Australia. Sydney. Zoo, The Rocks şi un alt fel de Americă

5, 6, 7 februarie 2010, Auckland, Sydney

Astăzi ar fi trebuit să fiu deja acasă, la Bucureşti, dacă nu aş fi făcut o schimbare de ultimă oră în program, chiar în Auckland, unde am obţinut dela Compania Emirates mutarea biletelor de avion spre Sydney şi apoi revenirea în Dubai şi Atena cu câteva zile mai târziu. E absurd să ajungem până aici şi să trecem doar prin aeroportul din Sydney, despre care se spune că este unul dintre cele mai frumoase şi diverse oraşe ale pământului.
Intrarea în Australia este mai uşoară decât în Noua Zeelandă, deşi rigorile sunt cam aceleaşi: fără alimente, animale, seminţe, plante, ouă, chiar fără nimic din lemn. E de înţeles de ce sunt atât de riguroşi: au un mediu natural atât de straniu şi de fermecător, încât vor să-l protejeze de orice buruiană sau vietate străină care le-ar putea strica ecosistemul.
După o noapte ploioasă şi albă pe străzile Oraşului, în care am şi aţipit într-o staţie de autobuz (fără să fi băut nimic!), ne instalăm la Young Women Christian Association, între Aeroport şi centrul oraşului, unde facem şi primele schimburi culturale dintre YWCA şi fundaţia noastră.
Totul e spectaculos şi aici, totul e dureros de scump, iar lumea e la fel de relaxată ca în Noua Zeelandă, cu o evidentă notă de eterogenitate etnică sporită. Mult mai mult albi blonzi, mulţi asiatici de toate culorile şi o viteză uluitoare în care se întâmplă totul în oraş, dela mersul oamenilor până la mâncat, plimbat, măturat, livrat etc.
Ieşit din comun este şi cartierul The Rocks dintre porturile Quay şi Darling, locul unde au călcat primii colonişti europeni la final de veac 18 şi unde azi sunt localuri, bordeluri, buticuri şi multă muzică

8 februarie 2010, Australia, Grădina Zoologică de la Taronga (Sydney)

Cu un vapor, ajungem într-o jumătate de oră pe un alt mal al golfului peste care este ridicat Sydneyul. Acolo este una dintre cele mai bogate grădini zoologice din lume, la Taronga. După câteva zile de ploi calde continue, apare soarele puternic exact când suntem fără apărare, printre fiare. Luăm ceva de pus pe cap şi ne minunăm de vietăţile de pe tot globul şi mai ales de cele australiene, dezvoltate atât de straniu în acest mediu izolat: ornitorincul, cangurul, reptilele şi atâtea altele.

Poze:

- Zgârie nori, poduri, parcuri regale, Opera, Oceanul

- Pescăruşi şi ibis regal, ca la ei acasă. Chiar la ei acasă

- Cerşetor alb în capul oaselor, câine extenuat, asiatic vertical. O fi vreun semn?

- Energia Australiei l-o fi secat de puteri pe acel om al străzii

- 2 mere = 3 dolari?!

- www. Jesus

- bătrâneţe în singurătate, bătrâneţe împărtăşită

- Cine-i dominantul, cine-i captivul, dintre invalidul din cărucior şi cangur?

- Aşa ceva chiar există:

- o girafă mai înaltă ca oraşul,

- tigrul mai stressat ca pensionarii români,

- gorila mai frumoasă ca mulţi politicieni români,

- cimpanzeul mai serios ca mulţi guvernanţi,

- varanul de Komodo mai puţin otrăvitor ca preşedintele,

- crocodilul mai milos ca ministrul de finanţe,

- Koala mai zvelt ca premierul,

- ornitorincul cu cioc mai catifelat decât ministrul turismului şi dezvoltării,

- cangurul mai leneş ca Andrei,

- păunul dându-se la Păunescu,

- elefanţii mai delicaţi ca ministrul transporturilor,

- căprioara mai puternică decât justiţia română.

La un concert AC/DC. Grandios e un cuvânt mic.

Am ajuns, după o aşteptare de 28 de ani, la concertul trupei care mi-a marcat cel mai mult viaţa de om iubitor de muzică, AC/DC. Pe Stadionul Western Springs din Auckland, în seara de 4 februarie 2010, alături de alţi 50-60.000 de oameni, am stat împietrit două ore de mega spectacol, după alte patru ore de aşteptare, cu trupe de încălzire, pe un soare care ne-a ars feţele.
Senzaţional totul: sunet (am numărat 430 de boxe vizibile, adică un minim estimat de mine de 200.000 wati), interpretare ca pe cd, mişcare ca în tinereţea acestor extraordinari rockeri, 18 piese, în mare parte hituri, cu chitaristul Angus Young şi cu vocalistul Brian Johnson în prim plan.
Ar fi meritat drumul până la capătul pământului, chiar şi numai pentru aceste două ore!

La Rotorua, călcând pe aburi printre vulcani noroioşi şi animale rare

Rezervaţia Rotorua, Noua Zeelandă

Am luat autobuzul şi am fugit din oraş, către Rotorua. Ar fi fost jenant să ajung aici şi să nu văd măcar o parte din natura sălbatică, spectaculoasă, care cheamă turişti din toată lumea în cizma formată din 2 insule, la 2000 de km mai la est de Australia. Suntem tot în insula de nord, unde este şi capitala, Wellington, dar unde se spune că nu e adevărata Noua Zeelandă. Sincer să fiu, pentru mine, adevărata Noua Zeelandă e aici, unde am parte şi de un mare oraş, un fel de New York mai blând şi mai paşnic (Auckland), şi de un spaţiu natural rar, şi de un mare concert, pe care îl aştept din 1982, când am ascultat prima dată ACDC. Nu sunt un călător prea harnic, care să vrea să se bage în toate hârtoapele.
La Rotorua, merg în zonele termale, printre aburi şi vulcani noroioşi mici care clocotesc la picioarele noastre, merg la lac, la lebedele negre (pe care încă nu le-a mâncat nimeni), la un restaurant thailandez (nu masaj, ci restaurant am spus!). Găsesc cu bucurie, în plină natură sălbatică, un magazin de scule, unde au toate Fenderurile, Gibsonurile, Marshallurile şi Mesa posibile, la preţuri de America, nu de Europa. Cânt puţin şi o luăm înapoi spre Auckland, cale de câteva ore.

Poze:
- Din autocar, până la Rotorua, am înţeles de ce vacile şi oile de aici au carnea atât de fragedă. Trăiesc în stare aproape liberă şi au iarbă proaspătă tot anul
- Lebede negre, de care încă nu au auzit ai noştri, să le treacă în meniu
- Cretini au fost, cretini sunt încă şi-or fi cât neamul omenesc... care copacii îi scrijelesc, fie că-i cheamă Nelu, fie că-i cheamă Oliver
- Căldura iese din pământ în toate felurile, prin aburi, prin vulcani noroioşi, prin ape
- Maşini modeste într-o ţară fără fiţe auto, dar cu mari pretenţii substanţiale
- Care-i om, care-i robot?

Mituri confirmate, mituri spulberate

Auckland, Noua Zeelandă

Am o continuă stare de ameţeală. Probabil pentru că, de două zile, stau cu capul în jos, în exact cealaltă parte de lume decât trăiesc de o viaţă. Cine nu s-a prins să afle că a fost o glumă ("cu caracter hazliu").
Am încercat în chiuveta dela baie să văd dacă se confirmă mitul că, în emisfera sudică, vârtejul se face invers decât în cea nordică. În doar 3-4 încercări, am văzut că vârtejul se face şi în sensul acelor de ceas, şi invers, aşa că am spulberat un mit.
Nu aş vrea să mi se spulbere şi mitul ACDC: să păţească ei ceva şi să nu se mai ţină concertul de pe 4 februarie de aici, de pe Stadionul Western Springs, să păţesc eu ceva şi să nu ajung, să cânte prost, să fie furtună şi tot aşa.
Umblu prin oraş, fac poze, văd oameni de o diversitate uluitoare, dela albi la negri, dela metişi la etinci de tip Samoa, dela asiatici indieni la galbeni cu ochii alungiţi. Toată lumea e lejeră, haine modeste, maşini fără fiţe, mâncare bună, preţuri foarte mari (în afară de benzină) şi o climă de paradis: 21-25 de grade Celsius şi noapte, cu aer destul de umed.

Poze:
Auckland, clădiri vechi, noi, corăbii, păsări, nebuni care fac bungee de pe Sky Tower şi o stare de aşteptare a unui mare concert ACDC

Acolo unde şi piraţii au capăt de linie: Auckland

31 ianuarie 2010, Sydney, Auckland

Am plecat din Bucureşti pe 29 ianuarie, cu o escală de câteva ore la Atena, apoi cu o escală de alte câteva ore în Dubai, de unde, în primele ore ale lui 30 ianuarie, am început zborul imens către Auckland, cu o ultimă escală de o oră în Australia, la Sydney, pentru realimentare şi curăţarea avionului după cele 14 ore peste Oceanul Indian şi continentul australian.
Ziua lipsă din calendar chiar asta a fost: 30 ianuarie 2010, pentru că, diferenţa de fus orar dintre Bucureşti şi Auckland fiind de 11 ore, iar noi, zburând spre Răsărit cu acel colos Airbus 380, cel mai mare avion din lume, am avut parte de o zi de 30 ianuarie, trăită în doar câteva ore.
În Noua Zeelandă nu e nevoie de viză, dar vama este cruntă. Vameşul ne-a ţinut aproape două ore, politicos, fiind şi el nedumerit ce caută acolo nişte români care vor să stea doar 5-6 zile, care nu au card de credit, bagaje, ci doar bilete la ACDC: dar vin şi la voi în ţară!, spunea el repetat. Mii şi mii de kilometri pentru un concert? Da, şi nu numai concertul, îi răspundeam eu, invocând dreptul ziaristului de a călători, de a scrie, de a face orice nu deranjează pe alţii. Iar el zicea: Sigur că aveţi dreptul să veniţi, dar şi noi avem dreptul să vă verificăm şi, dacă ni se pare ceva ciudat, să vă refuzăm intrarea. După ce s-au convins că nu avem nici animale vii, nici seminţe, nici medicamente, nici mâncare (absolut interzise), mi-a venit ideea să le spun să-mi deschidă blogul, ca să vadă că nu sunt un potenţial emigrant, deşi păream, la prima vedere.
Dela aeroport, direct într-un somn prelungit şi bolnav, la hotel, nu înainte de a mânca în portul Auckland nişte vită preparată cum doar argentinienii mai ştiu.
Mai departe decât aici nu puteam cum ajunge dela Bucureşti, la 11 ore distanţă pe ceasuri (decât prin vreo insulă din Pacific, care, însă, nu are nicio importanţă pentru mine).

Poze:
- Exterior şi interior cu monstrul zburător Airbus A 380
- Escala din Sydney, oferte la bumeranguri. Şi, dacă vrem să scăpăm de ele, cum procedăm?
- Vama neoyeelandeză din Auckland: un măr în bagaj poate însemna 200 de dolari amendă şi trimiterea înapoi de unde ai venit