La moartea lui Grigore Vieru, cel mai firav şi cel mai puternic dintre români

• Eram adolescent când Grigore Vieru a intrat pentru prima oară în casa noastră, prin 1987. Mai întâlnisem, de atâtea ori – oaspeţi ai tatălui meu – de mic, sute de personalităţi, oameni plini de har, unii dintre ei mari scriitori, unii dintre ei slujitori ai altor arte. Români şi străini. Din ţară şi de dincolo de graniţă. Ceea ce m-a făcut să trăiesc, însă, evenimentul acelei întâlniri, adică al sosirii celui mai cunoscut poet român de dincolo de Prut, mai înfiorat decât în alte prilejuri în care se adunau personalităţi, a fost faptul că Grigore Vieru era, pe de o parte, cel mai român dintre noi toţi, dar, pe de altă parte, avea cel mai străin şi mai antiromânesc act de identitate, paşaportul sovietic. Mă simţeam ruşinat, mă simţeam răspunzător şi eu de acest paradox pe care mai mult îl simţeam decât îl înţelegeam, deşi, bineînţeles, nu aveam nicio vină. Pe lângă toate acestea, nu ştiam dacă îmi va mai fi dat să îl văd a doua oară pe acel om de o puritate şi de o blândeţe fără egal. Nu ştiam dacă nu se vor închide, dintr-odată, din nou, şi aşa prea puţin şi prea târziu deschisele porţi de sârmă ghimpată dintre românii de aici şi cei de sub litera mutilată şi graniţa strâmbă, impuse de Moscova.
• Nu ştiu cum reuşea, dar nea Grigore, nea Gogoe, cum îi spuneam noi, cei mai mici, făcea ce făcea şi iarăşi ajungea la Bucureşti, odată la câteva zile, odată la câteva săptămâni sau, în cel mai rău caz, odată la câteva luni, până la revoluţia din 1989 şi, mai ales, după acel decembrie. Tata îl lua în maşină şi îi arăta ţara, din Oltenia până în Ardeal, din Bărăgan până în Bucovina, iar nenea Grigore nu se mai sătura să acumuleze privelişti, strângeri de mână, lecturi în limba română transcrisă cu litere latine şi, poate mai presus de orice, dialoguri oarecare dintre românii aflaţi în propria lor ţară, pe care le considera sacre. Nenea Grigore ne atrăgea atenţia asupra faptului că numai cei ce vorbesc româneşte pe ascuns de teama opresiunii străine, de exemplu basarabenii, ştiu să preţuiască acest drept, acest privilegiu, la meritata sa valoare. Ne spunea că îl înfiora până şi emisiunea „Cotele apelor Dunării”, pe care o asculta la Chişinău şi dădea dimensiuni mitologice formulei „Giurgiu – gheaţă la mal...”, pentru că nu avea dreptul să îşi vadă ţara, să atingă Dunărea.
• În 7 martie 1989, reuşisem să organizez la Liceul de Informatică din Bucureşti un concert al trupei mele de rock, „Totuşi”, cu implicarea a doi adolescenţi de curaj, mari iubitori de muzică şi poezie, Răzvan Ionaşcu şi Răzvan Nicolescu. Trupa avea destule probleme, fiind sub observaţie strictă, pentru că făcuse parte din Cenaclul Flacăra, al cărui lider, Adrian Păunescu, era interzis şi urmărit, cu şi mai multă râvnă, de securişti, după 1985. Tocmai atunci, se afla, pentru câteva zile, în Bucureşti Grigore Vieru, care, în acte, era cetăţean străin. Cu inconştienţa vârstei mele de 19-20 de ani, i-am invitat pe amândoi la spectacol, ba chiar i-am poftit şi pe scenă, unde Grigore Vieru a vorbit şi a recitat. Sutele de puştani au aclamat, au strigat numele poeţilor şi le-au dat fiori politrucilor şi securiştilor, risipiţi printre spectatori. Au urmat serii întregi de anchete şi de noi interdicţii, îndreptate împotriva trupei şi a tot ce însemna numele Păunescu: „Nu ajunge cât ne-a mâncat zilele Păunescu Adrian, acum începe şi Păunescu Andrei?!... Cum ţi-ai permis să contactezi şi să aduci pe scenă, fără aprobare, un cetăţean străin?”. Am fost acuzaţi de fascism, de complot împotriva stabilităţii statului, pentru că am fi adus, fără permisiune, la spectacol, un „cetăţean străin”, pe inamicul public nr.2, Grigore Vieru, pentru că nr. 1 era deja alocat lui Adrian Păunescu. Dar toate cele rele întâmplate nouă ulterior au meritat, numai şi pentru că sala plină de adolescenţi de la Liceul de Informatică l-a aclamat, minute în şir, pe poetul român, obligat să poarte în haină un paşaport străin. Poet care plătea, la rândul său, cu anchete şi cu prigoană împotrivă-i, fiecare trecere a Prutului, fiecare cuvânt pro-românesc, spus sau scris.
• În anii aceia şi în cei care au urmat, am făcut împreună mii şi mii de kilometri, mai ales după 1994, când Cenaclul Flacăra şi-a reînceput turneele, iar Grigore Vieru a fost, adesea, invitat să vorbească, să recite şi să cânte, de fapt, a avut o invitaţie permanentă la Cenaclu, pe care a fructificat-o de câte ori a putut sau de câte ori sănătatea l-a lăsat s-o facă.
• Grigore Vieru a fost gazda noastră la Chişinău, în august 1990, când am trecut pentru prima oară Prutul, împreună cu Adrian şi Carmen Păunescu (gravidă cu Ana Maria), Sorina Haşigan, Călin Jicărean, Alexandru Olaru şi părintele Doru Gheaja, ocazie cu care tata a putut să-şi viziteze întâia dată satul natal, Copăceni, în judeţul Bălţi, aflat la câteva zeci de kilometri nord de Chişinău. Apoi ne-am revăzut cu Grigore Vieru de nenumărate ori, fie la Bucureşti, fie la Chişinău, fie la Herculane, fie la Alba Iulia.
• Tot împreună am fost şi pe frontul din Transnistria, la final de mai 1992, pe linia întâi, la Coşniţa, unde am cântat şi am recitat (împreună cu Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Grigore Vieru, Carmen şi Adrian Păunescu) soldaţilor români-moldoveni, care îşi făcuseră o tribună improvizată din transportoarele blindate, stând cu spatele la cazacii mult mai înarmaţi, susţinuţi de Armata a 14-a, aflaţi la doar 300 de metri. Nenea Grigore îi spunea, atunci, tatălui meu, cu dramatismul şi cu umorul pe care nu le-a abandonat niciodată: „Frate Adrian, mi-e teamă mult mai mult pentru viaţa ta, decât pentru a mea. De ce? Cazacii, care sunt la numai 300 de metri de aici, pe tine te-ar nimeri atât de uşor, fiindcă eşti un munte de om, pe când pe mine m-ar ochi mai greu, că sunt mai firav...”.
• Prietenia şi admiraţia nedisimulată dintre Grigore Vieru şi Adrian Păunescu a fost o stare de fapt, un fenomen natural, ivit şi întreţinut necondiţionat. Tatăl meu îl proclama, în aproape toate ocaziile, publice şi particulare, drept „marele poet al limbii române de azi, martir al cauzei naţionale”, dedicându-i, în 9 martie 1989, poezia „Al neamului”:

“Credinţa-n Mioriţa şi în grai,
pe un pământ întrepătruns cu cerul,
acesta-i simţământul ce îl ai
intrând în poezia lui Vieru.

Nu a murit nimic din ce-a fost viu,
ci au murit întruna cele moarte,
pădurile şi râurile-l ştiu,
că el pe toate le-a cuprins în carte.

Nepot al Eminescului întreg,
el nu resimte nici un fel de rană,
decât atunci când toţi o înţeleg,
recunoscând-o eminesciană.

Aleargă mistuit, din sat în sat,
cu poezii şi cu abecedare,
şi moldovenii lui l-au consacrat,
ca pe poetul lor cinstit şi mare.

Şi-atunci când e bolnav, din când în când,
se scoală firul ierbii să-l implore,
la uşa lui de purpură bătând:
fii sănătos, ridică-te, Grigore!

Părerile de bine şi de rău,
la ora de amiază îl frământă,
dar el, la locul lui, la Chişinău
şi astăzi cântă despre mama sfântă.

Poeţi destui în lumea asta sunt,
să cânte-n vers,pământul, focul, fierul,
dar noul mit al mamei pe pământ
l-a-ntemeiat, în cartea lui, Vieru.

Îl văd atât de tandru şi plăpând,
o floare de cenuşă şi de sânge,
încât, de nu m-aş teme că-i doar gând,
definitiv la pieptul meu l-aş strânge.

Mi-a spus, într-un amurg, la Bucureşti,
c-atât de grabnic se-mpliniră toate,
încât în pragul vârstei omeneşti
el, liniştit, s-ar stinge, de se poate.

Dar nu, e prea devreme, dragul meu,
şi moartea la nimic nu ne e bună,
va trebui, luptându-ne din greu,
să terminăm mileniul împreună.

Mai sunt atâtea încă de transcris,
din cele care dor şi ne frământă,
cât încă pentru mulţi e interzis
accesul liber către mama sfântă.

Poetul are încă-n magazii,
luată din obârşii de aiurea,
ca semn al primăverii timpurii,
muniţie de înflorit pădurea.

Strivit de cărţi din care scoate sens,
pentru o carte-a cărţilor, acasă,
Grigore trece iar, tăcând imens,
prin Bucureşti şi câte-un semn ne lasă.

El are de-mplinit un testament,
Mateevici i l-a lăsat odată,
spre-a nu fi din istorie absent,
să-şi ţină limba nefalsificată.

El s-a născut pe margine de Prut
şi a trăit pe margine de soartă
şi viscolele care l-au bătut
de neam n-au fost în stare să-l despartă.

Nu ştiu de ce, mereu mai apăsat,
în simţurile mele cade cerul
şi focul minţii mi s-a-nseninat
şi-s bun,
ca-n poezia lui Vieru.”

