Om ars în transformator ars

Într-un cartier sărac din Bercenii Bucureştilor, la sfârşit de ianuarie 2009, a ars clădirea unui fost transformator electric. A ars cu tot cu prăpăditul care se adăpostea înăuntru, cu tot cu o parte din copilăria mea, petrecută peste drum, la bunici. Acea clădire dărăpănată, care mi se părea uriaşă când eram mic, aş declara-o pe loc crematoriul confuz al atâtor decenii, câte s-au adunat, după uşile impunătoare, din care au rămas mai mult contururile cariilor şi dârele fumului.
Prima oară, transformatorul a luat foc când n-a mai făcut faţă cartierului tot mai flămând, cuprins de epoca unei civilizaţii intrate în nebunia creşterii.
De atunci, de când a fost scos din uz, transformatorul a devenit loc de refugiu pentru amărâţii fără acoperiş şi a ars, a tot ars, de la câte-un reşou improvizat, de la câte-un foc făcut înăuntru, din lemne putrede şi din vechituri de tomberon.
Locul a ajuns, oficial, punct de întâlnire a gunoierilor şi spaţiu de depozitare a uneltelor de noapte pentru salubritatea oraşului. Neoficial - azil al şobolanilor, împăcaţi cu câinii vagabonzi, care nici nu li se mai opun, din solidaritate, în numele foamei comune. Şobolani şi câini, pripăşiţi pe lângă colţul de pâine al oamenilor străzii - locatari de ocazie ai ruinei.
Dărăpănătura a luat foc din nou. Nici nu avea cum să mai aştepte, de vreme ce marea criză mondială a început deja. S-au adunat imediat mai multe maşini de pompieri, dar nicio salvare, şi asta pentru că, peste drum (acolo unde avea, până prin 1983, casa şi curtea tanti Pleşoianu) s-a lăbărţat, de câţiva ani, o benzinărie – punct strategic! - care se cere apărat, ca să poată suge în linişte, în continuare, banii tuturor, deşi trage petrolul chiar din pământul tuturor.
Pompierii au stins repede focul, ca nişte profesionişti ce sunt, apoi au aşteptat să iasă fumul, ca să intre să vadă ce mai e înăuntru. Nu au avut de căutat prea mult. Chiar lângă o fostă uşă, zăcea la vedere un corp carbonizat, ca să le uşureze căutarea, parcă.
L-am întrebat pe unul dintre pompieri ce fac cu omul-scrum, de ce nu îl iau de acolo. „Să facem noi totul? Trebuie să vină IML-ul, poliţia e demult aici”, mi-a răspuns. Avea dreptate. Şi de ce atâta grabă, în fond? Omul era deja carbonizat, chestiunea devenise eminamente tehnică, odată ce sufletul îi plecase din trup. După ultima flacără stinsă, după ce, din pălălaie, rămăsese doar fumegarea inofensivă, după ce nu mai era nici o şansă de salvare a prăpăditului, cazul nu mai ţinea de pompieri, ci, ambiguu, de poliţie, de medicina legală şi - de ce nu? - de salubritate.
Îmi revin în creier, prin nări, şuvoaie de miros de carne făcută scrum, de hârtie înnegrită şi de pereţi încinşi. Miroase cumva a siguranţa copilăriei mele, arsă de atâtea şocuri, în atâtea tablouri, pe unde a fost înşurubată? Miroase cumva a tinereţea bunicilor, care, în casa de vizavi de transformator, i-au găzduit un timp pe încă adolescenţii mei părinţi, apoi şi pe oaspetele lor de-un sezon, Nichita Stănescu, fugit în lume cu iubita lui, Gabriela Melinescu, care şi-a găsit refugiul doar pe Drumul Găzarului? Miroase a plopul din curtea bunicilor, tăiat iresponsabil de predecesorii şi omologii întru crimă ai ucigaşilor handbalistului Marian Cozma, lăsând copacul doar într-o poezie şi sportivul doar într-o antologie? Miroase a amestecul arzând de trupuri, dosare, combustibili şi ruine din New York-ul lui 11 septembrie 2001, pe care l-am perceput cu propriile simţuri, acolo, în America în clătinare?

Da, miroase a toate acestea şi, în plus, a criză putredă şi încinsă, crescând chiar în cluburile selecte ale NATO şi UE, unde am intrat prea târziu, doar ca să vedem dinăuntru degradarea şi să plătim cotizaţiile, fără să ne bucurăm de beneficii. Miroase a orice, numai a linişte şi a fericire nu, cu toată intrarea noastră arogantă şi iresponsabilă în mileniul în care, tocmai pentru că am putea face orice, alegem să facem maximum de greşeli.
Până la urmă, fericiţi nu sunt decât cei care ştiu să se bucure de ziua de azi a vieţii lor, în toată simplitatea ei, chiar dacă o găsesc pe un colţ de masă de birt, pe o felie de pâine. Pentru că fericirea se dă la ţoi, iar tragedia la găleată.