divorţ, daneza nu numai că nu l-a scuipat, că a păcălit-o atîţia ani şi i-a mîncat pîinea şi speranţele, ci îi vorbeşte şi azi cu drag, ca omului care a făcut-o fericită cîţiva ani din viaţa ei, altfel, fără speranţă şi relief, minune pentru care a făcut şi ea ce a putut, bagatele: casă, masă, nădragi, şcoală, diplome, rezidenţă, cetăţenie, chitară Ibanez, staţie Marshall, serviciu, integrare europeană. Deci, cine pe cine a parazitat?
Parazitare curativă
În fond, lipitoarea e exemplul cel mai bun de parazitare curativă, pe care ne-o căutăm, ca să ne vindecăm. Am luat-o, o iau, o voi lua, mereu, de la capăt, căutînd parazitarea, în sensul cel mai nobil, fie de la mine către ea, fie invers, ca să mă revigorez, ca să am motive de a căuta, de a mă întreba, de a mă provoca, de a iubi. Aşa că dă-mi, Doamne, şansa de a trăi din nou starea de parazitare!
Incep sa ma simt din nou acasa. Mai trimit cateva poze si apoi ma apuc de bagaje. Sunt iar in New York, unde alerg si iau imagini, pentru mine si pentru cei care intra aici, pe blog. In setul de azi, am pus imagini cu:
