Papagalul tricolor

Singura vietate de pe planetă care are trupul vopsit în tricolorul românesc şi în nimic altceva este o specie de papagal: coada albastră, penele şi spatele galbene, gâtul şi capul roşii. Să fie o tristă coincidenţă în care suntem implicaţi sau e o predestinare pentru cei ce vorbesc mult şi fac puţin? În fond, ce reprezintă pasăroiul respectiv?
E longeviv, vorbeşte mult, dar nu prea înţelege ce spune, e uşor manipulabil, e frumos de pică de pe hartă şi de pe creangă, adoptă repede mimetismul - forma fără fond - şi, din păcate, când îmbătrâneşte, moare de foame, din cauza propriului cioc încovoiat, care nu-l mai lasă să se hrănescă.
Dacă-i dai drumul din colivie, după ce s-a obişnuit câteva decenii cu perfuzii sociale, se prăpădeşte de inadaptare la mediul din care propriii lui strămoşi au venit. Nici dacă-l ţii în colivie nu-i e bine, se întristează.
Singur n-are chef de nimic, în grup se bate cu convivii până la ultima suflare.
Vorbeşte prostii când trebuie să tacă, iar când ar fi bine să spună ceva, să fie mândria continentului sau a apartamentului, guralivul face pe timidul.
Dacă uiţi de el, rezistă miraculos din numai câteva grăunţe şi un strop de apă, dar, dacă-l bagi prea mult în seamă, nu-i mai ajungi la cioc nici cu colivia de aur umplută cu mei ales.
E inadaptatul prin excelenţă: în libertatea din junglă îl păcălesc duşmanii naturali, în captivitate îl copleşeşte orice inamic artificial.
Intră în agonie când îi tulburi mediul ambiant, dar, dacă nu-i dai importanţă, se stinge de amărăciune.
Răposează subit dacă e curent în încăpere, dar se sufocă dacă-l ţii în aer închis.
Îl păcăleşti uşor că e liber, dacă-l scoţi cu tot cu colivie pe balcon şi vede cerul printre gratii.
E obedient mai mereu, dar îşi muşcă protectorul care vrea să-l hrănească şi bagă degetele să-l mângâie printre sârmele închisorii sale de fiecare zi, din frică şi din orgoliul că i-ai încălcat habitatul, dar uită că nu ar fi trebuit să se afle acolo.
Dacă-i aşterni o pătură peste colivie, acceptă păcăleala că e noapte şi doarme până îi redai lumina.
Şi, poate cel mai trist este că, dacă-i laşi uşa deschisă la colivie, zboară disperat afară, dar, după un timp, se întoarce singur în puşcărie şi se leagănă blazat.
De ce a dat Dumnezeu ca singura vietate care întruneşte, fără să ştie, standardele de sub tricolorul roş-galben-albastru să fie un papagal, specie rară?

(material preluat de Jurnalul Naţional din 4 august 2008)