Marele câştig al uriaşei pierderi
Când vreau să mă mint că sunt om social, o iau pe străzi şi-ncerc să merg la pas cu lumea. Oricum m-aş amesteca, oricât aş opări oala în care tocmai m-am vârât singur, păcăleala năvăleşte la suprafaţă. Terciul se desparte. Nu ştiu dacă eu sunt uleiul sau eu sunt apa, dar sigur sunt maestrul maionezelor tăiate. Încerc să-nţeleg, atunci, de ce nu-mi nimeresc niciodată costumul, care să n-aibă nevoie de tiv nou, de găuri în plus la curea. De ce râd exact când ceilalţi dau în plâns şi de ce hohotesc prosteşte, când împrejur deja se respiră aer mortuar.
Saltul calitativ s-a petrecut. În prăpastie
Câţiva paşi printre ceilalţi îmi sunt de ajuns să observ că axul meu nu-i acelaşi cu al celorlalţi, pe care-i invidiez grosolan pentru motivul simplu că, având, mulţi dintre ei, aceleaşi valori, pot fi solidari, în tragedie sau în băşcălie. Prea rar îmi văd motorul funcţionând cu un combustibil care se găseşte pe toate drumurile, compatibil cu toate sufletele. Mă simt împăcat când discheta îmi e compatibilă cu computerul majoritar. Revelaţiile acestea de rând, care-mi lămuresc, însă, viaţa, mi se arată, ca orişicui, pe temiriunde mă prinde gândul din urmă. Un informatician român a inventat, stând pe closet, un program de computer de care au ajuns dependente zeci de mii de firme. Un arhitect danez a imaginat proiectul vieţii sale când i s-au ars frigănelele. Eu n-am inventat nici softuri cheie şi nici n-am proiectat clădiri şui. Am reuşit doar să mă împac cu gândul că fac parte din lume, fiind izolat şi speriat de ea.
Iubita mea mi-a făcut cadou, nu demult, participarea la un seminar american, recunoscut în toată lumea pentru că limpezeşte identităţi şi integrităţi, pentru că provoacă salturi calitative, pentru că te determină să nu mai minţi. La seara finală, când stăteam alături, atât de tare ni s-au limpezit amândurora ochii, încât ne-am mărturisit că nu mai avem nici o şansă împreună. Recunoşteam, în fine, amândoi, că ne despart alegeri opuse şi decizii ireconciliabile. Hodoronc-tronc, ne descoperiserăm pe noi înşine şi trebuia, pe loc, să acceptăm proba verităţii, că am făcut fiecare saltul calitativ. Direct în prăpastie.
Principiul bordurii înguste
Bulversat de marele câştig teoretic al uriaşei pierderi umane, am luat-o iarăşi pe străzi, a doua zi, a limpezire, a uitare. Şi m-am minunat, ca şi cum aş fi fost primul, că am mers necontenit pe trotuar, păşind rectiliniu, o jumătate de oră, pe bordura lată de doar 20 de centimetri, fără să cad. Tot eu, care, mai demult, mă suisem pe un podeţ fără balustradă, de lângă Mănăstirea Râmeţi, lat de un metru, de pe care doar norocul m-a ferit să nu cad în apă, înainte să-l străbat jumătate. Eram acelaşi, aveam aceiaşi pantofi, aceiaşi ochi sub frunte. Doar echilibrul mi-era altul. Cine mi-l dăduse, pe bordura îngustă, pe care fluieram liniştit, şi cine mi-l luase, pe podeţul de cinci ori mai lat, pe care am îngenunchiat ca să mă salvez? Ce mă făcuse să nu am ezitări pe fâşia subţire şi meschină de piatră şi să mă împleticesc pe puntea generoasă de lemn şi cabluri oţelite? Frica de perspectiva prea înaltă! Frica de comparaţie şi de conştientizare. Frica de ce-ar putea fi, dacă m-aş prăvăli, prin absurd. Şi absurdul mi s-a arătat grabnic. Zgâlţâind cu energii nevăzute podeţul şi fluturându-mi în nas posibilitatea că o să ajung în râpă.