Grigore Vieru nu ezita, nici el, să arate ce a însemnat A.P. pentru Basarabia. Cu dragoste şi frăţie, nenea Grigore a scris sau a spus, printre altele, despre tatăl meu: „Totuşi, totuşi, totuşi iubirea! Sunt fericit că în Totuşi iubirea, dorul înlăcrimat pentru Basarabia stă în capul mesei. Am citit cu sufletul jilăvit eseul lui Adrian Păunescu „Cum să nu fim sentimentali cu Basarabia, domnule preşedinte?”. Îndrăznesc să declar că, după război (şi chiar de la Eminescu încoace), nu am citit ceva mai tulburător despre acest pământ martir.” (12 februarie 1991); “Nu credeţi că elogiile pe care le aduceţi lui Adrian Păunescu sunt exagerate?, m-a întrebat într-o zi, cam supărat, un coleg de breaslă din Bucureşti. De ce să cred astfel?, l-am întrebat. Pentru că (mi-a răspuns colegul de breaslă) Adrian Păunescu a slăvit curtea. Şi dumneata n-ai slăvit-o?, l-am întrebat la rândul meu. Nu! (mi-a răspuns categoric colegul de breaslă), eu am tăcut, eu nu m-am întinat!... Ei bine, află, am adăugat, că tinerii din ţară, dar şi cei din Basarabia cea curată şi înrobită s-au încălzit nu la tăcerea dumitale, ci la „Flacăra” Cenaclului condus de Adrian Păunescu! (iulie 1992); “Trăim printre poeziile acestui mare poet care este Adrian Păunescu, aşa cum trăim printre cuvintele româneşti, obişnuiţi cu ele, fără să ne dăm seama că, pândiţi de atâtea primejdii, le-am putea pierde într-o zi. Ceea ce n-a reuşit să strige prin suferinţă Mateevici, a strigat către noi Păunescu. Unde n-a izbutit să se ia de piept cu minciuna şi agresivitatea Goga, s-a încăierat cu ele Păunescu. Partea lacrimei de plumb pe care n-a ajuns a o plânge Bacovia, a plâns-o în felul său Păunescu. Ceea ce n-am îndrăznit să rostim noi în anii totalitarismului, a îndrăznit Păunescu. Credem că aici trebuie căutată pricina meritatei sale popularităţi.” (text publicat ca prefaţă la cartea lui A.P. „Deromânizarea României“, din 1998).
• Ultimele întâlniri cu Grigore Vieru au fost ca o înlănţuire disperată de strigăte către popor, pentru conştientizarea nevoii de unitate, de dragoste, de împăcare, de luciditate. Cinci zile la rând, Grigore Vieru a fost parte din spectacolele Cenaclului Flacăra, începând cu 24 noiembrie 2008 şi terminând cu 28 noiembrie, în sălile de la Bucureşti, Geoagiu, Orăştie, Brad şi Simeria. Niciodată, Grigore Vieru nu a vrut, parcă, să spună, laolaltă, din toate ale sale câte ceva, aşa cum a făcut-o seară de seară în turneul hunedorean: istorisiri, versuri şi cântec. Noi, membrii Cenaclului, care abia trecuserăm, în noiembrie 2008, prin şocul veştii că Emilian Onciu, colegul nostru de numai 51 de ani, murise, şi care ştiam de câte ori fusese aproape de moarte Grigore Vieru, ne spuneam că, probabil, cel mai firav dintre noi, poetul, care împlinise deja 73 de ani, părea sortit să ne supravieţuiască tuturor. Nu numai prin opera sa, ci ca fiinţă. Şi poate că aşa ar fi fost, dacă nu s-ar fi pus, de-a curmezişul vieţii sale, accidentul de maşină de la jumătatea lui ianuarie 2009, aşa cum tot zdrobirea pe drum le fusese fatală Doinei şi lui Ion Aldea Teodorovici. Dumnezeu să-l odihnească şi pe Grigore Vieru, iar cultura română să-l păstreze la locul meritat, cel mai de sus.

Draga fost coleg tobosar neidentificat

Bateristii cu care am cantat, de-a lungul timpului, sunt urmatorii:
Radu Popescu (1983),
Romeo Beianu (1983 si 1985),
Nicolae Dinescu (1984-1986, 1992, 1995, 1996),
Ionel Tanase Tase (1987-1989, 1990, 1994, 1995, 1996 si din 2005 incoace),
Petre Traian Rosu (1989),
Costin Olaru (1989-1990),
Vali Neamtu Galagie (1994, 1996-2000),
Alexandru Neagu (1995, 2000),
Dan Ivanciu (1995, 2001)
si cateva spectacole cu Cristian Prihotca (1996), Gh. Moldoveanu (1995), Dan Alexandru (2008).

In functie de programul fiecaruia dintre ei, mai ales dupa 1990 incoace, am colaborat cu cine a dorit sau a putut sa vina in turnee sau la spectacolele ocazionale.

Si hai sa vad care dintre ei ai putea fi... Intrucat Radu, Galagie, Tase nu poti fi (tin legatura cu ei), Niki Dinescu nu mai e printre noi, iar Romica, Petrica, Moldoveanu, Prihotca, Dan Alexandru nu cred ca esti pentru ca am cantat prea putin impreuna, ar mai ramane Alex Neagu, Dan Ivanciu si Costin Olaru sa semene prezentarii tale, pentru ca am facut impreuna destule spectacole. Parca suntem la un joc de ghicit si de identificat. Mai bine imi spui cine esti si e mai simplu.

andrei_paunescu@yahoo.com

Ciocănitoarea Woodrea, între Taifunul Băs şi Cocoş Anel

A fost odată ca întotdeauna o ciocănitoare, Woodrea, pe numele ei de păsărică. La măritiş, păsăruica a declarat în faţa papagalului credul de la primărie că se va da pe corpul ei rubensian numai cu Cocoş Anel, până ce moartea licenţelor îi va despărţi. Dar codobatura neastâmpărată a sărit din cuib şi s-a depărtat atât de mult de parcarea conjugală, până şi-a pierdut busola şi a luat-o, când pe sus, când pe jos, Taifunul Băs, s-o scape din vrie. Acesta e riscul în sporturile extreme, practicate fără licenţă şi fără echipamentul obligatoriu din prospect (chiloţei cu ţepi, sutien cu şmirglu, strugurel antiderapant, jartele cu piton etc): dacă eşti fată cuminte, eşti luată drept o cârnăcioară blondină fraieră de Pleşcoa, pe când, dacă eşti fată rea, eşti luată de copan şi dată de-a dura pe scările guvernului, boc-boc!, până îţi apare în prag ministerul turizdelor platinate, ecumenice din cap până-n picioare cu drept-credincioşii şi mai ales cu ateii, fie ei marineri sau ba.
Dar Ciocănitoarea Woodrea nu a îmbrăţişat această carieră (impregnată pe veci de inconfundabilul Taifun Băs) numai din talent, numai cu ce a primit de la natură. Zburătoarea a ciocănit mult până şi-a desăvârşit studiile, dormind sub pernă cu maxima care spune că reuşita înseamnă 10 % inspiraţie şi 90 % transpiraţie. Şi dă-i şi transpiră, şi pune-te pe tocit! Dreptul a învăţat-o că nu e bine să te pui rău cu piratul din poveste, că durul odată te trimite pe şoseaua de centură, ca pe Lavinia Tandru, de nu mai pupi demnitate publică. Stângul a învăţat-o că, dacă eşti o Miss cuminte şi stai cu Roburta pe carte, ajungi la ce cameră vor sfincterele matale fermecate. Ba chiar poţi ajunge pe podiumul marilor funcţii endocrine din stat. Păsăroaia noastră a mai studiat cazuistica ministerială şi, precaută, dând foarte rar cu stângul în dreptul, a băgat la cap că, şi dacă eşti cam boangiu, dar ştii să nu faci mutre de mică la arătat chiloţeii lui nenea căpitanul, prinzi de nu te vezi executivul gros, din ce parte îţi place mai mult. Sau mai tare.
Aşa i-a venit Ciocănitoarei Woodrea ideea că, din moment ce există precedentul cu Ancuţa Boagiuţa, care s-a aşezat pe jilţul încă fierbinte, abia eliberat de Băs la Transporturi, dânsa de ce nu ar putea fi prima fomeie româncă şefă de stat, în orice poziţie, numai cotroceană să fie? Istoria României are dreptul la mai mult decât la succesurile limitate ale celor câteva Elene, care nu au cutezat mai sus decât umilitorul cabinet 2. Tradiţia misogină, care nici sub Cuza, nici sub Ceauşescu, nu a fost pusă cu botul pe labe, trebuie oprită! Argumentul suprem abia acum ni se relevă, din informaţia şic, venită pe surse, cum că niciuna dintre fostele Lenuţe nu a ştiut cu ce să-şi îngrijească fizicul. Ciocănitoarea Woodrea, însă, a descoperit gama fabuloasă, unde raportul preţ-calitate este fără concurenţă: „Oral B”. Cine n-a citit prospectul, să afle de la noi – prin bunăvoinţa păsăruicii politicii noastre de azi - că etimologia acestui brand minune este simplă şi eficace: „B” vine direct de la Taifunul Băs! Aplauze!

Profesionalism marca „Evenimentul zilei”: EMILIAN ONCIU A CÂNTAT LA CENACLUL FLACĂRA DIN 24 NOIEMBRIE, DEŞI MURISE DE 9 ZILE!

Nu tonul, oarecum răutăcios, ne deranjează în textul despre concertul Cenaclului Flacăra din 24 noiembrie 2008, apărut în „Evenimentul zilei” de marţi, 6 ianuarie 2009, ci erorile greu explicabile, care ne arată un jurnalism aproximativ, construit după ureche. Nu trebuie, bineînţeles, ca autorii – Doinel Tronaru şi Florentina Ciuverca - să iubească Cenaclul, dar s-ar cuveni măcar puţin profesionalism şi puţin respect, atât faţă de ziar şi cititori, cât şi pentru morţi şi adevăr. Supărarea nu ar fi atât de mare dacă una dintre gafe nu ar fi de-a dreptul lugubră, în textul intitulat „Cenaclul lui Păunescu renaşte la TVR”.
Doinel Tronaru bate un record greu de egalat, în doar câteva rânduri, în care spune: «Printre cei care au urcat pe scenă alături de Adrian Păunescu, pentru acest spectacol „remember”, se numără atât artişti consacraţi, precum Tudor Gheorghe, Victor Socaciu, Vasile Şeicaru, Mircea Vintilă, DUMITRU FĂRCAŞ, Doru Stănculescu, George Nicolescu, Tatiana Stepa, cât şi nume mai „proaspete” şi necunoscute, ca Emilian Onciu, Emeric Imre, Valentin Moldovan, Mădălina Amon.» Să analizăm, punct cu punct, această contraperformanţă gazetărească, în care nu se poate spune pardon, pentru că inexactităţile sunt multe, grave şi neforţate:
• Emilian Onciu murise de 9 zile la ora desfăşurării concertului la care îşi anunţase, e adevărat, intenţia să participe, motiv pentru care îşi şi cumpărase bilete de avion. Dar folkistul, ştiind că e bolnav grav, avusese grijă să îmi spună chiar mie la telefon, cu câteva zile înaintea morţii: "Mi-am cumpărat biletele. Acum, e clar: dacă nu mor până atunci, vin la Bucureşti, la Cenaclu!". Dispariţia sa tragică a fost anunţată şi la conferinţa de presă de dinaintea săptămânii de tenis şi cultură de la Polivalentă, şi pe internet, şi în presa scrisă. De altfel, la acel spectacol, în memoria lui Emilian Onciu, s-a şi ţinut un moment de reculegere, iar colegi din cenaclu au cântat piese ale artistului sătmărean dispărut, în semn de omagiu. Toată lumea ştia de asta încă de la finalul lui noiembrie 2008, numai cronicarul de la “Evenimentul zilei” şi colegii săi de redacţie nu, ocupaţi fiind, probabil, să încropească o cronică a afişului iniţial, iar nu a spectacolului propriu-zis, şi să lanseze o stare de suspiciune asupra TVR2 pentru “vina” de a fi preluat şi difuzat un concert în care au evoluat atâtea nume de referinţă ale scenei noastre.
• Emilian Onciu, mai ales după moarte, nu poate fi considerat nume “proaspăt”, “necunoscut”, după o carieră de 25 de ani în folkul românesc, timp în care a realizat mai multe discuri şi a avut apariţii pe toate marile posturi de radio şi televiziune din ţară. Născut în 1957, el a fost considerat una dintre cele mai bune voci ale genului şi unul dintre compozitorii cei mai profunzi pe care i-a dat folkul românesc. Nu şi pentru specialiştii paginii de “showbiz / cultură” de la Evenimentul, care îl trec la debutanţi, chiar şi după moarte!
• Nici Dumitru Fărcaşu nu a fost prezent la manifestarea din noiembrie 2008, deşi, iniţial, îşi anunţase participarea. Dar faptul nu i-a împiedicat pe cei de la “Evenimentul zilei” să îl treacă “printre cei care au urcat pe scenă alături de Adrian Păunescu“, în cronica de spectacol şi de preluare TV, apărută după 43 de zile de la spectacol şi după 2 zile de la rezumatul televizat, în care fireşte că Dumitru Fărcaşu nu a apărut nicio secundă. Nu, Dumitru Fărcaşu nu a urcat deloc pe scena Polivalentei, în acea seară, din simplul motiv că se afla pe o altă scenă, la sute de kilometri de Bucureşti.
• Pe marele rapsod şi taragotist nu îl cheamă Fărcaş, ci Fărcaşu.
• Fotografia care ilustrează textul este întoarsă în oglindă, dar responsabilii cu tehnoredactarea ai ziarului nu ştiu (lacună gravă!) că procedeul (“flip”) nu se poate face atunci când inversarea denaturează realitatea. În cazul de faţă, eu, Andrei Păunescu, apar în imagine cu chitara în mână de parcă aş fi stângaci, ceea ce nu este confrom cu adevărul. Pentru viitor, computeriştii de la “Evenimentul” ar trebui să reţină, deci, că poza nu se poate da “în oglindă” într-o asemenea situaţie şi în alte câteva ce nu suportă simetria perfectă stânga-dreapta (când ceasul pare că este purtat la dreapta, când verigheta pare pusă pe mâna unde nu îi e locul, când subiectul dreptaci are pixul în mână şi reiese, fals, că scrie cu stânga, când volanul pare că e al unei maşini englezeşti etc).
• Primele spectacole ale Cenaclului Flacăra din 1973 au avut loc la Casa de Cultură a Sectorului 1 din strada Ion Slătineanu, şi nu la Teatrul Creangă din Bucureşti, cum greşit scrie Florentina Ciuverca, în acelaşi grupaj din „Evenimentul” („Primele spectacole de muzică folk şi poezie sub această titulatură au avut loc la Sala Teatrului Ion Creangă, din Capitală...”)
În rest, numai de bine şi urări de însănătoşire a profesionalismului jurnaliştilor de la „Evenimentul zilei” pentru noul an 2009. Recesiunea mondială poate explica multe, nu şi aberaţia de presă!

Cristi Minculescu, un idol la 50 de ani

Încă din prima seară în care trupa Iris a venit la Cenaclul Flacăra, în sala sporturilor din Medgidia, pe 20 iulie 1982, am simţit că viaţa mea s-a schimbat. Nu spun vorbe fără acoperire, nu arunc cuvinte de recunoştinţă acolo unde ele nu sunt justificate, nu caut cu tot dinadinsul oameni cărora să le recunosc importanţa în existenţa mea. Aveam 13 ani, iubeam muzica, învăţasem câteva acorduri la chitară, ascultam folk şi rock, dar nu văzusem, încă, pe viu, până în acea seară fabuloasă de început de nou turneu, în care tatăl meu împlinea 39 de ani, o trupă care să cânte şi să arate pe scenă conform inimii şi visurilor mele de aspirant la scenă, de consumator de muzică. Şi trupa a venit, într-o componenţă pe care nicio formulă Iris de după 1982 nu a mai egalat-o: Cristian Minculescu – solist vocal, Ion Nuţu Olteanu – chitară şi cofondator al trupei, Ioan Nelu Dumitrescu – tobe, cofondator al trupei, Adrian Ilie – chitară şi compozitor al majorităţii pieselor de succes, Mihai Marti Popescu – bass. Cei 7000 de oameni, prezenţi la manifestarea cu numărul 579 din istoria Cenaclului, au rămas marcaţi, pe durata celor cinci ore de spectacol, de multe momente de muzică, poezie şi dialog, dar, între ele, fără îndoială, au rămas uluiţi de evoluţia electrizantă a unei trupe româneşti de hard rock unicat, care putea concura cu orice mare trupă a lumii, întâi şi întâi pentru că solistul arăta calităţi vocale extraordinare. Acea trupă venise la Cenaclu, ca la limanul scăpării de dezastru, pentru că Adrian Păunescu îi oferise protecţie şi scenă, prezenţe în emisiunea Radiocenaclu şi în revista Flacăra, în condiţiile în care oficialităţile dogmatice interziseseră grupul, ce deranja prin atitudinea sa nonconformistă, prin succesul în rândul tinerilor şi prin repertoriul în care erau incluse şi piese din rockul mondial, atât de puţin suportabile pentru politrucii epocii. Din acea seară, am început să-l iubesc pe Cristian Minculescu, în acea seară am auzit pentru prima oară de trupa AC/DC (Iris a cântat în încheierea recitalului un cover după hitul „Highway to hell” al australienilor), din acea seară am început să visez să cânt rock, hard rock şi să cred că nu e imposibil să existe în realitatea vie o muzică pe cât de viguroasă, pe atât de melodioasă, cum numai în minte îmi imaginam până atunci, amestecând aşchii sonore din Beatles, Rolling Stones, Elvis, Phoenix, Victor Socaciu, Vali Sterian şi alţi artişti a căror muzică o ascultam cu râvnă).
Într-un interviu pe care mi l-a acordat în toamna lui 2007, Cristian Minculescu mărturisea: „Andrei, acolo, la Cenaclul „Flacăra”, Iris a renăscut! Nu-ţi spun asta pentru că eşti băiatul lui Adrian, dar ăsta e adevărul: noi am renăscut la Cenaclu, mai ales prin prezentările pe care ni le făcea dânsul pe scenă şi la radio şi prin ce se întâmpla sub cupola aia, pentru că toţi care eram atunci am cântat de la cămin cultural cu 500 de locuri la stadion cu 50.000 de oameni, la Craiova sau Timişoara. Pentru noi, asta a fost ca prezenţa la televiziunea naţională, noi fiind deja urmăriţi, fiind o trupă cu probleme, avusesem deja prima suspendare... Ce a fost Cenaclul Flacăra pentru noi? Părinţii Irisului şi nu numai...”
Cristi Miculescu ne-a devenit idol, mie şi prietenilor mei, şi prin felul în care cânta, şi prin felul în care se dezlănţuia în jocul de scenă, şi prin felul unic în care spunea bancuri, şi prin felul în care juca fotbal (a devenit imediat vârf de atac titular în echipa Cenaclului), şi prin felul în care ţinea cu Universitatea Craiova, pe care o iubea ca pe propria sa voce, şi prin felul în care ne arăta că nu este numai un artist instinctual pasionant, ci şi un individ speculativ, inteligent, care părăsise de bună voie studenţia, nu din lipsă de resurse intelectuale, ci doar ca să se dedice muzicii.
Am stat lângă scenă şi pe scenă tot restul verii 1982, urmărindu-l, am plâns când trupa Iris s-a scindat în septembrie 1982 (cu toată încercarea lui Adrian Păunescu din revista Flacăra de a păstra închegată marea trupă Iris), am urmărit nou-înfiinţata trupă Voltaj, unde Cristi Minculescu şi Adi Ilie plecaseră spre o nouă întemeiere, cu care au venit imediat la Cenaclu, m-am bucurat în vara lui 1983, când Cristi s-a întors la Iris, tot pe scena Cenaclului, la Arenele Romane din Bucureşti, lângă vechii colegi, cărora li se alăturase şi marele chitarist Florin Ochescu, autor al hitului „Cei ce vor fi”. Până la finalul lui 1983, am urmărit profesionalismul din concertele trupei şi iarăşi am avut un nod în gât când am auzit că Iris nu va mai veni la Cenaclu, din motive familiale ale unor membri, după 3 decembrie 1983.
La revelionul 1984, organizat de Cenaclul Flacăra la Breaza, s-a întâmplat ceea ce nu speram să trăiesc vreodată eu, fanul declarat al lui Cristi Minculescu: artistul a dorit să vină în continuare şi să rămână, chiar şi fără Iris, la „Flacăra”, iar noi, adolescenţii componenţi ai trupei „Totuşi”, tocmai rămaşi fără vocalist, i-am devenit colegi, pentru un an şi o lună. Multe dintre fotografiile acestui grupaj sunt din acea perioadă, când Cristian Minculescu ni se alăturase, pentru sute de întâlniri cu publicul, mie - chitarist şi întemeietor al trupei, Ioanei Păunescu - bassistă, şi lui Niki Dinescu - baterist, fost coleg cu Cristi la Voltaj, cu un an mai devreme. Prima aniversare a lui Cristi alături de noi, cei din trupa Totuşi, a fost în 9 ianuarie 1984, la Casa de cultură din Breaza, la concertul Cenaclului Flacăra. Atunci, Cristi împlinea 25 de ani şi era, deja, consacrat drept cel mai bun solist român de rock. Până în 3 februarie 1985, ne-a rămas coleg, în trupa Totuşi şi în Cenaclu, după care s-a întors la iubirea vieţii lui, la destinul lui, care trebuia să se reînnoade la Iris. În cronica manifestării cu numărul 1530 a Cenaclului Flacăra, desfăşurată la Brăila, în 3 februarie 1985 (text publicat în revista Flacăra, sub semnătura lui Constantin Dragomir), se precizează, la capitolul “Evenimente”, că, în Sala Sporturilor, în faţa a multe mii de spectatori, după concert, la meciul de fotbal disputat în sală, Cristian Minculescu (solistul trupei "Totuşi") a executat un penalty atât de tare, încât portarul, Dinu Bodocan (un talentat folkist ardelean) a trebuit să îşi pună mâna în gips.
În acea lună februarie 1985, după încheierea turneului, începuserăm să lucrăm la un album al trupei Totuşi, pe care să îl înregistrăm la Electrecord, dar revenirea lui Minculescu la Iris a anulat proiectul. Mi-a părut rău, desigur, dar am înţeles că trebuie să mă bucur, întâi şi întâi, de anul petrecut alături de marele artist, care a fost o şansă excepţională, revenirea sa la trupa de suflet căreia îi aparţinea fiind un proces firesc. De atunci, Cristian Minculescu s-a confundat cu viaţa trupei Iris şi a ţinut, cu puterile lui, în picioare, reduta rockului românesc.
Acum, în 9 ianuarie 2009, Cristian Minculescu împlineşte 50 de ani. Idolul a ajuns la semicentenar, iar noi, foştii puştani, deja cu multe fire albe în păr, vibrăm încă la ceea ce a însemnat acest mare artist pentru noi. Să îi audă Dumnezeu ruga, rostită în 2007, când Iris a împlinit 30 de ani: „Iris e o floare care se îndreaptă spre centenar, cu ajutorul publicului”.

• Imaginile sunt, în cea mai mare parte, din 1983-1984, din timpul turneelor Cenaclului, când marele Cristi era colegul nostru, în trupa Totuşi.

Nici jegul de azi, dar nicidecum zidul de până în 22 decembrie 1989

• 22 decembrie 1989 e ziua care mi-a schimbat viaţa cu totul, până în rădăcina cea mai adâncă, până în creanga cea mai de sus. Atunci s-a prăbuşit o lume închisă, în care trăiam fără speranţa că ar putea-o dărâma-o cineva, ceva. Atunci am simţit că e posibil să trăiesc fără să mă uit peste zid, chiar dacă eu am avut o copilărie mult mai bună decât a altora.

• Atenţie! Faptul că, din 1990, a început un şir nesfârşit de mizerie, de hoţie, de jeg, de sărăcie pentru cei mai mulţi, de minciuni şi de pierdere de caractere nu mă face să devin nostalgic. Ce prostie, ce dovadă de minte îngustă, să regreţi nenorocirea rigidă de ieri, doar pentru că a fost înlocuită cu haosul libertăţilor!

• Da, lumea care s-a construit după 22 decembrie 1989 este revoltător de urâtă şi de diferită decât credeam că va fi, în zilele revoluţiei, dar asta nu o face mai bună pe cea de dinainte, decât pentru cei care au la îndemână comparaţia acefală brută, ca un motor mental în doi timpi, pâr-pâr!, fără nimic vizionar pe scoarţă.

• Dar, acceptând că, din pricina urâţeniei prezentului, nostalgia atâtora faţă de lumea de dinainte de 22 decembrie 1989 este cumva justificată, trebuie să înţelegem la fel de lucid că viitorul nu poate însemna nici resemnarea în faţa marasmului scârbos de acum şi, în niciun caz, întoarcerea la dogmă şi totalitarism.

• De ce? Pentru că, în lumea de după 22 decembrie 1989, avem măcar şansa să ne facem viaţa după puterile şi voinţa noastră, avem dreptul unic să alegem. Chiar dacă asta înseamnă să mai şi cădem cu nasul în capcane, în tornade şi în disperare. Cine nu înţelege asta, cine nu vede şansa din tot răul de după 22 decembrie 1989 nu are dreptul să se plângă, ci îl are doar pe acela de a găsi motive, de a nu căuta soluţii, de a trăi în trecut. Eu nu vreau acel drept! Eu nu vreau liniştea fără orizont a celor ce primesc grăunţe în colivie.

Codul nostru tainic

Nu răspunde, nu-ntreba,
Ci întinde-mi mâna ta,
Ştiu că pare nefiresc,
Nu te ştiu, dar te iubesc.

Tot ce nu e încă nici n-a fost să fie,
Nu regret vreo clipă, nici vreo veşnicie,
Nu.

Unde-ar sta copiii, unde să încapă,
Dacă, azi, strămoşii nu ar fi în groapă,
Toţi?

Ce-ar fi viaţa dacă n-am greşi întruna,
Repetând eroarea, una câte una,
Ce?

Cine ştie unde, cine ştie dacă
Pe ruine-n apă, pod o să se facă,
Drept?

Cine ştie când şi cine ştie cine
Podul nou pe braţe, totuşi, îl va ţine,
Cum?

Nu-i sămânţa gata firul nou să-l scoată
Dacă iarba veche nu-i de tot uscată,
Nu.

Peştii mici prin alge nu găsesc scăpare,
Tot ajung în burta unui peşte mare
Toţi.

Cu trei linii scurte, palma ta străină
Trage către mine, face drum să vină,
Hai.

Şi te ţin departe când te iau aproape,
Să te văd mai bine prin închise pleoape,
Văd.

Codul nostru tainic toată lumea-l ştie,
Mie o felie şi întregul ţie,
Ia-l.

Străinătatea dela Bârca

La Bârca, mai rece decât starea de iarnă, am găsit starea de străinătate. Străinătate de loc, străinătate de oameni, străinătate de pustiu, străinătate de rădăcini, străinătate de obiceiuri. 14 decembrie 2008 - duminica în care mi-am îngropat copilăria, care tot îmi umbla liberă, ca strigoii, de ani şi ani.

• Până şi telefonul mobil trece, din când în când, fără să i-o ceară nimeni, pe unda bulgărească, doar ca să îmi răsucească în rană amintirile copilăriei şi să mă simt, pe bază de roaming cu forţa, şi mai străin în satul rădăcinilor paterne. Nu că bulgarii nu ar fi avut mereu undă mai bună decât releele noastre acolo, în sudul Doljului, la 47 de km de Craiova, la vreo 16 km de Dunăre, pe drumul Segarcei, Cerătului, Giurgiţei apoi al Goicei, care te poate scoate şi la Calafat, şi la Bechet, la răspântia de la Cârna. Diferenţa este că, în 1979, în 1989, când încă mergeam, cel puţin o dată pe an, acolo, la televizorul alb-negru din camera lui tataie, se adunau câţi copii ai satului încăpeau, mai ales la desene animate sau la filme americane dublate slav, dar care erau, oricum, mai bune, decât programele lipsă în româneşte de la sfârşitul anilor ‘80.
• Dintre toţi puştanii cu care stăteam toată ziua pe terenul de fotbal de peste Deznăţui, nu mai e prin sat aproape niciunul. Gongu a plecat în lume la muncă, Iulică nu a mai dat nici un semn, nici alor lui, de nu se ştie când. Doar Costel G. – care nu are mult peste 40 de ani - e tot aici şi trece azi pe pe la noi, cu un aer la fel de bătrân ca al bunicului lui din anii când noi, ăia mici, băteam mingea şi praştia. Băieţandrul lungan şi ruşinos de acum 30 de ani a rămas, mai mult de nevoie, legat de loc. Acum câţiva ani, şi-a lovit mama cu o cazma, bătrâna a murit, iar el abia de curând a revenit acasă, după ani şi ani în care a schimbat închisorile numai cu spitalele de boli nervoase.
• Nu mai există nici casa lui nea Mărinică de pe linia noastră (aşa se numesc în Oltenia străduţele care ramifică drumul principal), în prispa căreia am dormit pentru prima oară în aer liber, acum aproape treizeci de ani. Nea Mărinică şi Leana lui s-au dus în pământ. La fel şi casa de chirpici - pământ către pământ, ca un câine care se prăbuşeşte pe mormântul stăpânului: nu mai are de ce trăi, pentru că nu are în tabla lui de valori, fie ele şi instinctuale, capitolul “stăpân de-al doilea”. Măcar pe locul acelei case s-a ridicat o alta, semn că pe Aleea Marin Păunescu (străbunicul meu) nu e numai moarte, ci sunt şi speranţe şi naşteri. Tiberiu Macavei, fost miner la Roşia Montană, a coborât acum vreo 15 ani din Ardeal şi s-a aşezat în Oltenia. Are, cu Maria, doi băieţi mărişori, care deja mustăcesc cu gândul tainic la fete, şi o fetiţă de doi ani, năşită de sora mea, Ana-Maria. Tibi, om de 50 de ani, şi-a dat seama că nu se mai poate desprinde de locul adopţiei sale şi îşi construieşte aici căsuţa, peste drum de casa noastră părintească de la numărul 8, ridicată şi crescută şi ea, încet încet, de la rangul iniţial de bordei - jumătate în pământ, sub capii familiei, Costache Păun, Marin Păunescu, Constantin Păunescu şi Adrian Păunescu, care şi-au întins domnia printre ai lor de acasă din veacul XIX până în cel de-acum, XXI.
• Am luat-o pe jos, prin ploaia mică mirosind a ameninţare de zăpadă, spre capătul sudic al comunei. Pe drum, o pustietate mai puternic majoritară decât coaliţia parlamentară împotriva naturii (PDL-PSD+PC), care se pregăteşte să guverneze România după alegerile de acum câteva săptămâni, când şi ziua Sfântului Andrei din ziua scrutinului, şi Ziua Naţională de 1 Decembrie, au fost împroşcate cu mizeria unei campanii electorale fără ruşine, care a dus, finalmente, preacurvirea, năpârlirea şi vopsirea în vârful catargului politic făcut zdrenţe exact la timona de la Cotroceni. În această veche comună oltenească, altădată populată de vreo 7000 de oameni, nu mişcă nimeni şi nimic pe drum şi prin curţi. Bătrânii au cam murit, copiii au cam plecat, iar tinerii au cam îmbătrânit înainte de vreme, ca să mai rămână, totuşi, cineva, şi în Bârca. Până şi strănepoţii câinilor copilăriei mele latră fără nerv, din câte-o curte, în care nu prea mai au nici ce păzi, pentru că oamenii s-au rărit, la fel ca averile. Tibi îmi arată, la o poartă, un om, care, de beat ce era, nu demult, nu a păţit nimic nici când a căzut în fântâna de 14 metri din faţa casei. Asta nu înseamnă că şi-a folosit norocul la altceva decât să vadă, prin fundul sticlei de alcool, cum trece timpul şi cum i se degradează gospodăria.
• Intrăm în curte şi în casă la Mustafa Mursel (fiul lui Hassan Turcul), care a făcut fericite generaţii întregi de copii, cu halviţa şi îngheţata lui. Nu mai face dulciuri din 1996, dar a îmbătrânit frumos, lucrându-şi curtea, care arată de parcă ar avea-o în grijă un bărbat de 30 de ani, nu unul trecut de 70. A rămas, cu nevasta, în casa părintească a regretatului său tată, iar copiii îi are împrăştiaţi prin ţară şi străinătate. De fapt, Mustafa nu e turc, ci albanez, dar oltenii le spun turci la aproape toţi străinii. Ne vorbeşte despre meşteşugul lui, învăţat din tată în fiu, care se va pierde, pentru că nimeni nu mai are răbdare să înveţe să topească zahărul, să fiarbă laptele la foc mic, să bată ouăle şi să facă bunătăţi curate, de casă. A auzit că a murit, în acest decembrie 2008, şi Paul Niculescu Mizil, fostul lider comunist, care l-a premiat acum câteva zeci de ani, după ce i-a gustat bunătăţile, de care, culmea, deşi nu au egal, se pare că nimeni nu mai are nevoie! Până şi târgul din Bârca este încovoiat sub mărfurile aduse aici, iar nu sub cele produse aici. Mustafa se revoltă că tot el, care are pensie mică, dă cu împrumut, din când în când, un ban, altora cu pensii mult mai mari, care, însă, au curţile părăginite şi doar scaunul cârciumii lustruit. “Întotdeauna, când am avut un milion, m-am gândit cum să fac din el două milioane, şi de-aia arată curtea aşa de bine şi am lucernă verde şi acum, pe un hectar, în spate”. Cum e turcul - şi lucerna!, aşa e, gândesc, cu amărăciunea că nu am putut spune “Cum e turcul şi halviţa”. Dar Mustafa mă ceartă, pe bună dreptate, că nu l-am anunţat de vizită. Ar fi pus de o oală de îngheţată şi de un blat de marmură de halviţă. Ce diferenţă e între generalul albanez, aflat în serviciul imperial austro-ungar, Gheorghe Basta, care a pus la cale tăierea capului lui Mihai Viteazul în 1601, şi albanezul, truditor şi patriot, Mustafa, care nu ar fi trădat nici acum, în 2008, halviţa, dacă ar mai fi avut pentru cine s-o facă! Ne dăm reîntâlnire la primăvară.
• Sora mea, Ana-Maria, este, de câţiva ani, titulara de contract nescris a vizitelor la tanti Mitina. Văduvă din 1997 (a lui nenea Cuţă, pe care l-a adus în Bârca şi i l-a prezentat bunicul meu, Constantin, maestru al împletirii căsniciilor de durată), profesoara pensionară, vecină de linie cu noi, ne primeşte, acum, pe amândoi, aşa cum o făcea doar cu mine, când eram mic (şi când Ana-Maria nu exista nici în stadiul de gând). Atunci, mă lăsa cu Puchi, căţelul, să aştept clătitele, în bucătăria din curte. Acum, cu mers mai încet, tanti Mitina se duce la dulap şi ne scoate ceva dulceaţă de vişine. Apoi ne cheamă să vedem casa, în care nu prea cheamă pe nimeni, în afară de cei câţiva câini şi cele câteva pisici care o fac să uite de singurătate. Becurile oarbe abia lasă să se vadă mobila veche, pereţii scorojiţi, câteva scoarţe (covoare olteneşti) vechi de o sută de ani, diploma de “Cetăţean de Onoare al Comunei – Dumitra Nica”, alături de care stă o carte a mea, pe care i-am oferit-o bătrânei acum zece ani. Când vrem să facem poze, tanti Mitina ne opreşte pentru câteva secunde, avertizându-ne că nici la 87 de ani, cât are, cochetăria feminină nu i-a pierit. Îşi aranjează, pe fugă, basmaua şi ne lasă să păstrăm amintiri în aparatul foto.
• Pe peretele unei camere din casa noastră stă, de vreo 35 de ani, o icoană pe sticlă, pictată de mama mea, Constanţa Buzea, pe vremea când încă se numea Păunescu. În altă încăpere, pereţii sunt păziţi de portretele străbunilor: Costache Păun (născut în 18 iulie 1853, tot Rac, ca strănepotul său, Adrian, pe care nu l-a cunoscut, căci străbunul a murit cu mult înainte de 20 iulie 1943), Marin şi Ioana Păunescu (străbunicii mei, morţi şi ei, el în 1960, ea în 1973). Nici nu am venit bine, că ne pregătim de plecare.
• Din toată amorţirea cu gust de străinătate, îmi apar în inimă străfulgerări că sunt, totuşi, acasă, că mai e ceva sevă în rădăcinile de la Bârca, de care s-a rupt, ultimul, tata, în 1957, când a plecat la liceu la Craiova, de unde nu a mai luat-o înapoi, ci s-a dus spre Bucureşti, unde ne-a avut pe Ioana, în 1967, pe mine, în 1969, şi pe Ana-Maria, în 1990. Ce păstrează în viaţă flăcăruia care mă face să cred că nu e totul numai trecut la Bârca? Ardeleanul oltenizat cu tot cu familia lui, Tiberiu Macavei, care recită din memorie versuri ale tatălui meu (“Mai naşte-mă, părinte ideal, / Pe o colină dulce din Ardeal”), jurând că nu va mai pleca niciodată din Oltenia; soră-mea cea mică, lucrând cu entuziasm, alături de Carmen, mama ei, carnea porcului crescut şi sacrificat în curtea noastră; căldura sobei bunicilor; pozele străbunilor de pe pereţi; încăpăţânarea încuietorilor de la uşile casei care, chiar îmbătrânite, îşi fac treaba temeinic; cărţile vechi de istorie şi viaţă literară, rămase în bibliotecă (printre care stă, rătăcit, şi un exemplar din revista “Lupta de clasă” de prin anii puşcăriilor staliniste, care le-au frânt oasele bunicului şi străbunicului meu).
• Scriu rândurile acestea, abia ajuns înapoi la Bucureşti, printre oalele distruse din bucătărie, în care îmi zace o halviţă ratată, făcută de mine după ureche, din ce am încercat să fur de prin poveştile lui Mustafa. Înţeleg, numai privind eşecul desertului din faţa mea, numai amintindu-mi savoarea dulciurilor turcului de la Bârca şi lumina vacanţelor de demult din satul bunicilor, că nu se poate trăi din păcăleli, că reţeta halviţei făcute cu mâna şi cu inima nu e la locul ei în oraşul fără identităţi, că satul de altădată e o lume care nu va mai fi. La Bârca, am găsit, în stare liberă, în realitate, adevărul moromeţian al lui Marin Preda: “Imposibila întoarcere” e chiar imposibilă.

Miercuri 17 decembrie sunt la Om bun

Vă aştept la Teatrul Ion Creangă, miercuri 17 decembrie 2008, când o să cânt, în ultima dintre cele trei zile de festival organizat de Victor Socaciu, care atât s-a jucat cu termenii politici în ultimul timp (trupa Biroul Executiv), încât a ajuns deputat de Mureş, la alegerile din acest noiembrie. Aici sunt afişul si câteva imagini de la Polivalenta din 24 noiembrie 2008.

A murit Emilian Onciu

Acum două săptămâni, am vorbit cu Emil Onciu la telefon. L-am invitat şi mi-a spus că vine cu drag la Cenaclul de la Bucureşti, din 24 noiembrie 2008. Mi-a spus, de asemenea că, fiind bolnav grav de ceva vreme - cum ştim cu toţii - va putea călători atâta distanţă, dar numai cu avionul, pentru că drumul de la Satu Mare la Bucureşti îi este inaccesibil altfel.
Acum câteva zile, m-a sunat şi mi-a spus: "Mi-am cumpărat biletele. Acum, e clar: dacă nu mor până atunci, vin!".
Din păcate, trupul nu i-a mai rezistat. În dupăamiaza de 15 noiembrie 2008, Tatiana Stepa m-a sunat şi mi-a dat vestea cumplită. Apoi, la câteva minute - Octavian Bud, colegul şi concitadinul lui Emil de-o viaţă, plângând în hohote. Apoi Emeric Imre. Apoi Găbiţa Mardare... Onciu a murit! Deşi ştiam toţi, de mult timp, că e slăbit, operat, că se stinge ca un sunet de chitară de la final de cântec, că e foarte posibil să primim vestea finală oricând, speram că ea nu va veni, totuşi.
Onciu, ardelean serios şi grav, talentat şi încăpăţânat, cu convingeri şi idealuri, s-a ţinut mereu de cuvânt, mai ales faţă de ceea ce reprezenta relaţia cu publicul şi colegii, cu care a rămas mereu partener, fie ca folkist, fie ca realizator de radio sau de televiziune. A fost, dealtfel, primul artist de pe afişul din 24 noiembrie care m-a asigurat, cu tichetul de avion deja în mână, că va fi la Polivalentă: "Dacă nu păţesc ceva în zilele care au mai rămas, dacă nu cad de tot..." - spunea el, cu vocea baritonală, ceva mai stinsă ca altădată, recunoscând că nu îi e deloc bine, că e mai mereu pe la medici. S-ar fi ţinut de cuvânt până la capăt şi acum, dacă moartea nu ar fi ajuns la el prea grăbită. Nefiind sigur că mai rezistă viu încă două săptămâni, Emil a avut grijă să fie un om de onoare până la capăt, să ne avertizeze că ar putea, totuşi, absenta.
Câtă putere de a-ţi asuma destinul, tragedia anunţată, moartea!
Cine o să mai cânte, ca el, "Voiam să-ţi spun adio, voiam să-ţi spun că ninge..."?

Bucureşti Băsesc

Doar atât ne-a mai rămas
Să-l străbatem toţi la pas,
Nu mai vreau să reBăsesc
Bucureştiul românesc.
Niciodată nu-i târziu
Când secretul toţi îl ştiu:
Nu trăim, cât tu Băseşti,
Capitală Bucureşti.

Oraş superb, oraş sublim
Oraşul ţintirim,
Oraş cu dame şi cu popi
În care să te-ngropi.
Trei milioane de turişti
Cu ochii tot mai trişti
Sunt azi locuitorii tăi,
Mânaţi din nou, flăcăi!
Ni-s anii tot mai răi!

Oriunde duce pasul tău:
Romană, Herăstrău,
În pieţe sau la Ateneu,
Miroase foarte greu.
În Centru sau Pantelimon,
Crângaşi sau Union,
Floreasca sau în Militari,
Pe Lac sau Sărindar,
Oraşul e-un bazar.

În Dorobanţi sau în Titan
Duhneşte a golan,
În Grant sau Bucureştii Noi
Pe garduri stau cioroi.
Un partener să giugiuleşti
În bezna din Giuleşti
Şi-n Curtea Veche nu poţi sta,
Că toţi te vor fura,
Nu poţi trăi aşa.

Sub Arcul de Triumf te dor
Duhori din Foişor,
Iar pe Aeroport ajung
Tot pedofili cu şvunc,
Pe-o Cale a Victoriei
O boarfă poţi să-ţi iei
Şi ca pe-un mastodont, să sui
Casa Poporului
- Ideea Ei şi-a Lui.

Pe Dâmboviţa curg încet
Mizerii, desuet,
La Teatru - numai puradei,
Iar la hotel - femei,
Grădina zoologică
Te paşte pentru că,
De faci, cumva, găinării,
N-ai loc în puşcării,
Şi scapi uşor, să ştii.

În Primăverii-ntr-un boschet
Recită un poet,
Miliardari şi cerşetori
Fac schimburi de urdori.
În Drumul Taberei, ceresc,
Duşmanii te belesc,
În Vatra Nouă apă nu-i,
Dulăii latră şui
Şi să te plângi n-ai cui.

Cu muşchii lor profund dorsali
Doi homosexuali,
Se hârjonesc, de cad în cur,
Dar nu pot să-i înjur,
Te sui, în primul troleibuz
Şi pleci să faci abuz,
Mâncând seminţe şi curechi,
Pe stadioane vechi,
Cu vată în urechi.

Când fanii, glasuri de canar,
Zic vorbe de birjar
Şi când, cu penetrări de cuie,
Tribuna strigă “UE!”,
Rapid, Dinamo, Steaua zic:
“Ştim fotbalul pitic!”,
Alb-roşu-albastru-vişiniu,
Microbul este viu,
În Parcul Cişmigiu.

Avem aici şi iad, şi rai
Şi gropi în care dai,
Avem minuni, avem orori
Şi porumbei, şi ciori,
E capitala bietei ţări,
Asemeni unei scări,
Ce-ar vrea să ducă doar în sus
Pe drumul spre Apus
Şi nu-i nimic de spus.

Iar, când ne muşcă un căţel
Să-l înjurăm tembel,
Dar nu pe bietul animal,
Ci pe un amiral,
Primar şi prezident, de-acum,
Ce face totul scrum
Când romul îl aprinde-n ceşti,
Pe-aici, prin Bucureşti,
Eşti liber să băseşti!

Un cântec de râs şi de jale, la care tot adaug câte ceva, de vreo 9 ani

Ce am cu Dinamo

Răspuns unui comentator anonim, probabil dinamovist

Cu Dinamo am ce am de când eram mic şi adolescent şi vedeam cu amărăciune cum echipele civile, de pildă Craiova, pe care o iubesc, nu puteau face nimic împotriva abuzurilor echipei Securităţii, care manevra arbitri, transferuri, oficiali, la fel cum făceau şi Steaua (echipa Armatei şi favorita lui Nicolae Ceauşescu), Victoria (echipa Miliţiei bucureştene), Sportul Studenţesc (favorita lui Nicu Ceauşescu), FC Olt Scorniceşti (echipa din localitatea natală a fostului preşedinte), Flacăra Moreni (echipa unui oraş drag anumitor securişti de vârf, printre care Tudor Postelnicu).

Am antipatizat, ani şi ani, aproape la fel de mult şi pe Steaua, dar, de când a devenit o echipă privată, nu mai am sentimentul luptei inegale dintre ministerele militare şi formaţiile civile. Înţelegi acum?

În plus, Dinamo este un brand specific lagărului comunist, totalitar, care nu are corespondent în restul lumii civilizate. Au existat şi exista numai Dinamo Moscova, Berlin, Tbilisi, Kiev, Zagreb, Minsk, Bucureşti, Bacău, Piteşti. Nici urmă de Dinamo la Munchen, Londra, Paris, Roma, locuri unde eventualele echipe ale poliţiştilor joacă la amatori, în diviyiile inferioare. Aşa că diferenţa între Dinamo şi Adrian Păunescu este că unii sunt obligatorii, ca orice minister de interne, iar poetul este facultativ, unii sunt o anomalie a sportului în democraţie, pe când A.P. poate fi iubit sau urât la liber. Asta e.

M-ai auzit spunând ceva de Timişoara, Iaşi, Piteşti, Braşov, Arad, “U” Cluj, Constanţa, Galaţi sau alte echipe nedepartamentale? ? M-ai auzit urând ghinion dinamoviştilor în meciurile internaţionale? Nu, nu, nu!

Sper că m-ai înţeles şi mai sper că va veni ziua când vor dispărea cluburile structurilor pe care nu le poate controla nimeni, pentru că ele sunt controlorii societăţii.

P.S. Elegant ar fi să semnezi, odată ce intri şi scrii liber în casa unui om cu identitate la vedere.

Notă: imagine preluată de pe Google

Coada la Forma fără fond, de la moaştele Sf. Dumitru, până la Dinamo

• Aţi văzut formă fără fond mai goală decât la coadă la moaştele Sfântului Dumitru din Bucureşti? Nu vorbesc despre cei mulţi – unele surse spun că au fost un milion şi jumătate de pelerini! - din cozile kilometrice, ci despre cei câţiva pretins evlavioşi, care au împrumutat copii de la adevăraţii părinţi, ca să aibă ce ţine în braţe, cerând prioritate la atingerea moaştelor. Alţii cică ar fi dat şpagă să ia un loc mai în faţă. Alţii cică s-ar fi dat bolnavi, ca să înduplece posesorii de locuri cu timp de aşteptare mai mic. Ori sunt absolut idioţi, ori sunt absolut ticăloşi, pentru că, în esenţă, atingerea moaştelor e semn că vrei să te purifici, să fii binecuvântat, însă, pentru atingerea scopului spiritual, minţi porceşte! Şi mai speri, după aceea, că Dumnezeu şi Sfântul Dumitru nu te-au văzut şi tot o să-ţi dea energiile bune, deşi ai ajuns la ele prin fraudă, prin împingere, prin şpagă, prin diversiune, prin injurie?
• Absurd este şi faptul că mulţimi de oameni din toată ţara (şi nu numai) s-au înghesuit, tot acolo, până s-au călcat în picioare, până s-au sufocat, până şi-au rupt oasele, până li s-au spart timpanele de atâtea răcnete, de au fost duşi cu tărgile şi ambulanţele pe la spitale. De ce s-au busculat? Cum de ce? Ca să ajungă la aceleaşi moaşte, unde să se roage – de pildă - pentru sănătate, pentru bunătate, pentru linişte!? Am aflat că nu a murit, totuşi, nimeni după incidentele tragi-comice, aşa că putem adopta liniştiţi strategia “râsu-plânsu-miştocăreala”: ar fi fost de-a dreptul senzaţional să moară cineva încercând să ajungă la moaştele ocrotitorului Bucureştilor, căruia voia să îi ceară o viaţă mai bună şi mai uşoară!
• Nu departe de aceste culmi ale absurdului este şi încrâncenarea cu care, de atâtea decenii, Dinamo se luptă să ia campionatul, prin orice mijloace, ca să ce? Ca să ajungă în cupele europene, unde să ce? Unde să se facă de râs şi să iasă din competiţie, mereu prematur, vai, atât de puţin le-a lipsit, vai, aşa ghinion au avut, vai, aşa arbitraje defavorabile li s-au arătat! Şi apoi să ce? Să o ia de la capăt, cu tot sosul acela roşu, de securişti, miliţieni, generali, colonei, plutonieri, afacerişti şi mecanisme murdare ale aranjamentelor, cu ce scop? Cu scopul de a fi şi mai urâţi în ţară şi de a se mai face o dată de râs în luptele adevărate, care sunt confruntările internaţionale. Şi cu năduful brutal de a se răzbuna pe contracandidaţii civili din competiţiile interne, care nu li se pot opune, pentru că nu au un Minister de Interne în spate, adică un organ menit, în mod normal nu să joace, ci să vegheze la jocul celorlalţi! Şi toate astea, fără ruşine, chiar şi după ce Ştefan cel Mare, numele bulevardului unde e cotineaţa câinilor roşii fără dinţi adevăraţi, a fost declarat sfânt. Să le mai spunem că e ruşine? Nu are rost, pentru că nu ştiu ce e aia. Să mai spunem că e absurd? Nu e cu folos, pentru că aproape tot ce se întâmplă pe la noi e o culme absurdului, începând de la fotbalul furat şi terminând cu fraudele de la coada pseudo-habotniciei.

Am fost ultimul care s-a întâlnit cu Ion, ultimul care a fotografiat-o pe Doina

În noaptea morţii lor, am fost ultimul care l-a văzut viu pe Ion şi care a vorbit cu el, în afară de Doina şi de ceilalţi doi parteneri ai ultimului lor drum. Pe 29 octombrie 1992, seara târziu, Ion a venit la noi acasă, în str. Dionisie Lupu nr 84, împreună cu Vasile Cudalb, cel ce avea să se afle la volan peste numai câteva minute, în drumul blestemat spre Chişinău. Vasile avea mulţi bani, se ocupa cu tot felul de tranzacţii, iar Ion şi Doina sperau ca, din nişte afaceri realizate împreună, să poată finanţa un nou teatru, “Unirea”, ce ar fi trebuit înfiinţat la Bucureşti, cu sprijinul şi al lui Nicolae Badea, de la ComputerLand România, pe care A.P. îl mobilizase să se implice în acel proiect generos. Ne-am uitat la televizor, la mine în cameră. La ştiri, pe TVR 1, s-au dat imagini de la prima şedinţă a noului Parlament al României, din care făcea parte, pentru prima dată, şi Adrian Păunescu, proaspăt ales senator socialist de Dolj. Cudalb, mai puţin preocupat de ceea ce era pe ecran, decât Ion (care nu-şi dezlipea ochii de la program şi spunea că are o mare nădejde, odată ce “maestrul Păunescu” a ajuns în Senat) îmi spunea că poate aduce din Rusia nişte hârtie de ziar ieftină – câteva tiruri - şi că, dacă va putea să găsească, la schimb, nişte ţigări româneşti populare, Carpaţi sau Mărăşeşti, pentru trimis pe piaţa fostei URSS, ne poate aproviziona şi pe noi la un preţ foarte bun pentru publicaţiile Totuşi iubirea şi Vremea, pe care le editam.
Ion încerca să pară familiar în discuţiile despre afaceri, dar se vedea că avea rigiditatea artistului, pus în situaţia de a accepta un parteneriat în care nu se simte în mediul lui, doar ca să poată da o şansă pasiunii sale şi a Doinei pentru muzică, teatrului în formare, studioului de înregistrări pe care voiau să şi-l întemeieze şi să-l doteze. Cudalb nu a băut nimic, era precipitat şi voia să plece repede spre Chişinău, chiar atunci, aşa că doar Ion a gustat, din câte îmi amintesc, un păhărel de tărie. Ştiau că ştiu că Doina, rămasă în acel moment în apartamentul lor bucureştean în care locuiau cu chirie în Balta Albă (pus la dispoziţie de constructorul Matei Vintilă), nu voia să plece sub nici o formă în noaptea aceea în Basarabia, dar Cudalb i-a spus lui Ion să o mai sune o dată şi să-i spună să-şi facă repede bagajul, că e neapărat să meargă cu ei. Cum Doina tot nu voia, spunând că are treabă multă în zilele care urmau, cu colegele şi colegii din corpul de balet, Ion, aflat într-o situaţie stânjenitoare pe care nu o putea ascunde, dar îndemnat cu cotul şi şoapta de Cudalb, i-a spus că se va supăra foarte tare Cristofor, băieţelul lor de 10 ani, aflat la Chişinău. În acel moment, au convins-o pe Doina.

Ion ştia că noi lucrăm până noaptea târziu la redacţie, aflată în aceeaşi clădire, şi m-a rugat să îi scot dintr-un impas important: Cudalb avea buzunarele pline de dolari, dar nu aveau lei, ca să facă plinul pentru drum. Eu, care eram şi casierul editurii, pe atunci de serviciu în redacţie şi în familie 24 din 24, le-am schimbat 50 de dolari şi le-am dat 21500 lei, la cursul acelei zile, de 430 de lei pentru un dolar, pe care n-o să-l uit niciodată. Ion era foarte încrezător că afacerile vor merge şi m-au rugat să ies până în stradă, să văd ce maşină grozavă a cumpărat Vasile, un Opel Omega gri, semn de prosperitate a firmei lor comune în constituire. Aceea a fost ultima imagine cu Ion Aldea Teodorovici viu, luându-şi rămas bun de la mine, în faţa porţii, pe strada Dionisie Lupu nr 84 din Bucureşti. Era aproape miezul nopţii şi cei doi se grăbeau spre un drum lung, mai ales că nu putuserăm să aranjăm, pe picior, pentru seara aceea, întâlnirea prognozată cu jurista Brânduşa Ştefănescu, care să îi ajute la întocmirea actelor societăţii. Cei doi au plecat spre cartierul Balta Albă să o ia pe Doina. Doina a sunat-o pe Bobi, prietena mea de atunci, inclusiv după ce Ion şi Cudalb ajunseseră deja, şi i-a spus, cu vocea tremurândă, că s-a certat foarte tare cu Ion, care, presat de Cudalb, o ia, practic, împotriva voinţei ei, la Chişinău, şi are impresia că, dacă va pleca în acea noapte, nu o să se mai întoarcă niciodată. Apoi i-a spus să trec eu a doua zi pe la ei pe acasă pentru că va lăsa ceva la cabiniera lor, pentru Bobi, pentru mine şi pentru A.P.. Pe Doina nu am apucat, deci, să o mai văd în ultima lor zi, să îi arăt pozele pe care i le făcusem, pe marginea şoselei, undeva, în drumul spre Târgu Jiu, pe 25 octombrie 1992 şi pe care abia le scosesem de la developat. Pe acel drum, am stat cu Doina pe bancheta din spate a maşinii şi cu chitara în mână, am lucrat un cântec împreună cu A.P., care, de pe locul din faţă, i-a dictat Doinei o poezie premonitorie a morţii, ca text pentru o piesă a mea, în care parcă se vorbea de accidentul ce avea să aibă loc peste patru zile la Coşereni, lângă Urziceni, în noaptea de 29/30 octombrie. Un telefon de la poliţie ne-a anunţat în dimineaţa de 30 octombrie 1992, că, în urma unui groaznic accident, a murit cetăţeanul Ivan Teodorovici, posesor al unui paşaport rusesc, dar al cărui domiciliu reiese că este în Bucureşti, pe strada Dionisie Lupu nr 84. Într-adevăr, Adrian Păunescu le oferise domiciliu oficial în casa sa celor doi prieteni ai săi, Doina şi Ion, ca marii artişti basarabeni să îşi poată face actele de repatriere în România. Iată şi versurile dictate de A.P. Doinei:

BALADA CELUI NEÎNTORS

Dar ceva mă doare,
Ca un plâns enorm,
Lucrul pentru care
Mor, dar nu adorm.
Mamă, lângă uşa
Paşilor prea deşi,
Haina mea de luptă
Aţi făcut-o preş.
Goarna morţii a sunat,
Puneţi haina la spălat,
Am să vin s-o iau ’napoi,
Că e ordin de război.

Mamă, s-a făcut târziu
Şi nici drumul nu-l mai ştiu,
Am în paşi un fel de drum
Şi în ochi un fel de fum.

Aş veni pe înserat,
Dar în uşi nu pot să bat,
Aş veni, lipit de roţi,
Când pui masa pentru toţi.

Casei noastre-i dau ocol
Şi tot văd un scaun gol,
Apă văd, nu pot să beau,
Scaun văd, nu pot să stau.

Mamă, nu mi-e bine, nu,
Nu ştiu dacă mai eşti tu,
Sau s-a dus atâta timp
Şi eşti fata mea, în schimb.

C-am rămas la orizont,
Să tot mor din front în front,
Vieţii moartea să i-o-ngân
Eu, bătrân soldat român.

Când e moarte, mă strigaţi,
Când e pace, mă uitaţi,
Însă nici la parastas
Loc la masă n-a rămas.

Mama mea şi fata mea,
Care-oţi fi, când oi cădea,
S-aveţi grijă de copii,
Ca să mai putem muri.

Mamă, nici nu te mai ştiu,
Îţi sunt tată, îţi sunt fiu,
Dar mi-e milă şi mi-e dor,
Că, de când mă nasc, tot mor.

Decalogul profeţiilor ratate

Mi s-au ratat toate profeţiile sportive de după 1989:

1. Universitatea Craiova nu a mai ajuns campioană decât în 1991. Şi eu, care calculam, în 1990, cu nerăbdare şi necaz, că e nevoie de vreo două decenii pentru ca echipele civile să ajungă din urmă palmaresul fără ruşine al câinilor-miliţieni din Ştefan cel Mare şi al generalilor din Ghencea, adunat în jumătate de secol de abuzuri!
2. Dinamo nu numai că a supravieţuit trecerii la democraţie, dar a făcut-o cu tupeu, continuând să dea iama printre civili, ca un miliţian care intră în teren şi joacă, fluierând tot el, ca un paznic care fură, păzit de el însuşi - ce mai! - ca un controlor suprem, care ştie că pe el nu îl mai poate cenzura nimeni şi îşi bate joc de restul competitorilor, concurând cu ceilalţi, care au, cu toţii, firme vinovate, datorii neplătite, evaziuni de ascuns şi alte spaime, din 1989 încoace. Ministerul de Interne e menit, în mod normal, să stea de veghe la ordinea şi legalitatea din ţară, nu să intre cu bocancii pe teren şi să joace.
3. CFR Cluj a luat campionatul în 2008, deşi nu credeam că se poate aşa ceva, din partea unei trupe de străini, patronate de un cetăţean arogant, Arpad Paszkany, care face aproape direct apologia Imperiului Austro-Ungar (acel “1907” l-a pus în titulatura echipei, ca să arate că, pe atunci, Clujul nu era Napoca de azi, ci era Kolozsvar-ul, ocupat de Budapesta). Tot respectul, însă, pentru faptul că, intraţi direct în Liga Campionilor, clujenii au devenit marea revelaţie a super-competiţiei europene în 2008/2009.
4. Craiova nu numai că nu a mai luat titlul de 17 ani, dar a mai şi dat cu fruntea de nisipul diviziei secunde, în sezonul de acum trei ani, fapt imposibil de anticipat nu demult, mai ales că destui jucători crescuţi în Oltenia fac figură internaţională pe la atâtea echipe mari.
5. Echipe care stârneau râsul, la primele semne că ar putea promova în prima ligă, au ajuns nu doar să dea bună seara sub nocturnele primului eşalon, ci s-au cocoţat până pe podium şi până în cupele europene: CFR Cluj, Unirea Urziceni, FC Vaslui.
6. Rapidul a ajuns, din cea mai iubită echipă a amărâţilor, una dintre formaţiile cele mai arătate cu degetul pentru adoptarea stilului ciocoiesc, cu patroni şi năravuri de care feroviarii nu credeau că vor avea parte în anii de surghiun prin liga a doua, când îi fugăreau râzgâiaţii epocii de la Victoria, Scorniceşti şi Moreni.
7. Sportul Studenţesc şi Progresul Bucureşti (care şi-a zis şi FC Naţional, o vreme) au retrogradat, finalmente, deşi păreau lipite de prima divizie, ca Mircea Sandu de FRF şi ca Mugur Isărescu BNR.
8. Lăcustele mici, de-o vară-două, invadează periodic lanul Diviziei A, pentru că mereu apar grăunţe de consumat, recoltate din gazele de la Mediaş, din culbutorii de la Mioveni, din taxele locale de la Otopeni, din asfaltul de la Urziceni, din praful de lignit sindical de la Târgu Jiu şi din asigurările haotice de la Astra Ploieşti. Iar lăcusta cea mai mare e, desigur, cea care a aterizat pe dealul Gruia din Cluj şi, după ce a luat titlul în 2008, îşi închipuie că patronul rozaliu va fi veşnic pompat de la Budapesta şi Bucureşti. Staţi să vedem până la ce divizie de la mijlocul alfabetului se va scufunda peste numai câţiva ani, lăsând locul tradiţional celor de la “U”.
9. Giganţi sau figuri respectabile din istoria sportului nostru nu reuşesc să se ţină pe picioare nici măcar cât să rămână la masa greilor, astfel încât în Clujul adevărat, în Arad, în Reşiţa, în Tg. Mureş, în Baia Mare, în Oradea, în Bacău, în Sibiu, în Vâlcea, în Hunedoara, în Petroşani, puştanii străzilor de azi nici nu mai ştiu că pe la ei prin oraş a vuit cândva performanţa.
10. Libertatea, democraţia, capitalismul, drepturile omului şi toate celelalte obţinute după 1989 nu au făcut decât să consemneze decesul marii performanţe în fotbalul nostru, odată cu ieşirea din scenă, treptat, dar inevitabil, a copiilor crescuţi în anii îngrădirilor, ai partidului unic, ai socialismului obligatoriu şi ai nonlibertăţilor, care, însă, prin generaţia de aur, ne-au adus Cupa Campionilor din 1986, locul 5 în lume din 1994 şi revenirea, pentru un deceniu, în cărţile internaţionale. Să ne ierte Dumnezeu, că n-am ştiut ce facem!

Pentru că

Pentru că am undeva o glandă comună care se zbate să ţină minte binele, care înseninează gândul gri, părerea neagră.
Pentru că nu ştiu când vor veni ultimele energii frumoase de după primele vârste incerte.
Pentru că trebuia să mă fac terapeut policalificat, descreţitor de frunţi de lux, salvator antitornadă, relaxator şef şi bufonissim, dar mi-am deturnat cariera, după prima amărăciune: aşa am ajuns să am mai mult, dar să fiu mai puţin.
Pentru că sunt strâmb şi gândesc nedrept, în cheia primelor 69 de silabe.
Pentru că mă tratez cu deznădejdea că, fără valuri ucigătoare, marea n-ar putea da nici viaţă, ci s-ar retrage într-o baltă a primului depou.
Pentru că schimbătorul de viteze în serpentinele minţii îmi rămâne organul care mă face să trăiesc, să uit disperarea că linia prea dreaptă e sterilă.
Pentru că, fără teama că n-o să ne mai avem, ni s-ar uzurpa rădăcinile, ni s-ar usca sevele, ni s-ar anchiloza frunzele.
Pentru că de-aia sunt tatuaje permanente: dacă vreau să mai scap, trebuie să imi rup din carne taxa de răzgândire.
Pentru că am uitat să spun: fiecare zi îmi creşte pe calendar ca un tatuaj permanent.
Pentru că m-am luat cu vorba, cu privitul şi mă fac vinovat de omisiuni cu circumstanţe agravante.

Dragă George, care îţi spui Biggy, ştii dar nu prea ştii

Fac câteva precizări, pentru că laşi impresia că deţii secrete urâte sau murdare despre mine. Ceva-ceva ştii dumneata, dar erorile sunt importante, dacă nu chiar esenţiale:

1. Valeriu Râpeanu NU a fost coordonatorul meu de doctorat, ci doar mi-a dat câteva sfaturi, în 2004, când mi-am alcătuit planul de studiu. Ulterior, a fost membru al comisiei de susţinere, dar tot procesul s-a încheiat demult, aşa încât...

2. ...Eu l-am elogiat pe Valeriu Râpeanu în septembrie 2008, iar doctoratul l-am încheiat anterior (în iulie 2008). Ai dat-o în bară!

3. Domnia sa nu îmi dă să mănânc, nici să beau, nici să muncesc, mai ales că, de câteva luni bune, nu mai ocupă nici măcar funcţia de şef al catedrei de Jurnalism, din care fac şi eu parte. Aş spune că, dimpotrivă, doctoratul a fost o problemă care m-a costat bani, nu mi-a adus bani, iar domnul Râpeanu şi ceilalţi membri ai comisiei au fost plătiţi (simbolic din păcate, conform reglementărilor legale). Ai luat-o iarăşi prin bălării, deci.

4. Am văzut că nu ştii decât frânturi şi le interpretezi aiurea. Îţi dedic acest desen pe care ţi l-am făcut special, ca să te ajute să te înşurubezi mai bine în adevăr.

5. Nu am adresa dumitale de email şi, crede-mă, nici nu palpit noaptea să o aflu. Toate cele bune

Răspunsuri în ceasul al 17-lea de octombrie

La comentariile de la “Mare e nişa gafelor TV”

Cătălina 22 cea rea devine “cea bună” când are simţ critic. Mersi şi succes la notat, dar ai grijă şi de fraza ta, să nu îţi scape greşeli exact când critici, că te iau comentatorii la puricat.

George_biggy...
1. Alianţa nu e a perfecţilor, nici a lupilor moralişti, ci a celor care observă greşeli, mai ales la alţii, dar acceptă că ei înşişi fac erori. Poţi intra în ea, inclusiv ca să îmi arăţi gafele mele. Abia aştept.
2. Orice profesor are studenţi/e pe care îi iubeşte şi studenţi pe care nu. Care e poanta? Sau ai vrut să fii eliptic de sens? Succes la bombardament!

Gabriela Marieta Secu,
Nebuniile tale trebuie citite, neapărat înţelese şi, eventual, comentate.

Claudia,
Ştiu că e mult mai greu să îţi păstrezi corectitudinea exprimării când eşti în faţa camerelor, tocmai pentru că am stat sute de ore în direct la TV. Chiar aş fi curios să îmi spună cineva câte greşeli am făcut, ca să mă pedepsesc singur. Eu nu de micile gafe mă iau, ci de trăznăile ce doboară logica şi se bat cu gramatica. Vorbeşti de mine atunci când spui de linsul rănilor? Te întreb pentru că nu m-am trezit niciodată cu limba scoasă.

Anonimule rău,
1. În poza de la Vaslui, nu de la Paşcani, Tatiana este confirmarea, Iulia Ciopraga este promisiunea, iar eu exact la mijloc. Nici una, nici alta, şi una, şi cealaltă.2. Cum să comentez citatul? Un pamflet foarte rău, pe alocuri scabros, în cea mai mare parte mincinos şi adesea aberant, dar scris cu atâta ură combinată cu ceva abilitate literară, încât a făcut carieră. Chestiunea cu cărămida de bani este o aberaţie. Mă şi mir că mă întrebi.

hippiepittis,
Ideea e bună, dar rima unde e?

Anonimo de Yahoo,
Am citit şi mă bucur că nu eşti ireductibilă în păreri

La comentariile de la “Diferenţa dintre Cioc şi Nap”

Cătălina 22,
1. Cred că ţi-e greu să simţi pe inima ta o parte din înţelesurile acestui text. Culmea e că tatăl tău, care te-a vrut băiat, este cel care ţi-a dat genul, în momentul conceperii. Ştie asta?
2. Da, spun uneori poveşti aparent fără legătură cu tema cursului, tocmai ca să nu facem din ore spaţii rigide, teoretice şi plictisitoare. Uneori iese, alteori probabil că nu.

ForeverFolk,
Mersi pentru linkul http://www.foreverfolk.com

La textul “Valeriu Râpeanu la 77 de ani”

Queenie,
Bine te-am regăsit! Tu ai avut şansa să îi fii studentă dlui Râpeanu, eu nu. Dar am onoarea să îi fiu coleg de catedră. Fiecare cu şansa lui! Da, vremea s-a încălzit, numai să o mai ţină aşa. Cât priveşte melancolia, ea e o floare de patru anotimpuri.

Cătălina 22,
Master uşor, dar ai grijă că intri în RÂPĂ dacă nu înveţi!

George_biggy,
Dacă sunt sau nu drăguţ e de discutat, dar mă faci să râd cu transcrierea cuvântului “off”. Ca să nu pară că e de la ON-OFF, ori taie un F, ori mai pune unul. Chiar aşa: nu pierd ocazia să elogiez pe cine merită. Apropo de motivele elogiilor, ele sunt pur profesionale, că nu îmi dă dl Râpeanu nici pâine, nici viză de trecere pe unde am de mers. Cred că asta ai insinuat, nu? Mai bine te-ai alătura studentului de la Tg Mureş şi i-ai spune “La mulţi ani” literatului.

La textul “Hibernare timpurie şi duhoare neaşteptată”

Delia,
O să fiu brutal de sincer cu privire la textele tale.
1. Nu invoca niciodată vârsta la care ai scris, pentru că arta nu are vârstă şi nici nu acceptă scuze sau pretexte pentru nereuşite.
2. Ortografia în textele din computer nu e ceva de nerezolvat. Corectează-le, adaptează-le, că nu sunt sculptate în granit, ci în tastatură.
3. Unele versuri dau impresia de substanţă, dar alternează prea repede cu naivităţile (“Aşteaptă probabil veniri nepromise”), ambiguităţile şi locurile comune (“Romanul nostru-a-nceput cu sfîrşitul… Ce taine ascund cuvintele scrise…Ce rost au, de fapt, chemările mele… Regret că nu pot să te-ating şi să simt… Regret că nu meriţi, regret.”).De bine: “În primul capitol trăim în zadar.”, “Mă văd cuprinsă într-un ciob de sticlă… Măsor timpul cu lacrimi.”,De rău: “E nou şi e vechi, e curat şi murdar.”, Prizonieră
4. Mulţumesc pentru îndrumări la blog, am redirecţionat deja comentariile pe mail.

Queenie,
Nu ne lăsăm deprimaţi, pentru că noi avem deprimarea şi toamna în oase!

hippiepittis,

Caut şi, după cum auzi la emisiune, marţea, găsesc din când în când. Mersi pentru sprijin.

Anonimo, preocupată de căsătorie,
Nu sunt nici acum adeptul căsătoriei, dar chiar că nu se ştie! Indiferent ce şi cum scriu madamele pe care le-am cunoscut despre mine sau despre personaje care aduc cu mine, eu le respect în amintire şi te rog să nu vorbeşti de liposucţie până nu îţi arăţi faţa sau poponeaţa, să vedem dacă nu ai nevoie tu de aşa ceva. Apropo de tango, fiecare femeie dansează ce vrea, cu cine are chef, aşa cum fiecare jurnalistă pretinde ce îi trece prin cap, lunar sau în funcţie de propriul ciclu de apariţie. Nu am mai citit presa pentru femei de un an, dar, când o făceam, exista o anume revistă care stătea detaşat pe primul loc la calitatea scriiturii. Nu ştiu care mai e situaţia acum, dar atunci se mişca foarte bine. Unde voia dânsa. Inclusiv la uşă. Pe dinafară.

Whatever,
1. Atunci îţi urez o climă ploioasă, cu ger şi caniculă, papa acră-oţet, sărată-potroacă, dulce-miere şi amară ca pelinul, cu cafea în coadă, în fum şi foşnet de carte.
2. Boxeriţa îţi mulţumeşte pentru compliment.

Neagro,
1. Ai dreptate, în principiu, aş ignora anonimii, dar unii sunt de nevoie aşa, pentru că nu se înregistrează, nu din răutate.
2. Eu cred că, dacă sunteţi aici, nu sunteţi limitaţi la minte.
3. Bora iubeşte să stea afară, dar mai vrea şi ea din când în când atenţie ca un copil şi atunci latră până o iau înăuntru. Nu ea a fost de vină pentru caca din baie, ci eu, pentru meniul ei şi pentru că nu am reacţionat când a vrut să mă trezească să o scot la cele cuvenite de dimineaţă.
4. Mulţumesc pentru felicitări. Le merit şi eu, le merită şi ea. Cu casa de piatră e o vorbă fără acoperire, pentru că ştiu atâtea cupluri care au avut relaţii de piatră îndelungate, care s-au făcut praf imediat ce li s-a urat “Casă de piatră” la primărie.
5. Dacă ştii cum să iei legătura cu studenţii care mi-au luat cărţi şi nu mi le-au restituit, fă-o, că eu vreau să le dau curând numele şi prenumele pe blog, cu tot cu tilul cărţii, ca avertisment pentru alţi amatori naivi de împrumuturi pe care i-ar putea înţepa.

Constantin Păunescu (1916-1990), bunicul meu

Acesta a fost bunicul meu, învăţătorul Constantin M. Păunescu, născut în 16 octombrie 1916 şi trecut dincolo în 7 octombrie 1990.

Azi, 16 octombrie 2008, ar fi împlinit azi 92 de ani, dacă nu ar fi avut o viaţă chinuită, cu 15 ani de condamnare la puşcăriile staliniste (până în 1964, pentru convingerile sale liberale, de care nu s-a dezis nici în cei mai grei ani de temniţă şi tortură) şi dacă, după ce a apucat să-şi vadă visul cu ochii, prăbuşirea regimului totalitar monopartit şi renaşterea Partidului Naţional Liberal, pentru care a făcut atâtea sacrificii, nu ar fi înţeles ce mizerie este noua lume politică postrevoluţionară.

Învăţător, director de şcoală, născut în Bârca - Dolj, Tataie, cum îi spuneam aproape toţi din familie, a muncit şi în Ardeal (Solona-Surduc - Sălaj, 1942-43), şi în Basarabia (la Copăceni - judeţul Bălţi, 1943-44, unde s-a şi născut singurul său fiu, Adrian), şi în Oltenia (la Cârna şi la Bârca - Dolj, după 1944, până la numeroasele arestări de până la eliberarea din 1964), şi în Bucureşti (la Şcoala nr. 171 de pe strada Vasile Gherghel, lângă Podul Grant, după 1970, de unde s-a şi pensionat în 1977).

Om de o dârzenie unică, de un caracter fără egal, a fost un copil foarte neastâmpărat, apoi a devenit învăţător, apoi sublocotenent de artilerie al Armatei Române pe frontul de Est, a iubit Universitatea Craiova fotbalisitcă şi i-a aşteptat toată viaţa pe americani, pe care nu a apucat să-i vadă venind niciodată.

Mare e nişa gafelor TV

Aproape că uitasem câte perle televizate am notat în ultimul an pe şerveţele sau pe alte petice răzleţe de hârtie, când, în plin buletin de ştiri (serios - credeam noi), pe 2 octombrie 2008, la Antena 3, s-a spus că „Sindicaliştii ameninţă cu boicotarea alegerilor electorale”. Ei, hai, că ne-aţi sculat amintirile din morţi! Şi nu boicotul alegerilor ar fi problema, ci faptul că, prin natura lor, alegerile sunt electorale, fiindcă electoral înseamnă chiar asta: ceva legat de a alege. Odată pornită avalanşa perlelor, am dezgropat şerveţelele, peticele şi securea războiului şi iată ce am găsit, picurat pe nervii noştri de prin gura crainicilor sau de prin rezervorul editorilor de ştiri:
„Alarma falsă cu bombă de pe stadionul Ghencea a fost o glumă proastă, PROBABIL”. Cum „probabil”, domniţă Raluca Lăzăruţ, care slujiţi la aceeaşi redutabilă Antenă 3? Aveţi vreun dubiu că o farsă de acest fel este de proastă calitate? Sau 26 martie 2008 o fi fost declarată, fără ştiinţa noastră, ziua trăznăilor lăsate libere în eter.
Concurenţa de la Realitatea TV se sesizează destul de lent, faţă de aşteptările noastre, şi contraatacă, abia în aprilie, cu o maximă paradoxală: „Foamea trece prin stomac”. Noi nu contestăm că foamea poate avea şi o componentă colaterală psihică, dar, în cele mai multe situaţii, foamea rămâne, totuşi, apanajul stomacului. Sau crainicul o fi dorit să citeze adevărata maximă care spune: „Conştiinţa trece prin burtă”, dar nu i-a ieşit?
Alternanţa la putere în materie de gafe continuă în nişa prin excelenţă strâmtă a posturilor TV de ştiri. Cine urmează? Desigur, Antena 3, unde se spune solemn că „Pacea, liniştea şi fericirea VA dăinui”. Ne vine inima la loc: aha, deci nu vor dăinui toate trei! Dar atunci care, pe cont propriu? Pacea, în gălăgie şi tristeţe? Liniştea, în conflict şi amărăciune? Fericirea, în război şi nelinişte? Sigur nu „va dăinui” toate deodată, pentru că avem un verb la singular şi trei substantive. Iar acordul subiectului cu predicatul se dovedeşte atât de încăpăţânat, încât nu vrea să cedeze nici la presiunea teleaştilor zilei.
Se înşală cine crede că laurii concursului de gafe de la distanţe au fost adjudecaţi deja: Realitatea TV nu se lasă: „Miron Cozma va fi eliberat din Valea Prahovei”. S-a deschis o nouă puşcărie sau e vorba despre numele închisorii Rahova, citit cu ochi strâmbi şi capul în nori?
Antena 3 se ridică din colb şi vine tare din urmă: „Va fi plebicist în Rusia.” Dintre cei aflaţi, pe bani buni, pe-acolo, prin studio, nu s-a prins nimeni, la vreme (în timpul şcolii generale) că I.L. Caragiale a folosit intenţionat o formă greşită a cuvântului „plebiscit” şi l-a lăsat moştenire într-o formă strâmbă. De fapt, Caragiale e de vină de toată confuzia. De unde să ştie editorii mileniului trei că dramaturgul se ţinea de ironii?
Neîmpăcat cu înfrângerea, crainicul de la Realitatea TV citeşte (şi loveşte) din nou, ca într-un ultim recurs: „Strada Arhanghel Ion Mincu”. Precizăm că prescurtarea „Arh.”, cum, desigur, era scris pe hârtie sau pe prompter, vine de la „arhitect”, nu de la vreun grad din calendarul cu sfinţi. Lăsând la o parte faptul că numele marelui arhitect ar fi trebuit să aibă domiciliu stabil în cultura generală a oricărui om de televiziune, mai ales dacă e vorba de un post de ştiri.
Când totul pare tranşat, Antena 3 se scoală din propria cenuşă, găseşte soluţii surprinzătoare şi transcrie numele unui stat american, în josul ecranului, în 5 feluri, dintre care 4 sunt greşite, pe parcursul a doar două minute: „Lowsiana” (pardon!), „Lossiana” (nu e bine nici aşa?), „Loussana” (nu merge, mai încercăm!), „Loussiana” (hai, lăsaţi-o-ncolo, că se termină toate variantele!). Şi, când nimeni nu mai speră, pe ecran apare: „Louisiana”. Da, aţi reuşit! Desigur, cu pierderi colaterale, dar aţi scos-o la capăt. Cinci dintr-o lovitură!
Auzind ce se întâmplă pe la Antena 3, care e pe cale să piardă partida perlelor, sora mai mare, Antena 1, vine în ajutor cu o rubrică sport de o frenezie vecină cu delirul: „CFR a debutat plin de victorie... Meciul începe în mai puţin de câteva ore... Va fi în teren şi Boian”. Noi, care nu suntem de specialitate şi nici nu luăm bani pentru asta, ştim şi am fi în stare să pariem pe orice că sunt doi jucători cu numele Goian, dar niciunul cu numele Boian, cel puţin în meciul despre care se vorbeşte. E posibil ca persoana care comentează să fi fost atât de pătrunsă de versurile lui Eminescu, încât să fi luat Boianul din poezia „Doina” şi să-l fi dus în Liga lui Mitică. Pe cale de consecinţă, cum poemul nu poate rămâne cu un cuvânt lipsă, ar însemna să facem o ultimă schimbare în cartea eminesciană, în prelungiri: „Din Goian la Vatra Dornii / Au umplut omida cornii”.
Juriul încă deliberează cui să acorde întâietate şi, de aceea, propunem ca, măcar provizoriu, prima poziţie în campionatul de gafe să revină unei afirmaţii de valoare internaţională, cu dublu tăiş: „ROvignetele pentru Ungaria şi Bulgaria sunt valabile până expiră”. Păcat că nu sunt valabile şi după ce expiră. Bine că cu expiră înainte de a-şi pierde valabilitatea, ca laptele uitat afară din frigider. Nu lipseşte din cadru decât o imagine cu un ceferist ungur, alături de unul bulgar, care să spună că ROvigneta maghiară şi cea bulgară sunt atât de scumpe, încât e mai ieftin să pleci cu maşina şi să te întorci cu trenul.