Închipuindu-mă deja căzut printre bolovanii din râu, neştiind unde se termină noroiul şi de unde începe sângele, mi-am cusut încă o cămaşă de zale pe cord deschis, m-am ancorat de o cordelină interioară şi mi-am instaurat cenzura marţială a laşităţii, căreia îi spunem cu toţii prudenţă: mai dureros mi-ar fi, totuşi, să cad de pe un vârf la care am îndrăznit, decât să suspin că n-am avut curaj.
andrei_paunescu@yahoo.com
Când vreau să mă mint că sunt om social, o iau pe străzi şi-ncerc să merg la pas cu lumea. Oricum m-aş amesteca, oricât aş opări oala în care tocmai m-am vârât singur, păcăleala năvăleşte la suprafaţă. Terciul se desparte. Nu ştiu dacă eu sunt uleiul sau eu sunt apa, dar sigur sunt maestrul maionezelor tăiate. Încerc să-nţeleg, atunci, de ce nu-mi nimeresc niciodată costumul, care să n-aibă nevoie de tiv nou, de găuri în plus la curea. De ce râd exact când ceilalţi dau în plâns şi de ce hohotesc prosteşte, când împrejur deja se respiră aer mortuar.
Saltul calitativ s-a petrecut. În prăpastie
Câţiva paşi printre ceilalţi îmi sunt de ajuns să observ că axul meu nu-i acelaşi cu al celorlalţi, pe care-i invidiez grosolan pentru motivul simplu că, având, mulţi dintre ei, aceleaşi valori, pot fi solidari, în tragedie sau în băşcălie. Prea rar îmi văd motorul funcţionând cu un combustibil care se găseşte pe toate drumurile, compatibil cu toate sufletele. Mă simt împăcat când discheta îmi e compatibilă cu computerul majoritar. Revelaţiile acestea de rând, care-mi lămuresc, însă, viaţa, mi se arată, ca orişicui, pe temiriunde mă prinde gândul din urmă. Un informatician român a inventat, stând pe closet, un program de computer de care au ajuns dependente zeci de mii de firme. Un arhitect danez a imaginat proiectul vieţii sale când i s-au ars frigănelele. Eu n-am inventat nici softuri cheie şi nici n-am proiectat clădiri şui. Am reuşit doar să mă împac cu gândul că fac parte din lume, fiind izolat şi speriat de ea.
Iubita mea mi-a făcut cadou, nu demult, participarea la un seminar american, recunoscut în toată lumea pentru că limpezeşte identităţi şi integrităţi, pentru că provoacă salturi calitative, pentru că te determină să nu mai minţi. La seara finală, când stăteam alături, atât de tare ni s-au limpezit amândurora ochii, încât ne-am mărturisit că nu mai avem nici o şansă împreună. Recunoşteam, în fine, amândoi, că ne despart alegeri opuse şi decizii ireconciliabile. Hodoronc-tronc, ne descoperiserăm pe noi înşine şi trebuia, pe loc, să acceptăm proba verităţii, că am făcut fiecare saltul calitativ. Direct în prăpastie.
Principiul bordurii înguste
Bulversat de marele câştig teoretic al uriaşei pierderi umane, am luat-o iarăşi pe străzi, a doua zi, a limpezire, a uitare. Şi m-am minunat, ca şi cum aş fi fost primul, că am mers necontenit pe trotuar, păşind rectiliniu, o jumătate de oră, pe bordura lată de doar 20 de centimetri, fără să cad. Tot eu, care, mai demult, mă suisem pe un podeţ fără balustradă, de lângă Mănăstirea Râmeţi, lat de un metru, de pe care doar norocul m-a ferit să nu cad în apă, înainte să-l străbat jumătate. Eram acelaşi, aveam aceiaşi pantofi, aceiaşi ochi sub frunte. Doar echilibrul mi-era altul. Cine mi-l dăduse, pe bordura îngustă, pe care fluieram liniştit, şi cine mi-l luase, pe podeţul de cinci ori mai lat, pe care am îngenunchiat ca să mă salvez? Ce mă făcuse să nu am ezitări pe fâşia subţire şi meschină de piatră şi să mă împleticesc pe puntea generoasă de lemn şi cabluri oţelite? Frica de perspectiva prea înaltă! Frica de comparaţie şi de conştientizare. Frica de ce-ar putea fi, dacă m-aş prăvăli, prin absurd. Şi absurdul mi s-a arătat grabnic. Zgâlţâind cu energii nevăzute podeţul şi fluturându-mi în nas posibilitatea că o să ajung în râpă.
Închipuindu-mă deja căzut printre bolovanii din râu, neştiind unde se termină noroiul şi de unde începe sângele, mi-am cusut încă o cămaşă de zale pe cord deschis, m-am ancorat de o cordelină interioară şi mi-am instaurat cenzura marţială a laşităţii, căreia îi spunem cu toţii prudenţă: mai dureros mi-ar fi, totuşi, să cad de pe un vârf la care am îndrăznit, decât să suspin că n-am avut curaj.
andrei_paunescu@yahoo.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu