Nu există drum prea lung pentru vise (1)

• Jurnal cu capul în jos, la capătul pământului, în Noua Zeelandă şi Australia •

De ce nu am spus aproape nimănui că plec în Noua Zeelandă şi Australia, ci doar că aş vrea să plec? Pentru că m-am temut să nu mi se năruie planul, în ultima clipă sau cu un kilometru înainte de destinaţie. Am crezut, cu un mare văl de superstiţie peste suflet, că e mai bine să mi se adeverească visul, să-l povestesc după metamorfoză, decât să povestesc că visez şi că voi concretiza închipuirea, dar visul să mi se frângă, iar un arbitru, sever cu cei prea siguri că nu li se poate întâmpla nimic rău, să mă sanţioneze, să mă elimine din joc în ultimul minut înainte de coborârea în realitate.

Am plecat către capătul lumii doar cu un rucsac, în care am pus la loc sigur paşaportul şi biletele la concertul trupei AC/DC, programat pe 4 februarie 2010, la Auckland, pe care nu am reuşit să le cumpăr din România, pentru că nicio bancă dela noi nu a fost acceptată la plată de către organizatorii turneului mondial „Black Ice”. Aşa am ajuns să-l rog, acum câteva luni, pe prietenul meu, Radu Victor Popescu, cetăţean danez, să facă operaţia şi, în doar câteva minute, am primit pe e-mail confirmarea că am biletele. Rămânea să mai şi ajung la destinaţie. Potcoava calului o aveam, trebuia să construiesc calul.

Asta se întâmpla prin septembrie 2009. După ceva vreme, s-a confirmat vestea aşteptată de decenii, că AC/DC va veni şi la Bucureşti, în 16 mai 2010. "De ce te mai duci?", m-au întrebat toţi, inclusiv tata, consternat că vreau să fac în continuare nebunia de a merge la Antipozi, hodoronc-tronc, pentru doar câteva zile. Ce nu a înţeles nimeni, se pare, este că eu am visat dintotdeauna să ajung, în orice condiţii, în acea parte de lume şi, dacă tot a fost să treacă turneul AC/DC prin cel mai izolat spaţiu al pământului în februarie 2010, am ales să fac şi eu drumul în perioada în care trupa mea de trup şi de suflet urma să fie acolo, ca să încerc materializarea a două vise, simultan. Aş fi încercat să mă duc oricum, fie şi pentru un pahar de apă şi un plămân de aer la faţa locului, dar cu atât mai mult dacă un asemenea concert mărea miza călătoriei. De aceea, nu mi s-a părut o piedică nici faptul că singurul mod de a ajunge în Noua Zeelandă (din punct de vedere al costurilor, şi aşa ridicate) a fost o călătorie din patru zboruri însăilate (Bucureşti, Atena, Dubai, Syndey, Auckland), cu un total de vreo 35 de ore estimate, de zbor şi de aşteptare în aeroporturi.

Mă pregătisem să fac demersurile efective pentru călătorie încă la începutul lunii august 2009, vorbisem şi cu Sorina Zlătan, bună prietenă a Tatianei Stepa, să-mi caute o soluţie suportabilă de drum la agenţia pentru care lucrează, dar a venit deodată vestea cumplită că Tatiana a murit, pe 7 august, şi nu a mai fost loc, în sufletul meu, de niciun drum, nici până în faţa casei. Lunile au trecut, anul a trecut, viaţa a mers înainte cu cruzimea ei naturală şi am reînceput să caut.

De ce, totuşi, nu am spus că plec la capătul pământului, acolo unde şi piraţii sunt nevoiţi să întoarcă, la capăt de linie, în Noua Zeelandă şi Australia, nici măcar când traseul era oarecum stabilit? Ca să nu mi se rupă visul prin laudă pripită. Şi, de ce să nu recunosc, ca să nu dau o şansă în plus hoţilor să-mi cotrobăie prin casă (nu că ar avea ce să-mi fure: am televizor vechi cu tub, nu am bijuterii şi bani, mănânc din tacâmuri de inox, nu de aur, deci nu mi-ar fi putut decât distruge încuietoarea). Şi ar mai fi nişte motive. Am căutat să nu dau duşmanilor şi prietenilor făţarnici şansa să facă pe înţelepţii: “Ce-o să vezi tu într-o săptămână acolo? N-o să se cheme că ai fost în Australia şi Noua Zeelandă!” Sigur, ştiam că nu pot vedea totul şi nici măcar mult din acele locuri, dar nu aveam de gând să vin înapoi, umflându-mă în pene: am văzut Noua Zeelandă şi Australia, cunosc aceste ţări ca-n palmă, sunt expert în Australasia şi altele de acest fel. Voiam doar să ajung până acolo. Bun! O săptămână nu înseamnă mare lucru! Nu înseamnă mai nimic! Dar, invers punând problema: poate spune careva dintre aceştia că NU am fost acolo, cât timp voi fi respirat aerul, voi fi călcat pământul de-acolo, mă voi fi hrănit cu mâncarea locului, voi fi băut apă australă, voi fi simţit vibraţia solului şi voi fi privit prin aerul acelor spaţii, chiar şi pentru o oră?Puteam renunţa la o şansă imensă, care greu se poate repeta, doar ca să nu se lamenteze cunoscuţii, doar ca să le mai amân cu un termen strâmbăturile din nas?Am 40 de ani, în cel mai bun caz mai am de trăit vreo 300 de luni şi visez la un drum în Australia şi la un spectacol pe viu AC/DC din 1982, de când, îndrăgostindu-mă de această trupă australiană, de care am auzit în ziua de 20 iulie 1982, când “ Iris” îşi încheia recitalul de debut la Cenaclul Flacăra dela Medgidia cu “Highway to hell” (LP împrumutat apoi de tata, pentru câteva zile, ca să-l tragem şi noi pe casetă), nu mi- am mai putut scoate din încăperea cu vise acest gând.

Drumul cel mai lung şi mai ciudat al vieţii! Când, dacă nu acum? Unde, dacă nu acolo? De ce, dacă nu dintr-o nebunie, care n-are nimic în comun decât cu un ideal? Cum ,dacă nu sub stare de pericol şi de incertitudine? Pentru ce, dacă nu pentru un motiv de împlinire interioară? Nu mi-a plăcut niciodată să-mi “închipui că”, să “consider că”. Mi-a plăcut “să” şi iar “să”. În asta, nu semăn cu mama, călătoare mult mai mult prin substituirea realităţii, ci mai mult cu tata, călător de-adevăratelea, care îl şi citează adesea pe Nichita Stănescu, cel ce spunea că “Viaţa e făcută din fapte făcute, nu din fapte visate.” Nu vreau să-mi închipui că trăiesc. Vreau să trăiesc.

Nu în ultimul rând, am ales Noua Zeelandă fiindcă e cea mai îndepărtată destinaţie de pe hartă care m-a interesat, şi pentru că ea m-a ales, din punct de vedere al formalităţilor: nu cere vize românilor. De aceea am plecat, neştiind unde mi se va opri călătoria: pentru că nu există niciun drum prea lung pentru vise.

29 ianuarie 2010, Bucureşti-Atena-Dubai

Mai departe nu se poate

• Ultimele ore în Bucureşti. Bagaje, insomnii, ninsori, ger de -5 grade Celsius. Ne duce la Otopeni Silviu, şoferul lui A.P.. Tata nici nu se gândeşte să nu participe la siguranţa călătoriei noastre, atât cât îi e posibil, cu primii 20 de kilometri, din totalul de 20.000 de km. Se oferise şi prietenul meu, Iulian R., dar, dacă am avut alternativă, nu am vrut să-i sacrific somnul de dimineaţă noctambulului neliniştit, mai ales după ce mi-a spus, cu un oftat din adâncul pieptului său de scorpion, gândindu-se la cât de crunt va fi începutul acestei zile de vineri: “Te duc, frate, cum să nu? Hai s-o facem şi pe-asta! M-oi ajuta şi matale la nevoie.”

• 6.40. Plecare din Berceni, cu scârţâituri pe zăpada îngheţată. Bagaj puţin, un rucsac acceptat în cabina avioanelor, ca să nu car cu spatele meu mereu convalescent, dar şi ca să nu am emoţia geamantanului pierdut, distrus sau prădat la manipularea prin burţi de aeronave. Am tot verificat prognoza meteo, ca să ştiu cât de puţine haine să-mi iau: la Atena – peste 10 grade, la Auckland – paradisul pe pământ: 21-23 grade, temperatură constantă, zi şi noapte. În fond, ce îmi trebuie decât paşaportul, biletele de avion, rezervările la hotel, pana de chitară pe care o am la mine şi când nu am de cântat, stick-ul de memorie cu informaţiile esenţiale, banii de supravieţuire, câteva schimburi, aparatul foto, reportofonul, carneţelul, pixuri şi, mai ales, entuziasmul, care, dacă s-ar împacheta, nu ar avea loc nici într-o barjă? Am luat printre hârtii şi avertismentele trimise pe e-mail de omul de TV, Sergiu Toader, trăitor în Noua Zeelandă, să nu cumva să luăm cu noi fructe, seminţe, mâncare în general, creme, animale vii, obiecte de lemn, dar să avem neapărat viza de Australia, chiar şi pentru ora de tranzit, pelerine uşoare de ploaie şi carte de credit, căci cine nu are bani de plastic dă de bănuit pe-acolo. Cu cât mai multe restricţii pentru bagaj, cu atât mai bine şi mai uşor de cărat.

• 7.30, Otopeni. Facem, pentru prima dată în viaţă, check-in-ul primii, dar exact când întârzie pe termen nedeterminat zborul spre Atena, prima parte a unui şir de patru decolări, numai la dus. Noi suntem gata în Otopeni, când avionul nu a plecat încă din Atena. Cel puţin două ore de aşteptare, printre preţuri nesimţite (nu atât pensiile invocate diversionist de premierul Emil Boc sunt nesimţite, cât preţurile permise comercianţilor în Aeroportul nostru internaţional).

• Revăd în memorie marile drumuri pe care le-am făcut în cei 30 de ani de când sunt călător, din cei 40 de viaţă, în punctaje de emoţii personale, datorate mai ales ocaziilor de cultură, politică şi sport: prima trecere a frontierei, într-o noapte de ianuarie 1979, spre Ungaria, în tren, cu tata, în drum spre Viena, când a şi scris cartea de răsunet în epocă, “De la Bârca la Viena şi înapoi”; şederea în Austria, imediat după aceea, cu scurte excursii în Cehoslovacia şi Germania; Călătoriile de jurnalist, martor la vizitele politicienilor români, începând cu Finlanda, Estonia, Belarus, Spania, Italia – 1992 şi terminând cu Franţa – 1994, în preziua plecării mele în armată; drumul în Rusia 1993, când Elţân încălzea tunurile cu care avea să tragă imediat în parlament, primul drum în America, la marele nostru Campionat Mondial de fotbal din 1994, apoi la New York, exact de 11 septembrie 2001, apoi în 2002 şi 2008; ciudăţenia de a merge în Canada, în 1997, pentru 12 ore, apoi pentru patru luni în 2002, când am şi văzut o reprezentaţie cu Jerry Seinfeld la Toronto; exoticele călătorii sau escale guvernamentale sau prezidenţiale în Liban, Siria, Emiratele Arabe (1993), Lituania, China, Coreea de Sud, Senegal, Paraguay, Peru, Brazilia (inclusiv o joacă de fotbal pe Maracana), Ungaria în 1994, meciurile Craiovei la Lisabona (1983) şi Pireu (1984), reportajele despre fotbaliştii români din Spania (1998) şi despre viaţa şoferilor de TIR în Suedia şi Danemarca (1999), călătoriile de familie în Austria, Turcia, Germania, Franţa, călătoria-reportaj în Slovacia, Cehia, Germania, Olanda, Italia şi mai ales în Anglia şi Irlanda (2007), alte drumuri în 50 de ţări, prima pe listă fiind România, unde am trăit evenimente excepţionale, precum Cenaclul Flacăra (din 1973 încoace), concertele Rolling Stones, ZZ Top, Steve Vai, Elton John, Yes, meciurile Craiovei şi ale naţionalei de fotbal, adică viaţa mea în cea mai mare măsură. Iar acum mă pregătesc pentru vârful posturii de călător, în Australia şi Noua Zeelandă.

• În aeroport mă întâlnesc cu Ionuţ Dumitrenco, fost corector al nostru la “Vremea”, la “Totuşi iubirea”, rocker fără perdea, care pleacă la Londra pentru un concert al trupei Rammstein. Ne urăm drum bun. El, deşi crede că are mult de mers, va ajunge imediat, faţă de noi, care avem de străbătut parcă o jumătate din Calea Lactee.

• Mă pozez înainte de îmbarcare cu biletele la concert. Ca un trofeu anticipat.

Grecia. Vreme de viroză şi de faliment economic

• În loc de 9.45, decolăm la 11.45. Avionul e mic, compania grecească Olympic oferindu-ne o jucărie cu elici până la Atena. Mă consolez că, cică, elicile sunt mai sigure decât jeturile. Cerul e mai clar decât ne aşteptam, vedem Dunărea ca pe o rigolă, dar ce rigolă, care a făcut şi face istorie, geografie, cultură şi economie! Malex zboară pentru prima dată. A tot evitat, de câţiva ani, orice zbor normal de debut, de o oră-două, o cursă de acomodare, ca orice om, de Timişoara sau de Budapesta, de Viena sau de Constanţa, ca să-şi deschidă statutul de aero-călător alături de mine. Şi o face cu un drum maxim. Ţărmul elen, curat, pare, dela 5000 de metri, un profil de fugar în zig-zag.

• Dacă picăm, ce rămâne după mine? Cărţi, copii, cântece, chitare, desene, sentimentele prietenilor şi duşmanilor şi fostele mele relaţii, la care mă uit în cimitirul din inimă ca la animale dragi, dar împăiate. Unele dintre ele se uită, însă, la mine ca nişte făpturi criogenizate, care, cu ultimele puteri, s-ar decongela măcar ca să-mi dea una peste ceafă.

• Ajungem la Atena la 13.15, pe pista aeroportului Eleftherios Venizelos. Escala lungă de 10 ore şi temperatura prietenoasă de 10-12 grade Celsius ne fac să lăsăm bagajele într-o cameră de depozitare, pentru 3 euro până la ora 19, şi să luăm un autobuz spre centru. Aglomeraţie, blocaje de trafic. Şoferul ne deschide uşile înainte de destinaţie (Piaţa Syntagma): ajungem mai repede pe jos, decât în oraşul aflat sub presiune socială şi grevistă tot mai puternică. Grecia este cel mai avansat stat al Uniunii Europene pe marginea prăpastiei, în plină criză economică. Păcălelile vechi şi minciunile cu care economia locală a drogat Vestul se văd acum. Poliţia e pregătită la toate marile intersecţii şi vulcanul stă să erupă. Grupuri de protestatari mişună prin cartierele cu pomi pline de portocale coapte.

• În centru, în Piaţa Syntagma, nu departe de Piaţa Omonia, e tot mai cald. Vreme de viroză. Portocalele coapte în portocali sunt un refren tăcut al oraşului, dar nu ţin de foame pentru ţara care s-a tot jucat cu deficitul bugetar, de vreo 30 de ani, de când e în U.E.. Nu sunt chiar ca merele din plopi, legate cu aţă de protestatari, în Bucureştii lui decembrie 1989, în ciuda lui Nicolae Ceauşescu, nu sunt nici micşunele în răchită, ci sunt pur şi simplu parte din natura generoasă a peninsulei, căreia îi place (dez)echilibrul dintre muncă şi odihnă aproape ca României, până la limita falimentului de ţară.

• Mă tot gândesc la visurile pe care, dacă nu cumva le credeam irealizabile, le bănuiam doar ca absurd posibile, nu şi probabile: să ajung în Occident, când eram copil, ca să pot cumpăra din magazin, maşinuţe de fiee, inexistente în comerţul nostru socialist, în anii ’70 şi nici după aceea. Şi am ajuns în Austria şi Germania, dus de tata, în 1979 şi 1981; să ajung în America despre care povesteau părinţii, după experienţa lor acolo, din 1970-1971; să văd la faţa locului un turneu final de Campionat Mondial de fotbal. Şi am ajuns pe stadioanele Mondialului, tocmai odată cu primul meu drum în America, în iunie 1994; să văd Anglia (şi am văzut-o în 2007); să cânt pe chitare Gibson şi Fender, pe staţii Marshall (şi am cântat, deşi abia pe la 30 de ani). Dacă mai ajung şi în Australia, în care vis mai pot urca?

• Până una-alta, până la Antipozi, suntem în Atena şi coborâm din autobuz, fără să ne ceară nimeni biletele. Pe care, dealtfel, nici nu le avem. Facem, deci, blatul, în Atena şi contribuim, cu evaziunea noastră de câţiva euro, la scufundarea economiei elene. Care nu va ajunge niciodată pe fundul apei, câtă vreme există lobby grecesc puternic şi cât timp Parthenonul şi Socrate există în cultura Eladei.

• Lângă o biserică, jumătate în pământ, ca bisericuţa din Râmeţi de până în 1988, când a fost ridicată din ape, simt că trebuie să mă rog (eu, scepticul) acelei forţe nevăzute, căreia îi spunem Dumnezeu sau Dreptate sau Normalitate sau Echilibru, pentru Noroc: cele 8 decolări să aibă parte de 8 aterizări, niciuna forţată, niciuna în bot, niciuna în coadă, nici în deşert, nici în ocean. Contrabandişti negri vând genţi cu inscripţii de mii de euro pentru yeci de euro şi fleacuri lângă biserică. Dumnezeu nu-i vede sau se face că nu-i vede, ca semn de protecţie socială, din moment ce nu i-a trăznit până acum şi au putut pleca la apus, înainte să-i ia poliţia. Legea de sus nu e aceeaşi cu legea poliţiei şi reglementările Oficiului pentru protejarea mărcilor şi invenţiilor. Dumnezeu mai închide ochii în faţa prăpădiţilor. Iar lumea cumpără marfă contrafăcută, ştiind că e contrafăcută. Tentaţia snobismului transparent nu are leac.

• Pe străduţe, tarabe ori buticuri cu pietre semipreţioase, argint, magazine cu branduri locale, care încearcă să nu fie acoperite de cele internaţionale. Am anticipat într-un text din Flacăra de acum vreo doi ani (poate sunt absurd) că, în câteva zeci de ani, supremaţia alfabetului chirilic nu va mai exista nici în Grecia, nici în Bulgaria, Serbia. Poate în Rusia să se prelungească. Nici monedele naţionale nu cred că vor mai avea de trăit în Europa mai mult de 20 de ani.

• Din atâtea oferte de mâncat de pe stradă, alegem tradiţionalul McDonalds, ca să fim siguri cu ce ne intoxicăm. Şi chestiunea otrăvurilor trebuie privită selectiv şi înţelept: o otravă pe care organismul ţi-o cunoaşte te mai poate ţine pe picioare. Una nouă te poate duce grabnic la primul WC public, la cel mai apropiat spital sau chiar la cimitir. Apoi bem un capucino, printre femei la jumătatea vârstei sau trecute, care se păcălesc singure că e mai plăcută cafeaua de după-amiază între ele, decât cea cu un bărbat, soluţie mixtă care, de fapt, nu mai e de actualitate pentru ele. Cafeaua, impecabilă, îmi stă în gât. Nimic nu pare bun, când te roade nerăbdarea unui drum, a unei întâlniri de dragoste, a unui dar aşteptat, a unei eliberări dela serviciu, din armată sau dela puşcărie. Doar răul şi plictiseala se tratează cu un loc, un fapt comun. Fiecare stare de disconfort îşi are starea specială de aşteptare a finalului, a trecerii către altceva, a devenirii. Se fac 16 grade, apoi aproape 20, cu soare, în Atena, pe care, altădată, o vedeam ca o ţintă finală, dar pe care azi abia aşteptăm să o abandonăm, ca pe o haltă obligatorie şi prea lungă, de 10 ore.

• Din nou în aeroport, cu metroul care mai că ne duce direct sub burta avionului, din Piaţa Syntagma, în doar o jumătate de oră (un bilet = 6 euro). Plătim cei 3 euro şi ne recăpătăm bagajele dela depozit, facem check-in-ul ajutaţi de o unguroaică amabilă plecată din România, Eva Matya, care lucrează pentru arabi şi trăieşte aici. Apoi prindem nişte scaune în sala de aşteptare, poarta A9, şi, cu tupeu de suferinzi la şira spinării, stăm la orizontală pe scaune, în aşteptarea cursei Emirates de Dubai. Coloana trebuie protejată. Va avea mulţi paşi de dus şi multe vibraţii rock de suportat.

• Acasă, la Bucureşti, au rămas, cu statut permanent, doar animalele, căţeaua Bora şi mârtanul Fifu (eu un fel de a spune “mârtan”, pentru că a fost scopit, fără aprobarea lui). Ea va trebui să suporte cele -5 grade de afară, el - pe cele 22 din casă, până va veni la noi tânăra noastră amică, Andreea D. şi va face dreptate, va reimpune egalitatea speciilor. Cristi D., tatăl Andreei, va veghea. Cine se pricepe mai bine ca el la securitatea prietenilor? În Atena mişună mâţe mai urâte ca femeile şi câini mai blazaţi decât clasa muncitoare de aici. Câinii străzii sunt castraţi parcă de pe vremea lui Epicur. Unul roade la o cutie de carton. Dacă ar mai fi avut testicule, şi-ar fi adus aminte că are şi dinţi şi ar fi ros oase, pulpe de turişti sau cozi de pisici. Un turist străin, speriat de un câine care latră şi se mişcă haotic, dă să-l lovească cu umbrela. Un om al străzii sare să-i facă dreptate. Câinelui. Turistul trece, pe când prietenul de sub cerul liber rămâne.

• Gânduri în zbor. Zborul meu, nu al gândurilor (ce banalitate de text de muzică uşoară aceste “gânduri în zbor”, sintagmaă care se bate cu clasicele întru platitudine “Acum / Sunt singur pe drum” şi “La mare / E soare”).

• Mai mult chiar decât gândul la Noua Zeelandă, mă frământă mitul Australiei din mintea mea, care e un vulcan activ, din 1982 încoace: în afară de AC/DC şi de atâţia alţi muzicieni şi artişti mari (INXS, Bee Gees, Savage Garden, Men at Work, Kylie Minogue, Olivia Newton-John, The Saints, Air Supply, Russell Crowe, Nicole Kidman), Australia înseamnă pentru mine legenda iepurilor scăpaţi de sub control, a oilor fără număr, a florei şi faunei dezvoltate ciudat (ornitorincul, cangurul şi ursul koala sunt doar trei anomalii ale naturii. Niciun vânt nu a putut aduce aici seminţe, ouă şi pui care să atragă acest continet în omogenizarea biologică planetară. Păsările nu zboară atât de departe peste ape, mamiferele şi înotătoarele nu au puterea să învingă oceanele şi iată cum viaţa de aici este altfel în natură.

• Australia mai înseamnă pentru mine, înainte să-i calc pământul, statutul iniţial de penitenciar al Imperiului Britanic, care a schimbat definitiv existenţa liniştită a aborigenilor cărora le-au fugit pământul, viaţa şi istoria de sub picioare, după 1787-88, când albii au “descălecat” de pe corăbii, în actualul Sydney, ca să lase deţinuţii departe de lume, fără posibilitatea de evadare către Europa. Dar, “men at work” fiind, australienii au ridicat aici o Americă nouă, tot în vreo 200 de ani. O Americă numărul 2. Sau numărul 0. Depinde cât de mult poţi accepta faptul că Statele Unite sunt inegalabile. Australia - singura ţară continent, a doua Lume Nouă, care foloseşte o limbă engleză-mixaj între vorbirea britanică şi accentul statelor central-americane, pe nas.

• În Australia, tentaţia prescurtării lingvistice este o realitate: la australian se spune “aussie”, la pantof de sport se spune “footie”, la frigider “eskie” (dela eschimos), la ochelari de soare (sunglasses) se spune “sunnies”, la haina de corp, badiul nostru, se spune “cossie” şi aşa mai departe. Izolarea nu face mereu rău, depărtarea de celelalte civilizaţii poate fi tradusă ca progres, în lupta cu agresiunea celor ce migrează distrugând cu voie sau fără voie. Ca şi Canada, Australia primeşte atâţi imigranţi căţi crede că poate să adapteze la obiceiul locului. Dacă apucă veneticii să îşi impună năravul, se poate alege praful. Care şi aşa ocupă cea mai mare parte din teritoriul unde trăiesc doar cu 2 locuitori pe kilometrul pătrat. Australia înseamnă un mare sat, cu puţin peste 20 milioane locuitori (până vor veni, la modul serios, asiaticii şi negrii, cât de curând!), cu teren mult, cu popor puţin (mai puţin numeros ca în România, la un teritoriu de 7.687.453 km pătraţi cu tot cu insule, locul şase în lume, după Rusia, Canada, S.U.A., China şi Brazilia, adică o întindere de 32 de ori mai mare decât a României, care e pe locul 78 în lume!). Poate tocmai de aceea le merge bine?! Dar mai e până la Sydney!

• La 4.15 dimineaţa, aterizăm în Dubai, după un zbor Atena-Dubai de vreo patru ore. În Dubai, perlă uluitoare a Emiratelor Arabe Unite, punem două ore în plus pe ceasuri, adică ne scurtăm din zi, fără să fi trăit acele ore. Minus două ore de viaţă, pe altarul muzicii, scrisului, geografiei şi ambiţiilor noastre de călători!

Dubai. Minuni vii, minuni moarte, minuni temporare

• Până plecăm spre Australia si Noua Zeelandă, stăm cu ochii în toate părţile în uriaşul terminal din Dubai, construit ca să facă din Emirate, cu tot cu noua companie aviatică Emirates, un nod de transporturi planetare, mai ceva decât Simeria şi Făurei. După ce se face lumină, ne zgâim şi la clădirile ce se văd în oraşul aflat în apropiere: marele turn de 800 de metri Burj Dubai (cea mai înaltă clădire din lume de azi!), alţi zgârie nori, şosele suspendate, birouri, clădiri de locuit şi de turism. În curând, alt ambiţios localnic va ridica, tot aici, prima clădire de un kilometru, pe verticală.

• Graba cu care s-a ridicat o supercivilizaţie pe nisip impresionează, dar trebuie să pună şi pe gânduri. New York, Chicago, Los Angeles, Toronto, Rio, Sao Paolo, Singapore, Tokyo, Beijing, Hong Kong, Shanghai, Londra, Paris şi alte mari oraşe din Europa au măreţia civilizaţiei bazate pe o străveche muncă, pe tradiţia muncii localnicilor, pe o climă suportabilă, pe istoria unei continue construcţii şi pe viteza dată de un comerţ organic, viu şi, mai ales, repetabil la scară istorică.

• Dubai pare o minune temporară, o minune a speculaţiilor cu petrol din ultimele decenii care s-au tezaurizat nu numai în bani, ci şi în civilizaţie urbană şi turistică. Dar prea repede şi neverosimil au crescut toate aici, în deşert, prea mare e pericolul ca, dacă se termină petrolul sau interesul pentru petrol, vegetaţia ţinută în viaţă artificial să nu lase iar locul deşertului, iar prin coloşii de beton, sticlă şi piatră să nu se mişte decât vântul când fierbinte, când rece, al pustiului, în locul oamenilor care se păcălesc azi că viaţa e suportabilă aici doar pentru că stau în clopote de aer condiţionat. Civilizaţia pripită, bazată preponderent pe specularea de resurse, nu pe tradiţia muncii efective, e, desigur, mai bună decât nimic (e mai onorabilă decât crima decivilizării şi deculturalizării din România, pe care natura a iubit-o, dar oamenii ei nu), dar e nimic faţă de forţa naturii, care pândeşte şi, fără miliarde de dolari sau euro pompaţi în radiatoare şi rezervoare de apă importată sau furată mării, poate usca totul la loc, în câţiva ani. Dubai mă tem că va fi o fantomă după era ţiţeiului, va fi un punct de atracţie cum sunt piramidele egiptene, va redeveni un port al comerţului cu bijuterii şi mărfuri exotice, al comerţului tras de mânecă de către deşertul-tată, pentru că arabii nu au iubit munca fizică, nu o iubesc şi nu sunt semne că ar putea-o iubi, la 40, 50, 60 de grade Celsius, cu tălpile pe nisipul fierbinte. Ei au păzit cu sfinţenie şi fanatism deşertul, sute şi sute de ani, parcă ştiind că de acolo va ţâşni, în secolul 20, bunăstarea lor, fie ea cuantificabilă doar în barili negri şi doar cale de un secol, să spunem. Străinii rezidenţi, muncitori (sau sclavi moderni) fără drepturi politice şi civile prea multe sunt de trei-patru ori mai mulţi decât localnicii.

Prea mic pentru o duhoare atât de mare!

• În avionul dela Atena la Dubai, călătoreşte o familie de români cu un bebeluş şi cu doi copii de vreo 10 ani, cărora le put picioarele atât de tare, încât i-aş fi spus celui din dreptul meu (dacă nu şi-ar fi mutat, din fericire, ororile textile şi enzimatice către nasul altora):

- Copile, atât de mic şi atât de împuţit? Eşti prea mic pentru o duhoare atât de mare! Eşti prea îmbâcsit pentru o vârstă atât de fragedă! O asemenea putoare credeam că n-ar putea-o duce niciun om mare, darmite puţintelul tău trup.

Duhori grele, ascuţite, acre, neverosimile la un puşti ingenuu, care a avut proasta idee să se descalţe lângă mine. Cine pute, indiferent de vârstă, confesiune, culoarea pielii, sex şi apartenenţă politică, să-şi asume miasmele în cerc închis, sub şireturi sau să le împărtăsească amatorilor de senzaţii olfactive tari, printre care nu mă găsesc şi eu. Degeaba merg toţi în Dubai, la shopping sau la burtăverzire parvenită prin hoteluri de 5-7-9 stele şi mii de dolari, dacă nu ştiu să dea acel bănuţ strategic pentru săpun, pentru adidaşi de piele, nu sintetici, şi pentru şosete de bumbac, nu de plastic. Taică-său, ca o lăcustă-mascul, e mai mic decât femela şi dă ocol nevestei, care şi-a găsit în sarcină şi în perioada post natală justificarea perfectă pentru a rămâne cu 20-30 de kile în plus. Mirosul mă face rău, cinic, dar îmi aduc aminte de vorba lui A.P. că nu există nicio justificare pentru incultură şi pentru nespălare. Toţi din familia de ţopârlani abuzează până la vomă de amabilitatea însoţitorilor de bord. Dacă ţi se dă dreptul să ceri suc în plus, şervete peste şervete, grisine şi whisky peste meniul şi aşa bogat, dacă nu ţi se reproşează că soliciţi prea des intervenţia stewardesei la montat biberonul şi la mutat copilul pe partea cealaltă, nu înseamnă să şi faci abuz de acest drept. Abuzul inutil compromite uzul util. Gherţoi au fost, gherţoi sunt încă şi-or fi cât neamul ciocoiesc!

• În terminalul aeroportului din Dubai, Malex are mari dureri de spate. La 6 dimineaţa, iau, cu 5 dolari americani, o omletă cu mozzarela cu gust şi textură de polistiren extrudat şi o apă plată, în Food Court West, apoi cu alţi 3 dolari un capucino, ca să avem acces la canapele şi suferinda să-şi întindă vertebrele la orizontală. Pentru a nu rata acest drum, a făcut, la Bucureşti, injecţii cu xilină şi tot felul de terapii cu efect imediat. Aşa e, când urmează un drum, nu până la Ţăndărei, ci până la Sydney. În porţile de aşteptare sunt mii de scaune, normale sau de tip şezlong, foarte bune pentru oameni cu dimenisuni normale, nu ca mine, care am nevoie de 190 de cm pentru a mă face comod, sau ca Malex, pentru care 160 de cm înseamnă şi spaţiu excedentar. Prea mari sau prea mici, nu ne încadrăm nicicum in media ergonomiei de aeroport.

• Schimb des SMS-uri cu tata, care ne duce grija. I se pare absurd ce facem. Şi Radu M. i-a spus lui Malex la fel. Taţii ăştia, deşi nu se cunosc personal, au aceleaşi idei: când copiii lor vor lucruri trăznite, ei reacţionează! Iar pentru a interpreta lucrurile şi a observa că sunt sau nu sunt normale, nu trebuie să te cunoşti cu nimeni.

• Cristi D. îmi dă SMS că şi-a instalat copilul la noi, cât suntem plecaţi. Andreea lui e în sesiune. Va învăţa în mai multă linişte la noi şi va face o repetiţie pentru traiul în doi, cu Ionuţ, prietenul ei, bun sportiv şi computerist, care a avut şi neobrăzarea să mă mai bată la biliard, câteodată. Curând, Bora şi Fifu nu vor mai avea parte de tratament termic discriminatoriu. Odată cu legea salarizării unice, ei vor primi căldură unică, în casă.

• Unele W.C.-uri din Dubai sunt cu tron, altele pe ciuci, turceşti, dar peste tot există în toalete sistemul cu duş, care e excelent. La căldura de aici, e de înţeles de ce s-a impus această tradiţie, care face igiena să învingă obrăznicia enzimelor şi a a ltor microorganisme. Peste tot, în aeroport, camere de duş, camere de rugăciuni, toalete largi, camere de îngrijit copiii mici, restaurante, benzi rulante oblice sau orizontale de zeci de metri, magazine Duty Free, saloane pentru VIP, oameni de toate culorile, culturile, greutăţile, inteligenţele, credinţele, în acest loc uriaş, care a făcut, în plus, din Dubai, nu numai un punct geografic de mijloc al planetei, ci şi un punct de tranzit şi de afaceri care nu mai poate fi ignorat. Odată cu buhul care s-a dus că Dubaiul e raiul cumpărăturilor, au crescut şi preţurile. De unde, în 1994, aici, un inel de aproape 2 grame de aur de 22 karate cu un mic diamant costa 11 dolari, acum cel mai ieftin aur, de 18 karate, este 31 de dolari gramul. Investiţiile de miliarde trebuie amortizate. Nu cumpărăm nimic. Ar fi şi culmea să cărăm în cealaltă parte a globului obiecte pe care, eventual, le putem lua la tranzitul de întoarcere. Dacă vom mai avea bani atunci, pentru că nici acum nu dau pe-afară din buzunar.

• Toţi angajaţii din Dubai sunt străini: indieni, pakistanezi, chinezi sau de alte neamuri asiatice cu ochi alungiţi, negri, metişi. Oamenii au găsit aici de lucru, în terminalele cu porţi numerotate dela 101 la 232, care, conform, panourilor indicatoare, se parcurg pe jos, de la un cap la celălat, în mai mult de 30 de minute de pas alert.

• Un panou imens face reclamă la “Abu Dhabi Islamic Bank”. Nu sună ceva redundant aici? Nu se spune, oare, în cartea sfântă a musulmanilor, că nu e voie să faci ban din ban, cămătărie, adică bănci, în limbaj eufemistic? Sau băncile de aici or fi oficii de caritate şi nu practică dobânzile? Sau sunt bănci de spermă? Sau or fi bănci de stat în parc, cu ghişee şi miliarde de dolari în loc de veveriţe? Când e vorba de bani, nimic sfânt nu poate rămâne neinterpretat favorabil îmbogăţirii, nici măcar de către habotnici. De fapt, nu textele contează, fie ele şi sfinte, ci interpretarea. Pornind dela aceeaşi pagină, poţi mângâia sau poţi ucide, poţi tolera orice crimă sau pe orice greşit sau poţi reteza capul celui ce nu crede ca tine, cu tine, lângă tine. Absurditate valabilă şi pentru stegarii semilunei, şi pentru stegarii crucii, şi pentru toţi fundamentaliştii pentru care e un delict să nu gândeşti şi să făptuieşti ca ei. Nu mai contează logica, nu mai ascultă nimeni dintre cei posedaţi de dogme strigătul disperat al raţionalilor, care întreabă cine şi cum poate garanta că tot ce se (auto)proclamă sfânt, mesianic, mântuitor este chiar aşa. Cine pune întrebări este declarat eretic, şi azi, în mileniul trei, cum era şi în urmă cu secole. Nu sunt un religios, nu există instanţă de care să nu mă îndoiesc, în faţa căreia să nu mă întreb, dar înţeleg că, la cât de puţin dispuse sunt mulţimile să înveţe, religia a fost adesea benefică în procesul de păstrare a omului în umanitate, deşi, pentru asta, oamenii au acţionat de atâtea ori inuman, crud, criminal, absurd. Singur cu mine însumi, cred doar în ceea ce mă convinge fără echivoc, nu în bazaconii, nu în vise, dar, ieşit în vecinătăţile naţionale şi geografice, aspre şi neiertătoare, sunt dispus să port steagul credinţei majoritare a românilor, dacă aceasta ne poate păstra întregi hotarele, limba, cultura.

• Scriu cu plăcere sau din nerăbdare sau din plictiseală, cu singurul pix din buzunar care nu mă irită, unul pe care se face reclamă la un untdelemn de familie. Îl pierd nu ştiu unde, nu ştiu cum, nu ştiu de ce, şi mă simt descoperit.

• Malex suferă propriu-zis de dureri atroce de coloană. Eu sufăr prin proiecţie. Suferinţa nu e aceeaşi, desigur, dar e un soi de suferinţă şi dacă este numai prin ţnţelegere, prin empatie. Din acest punct de vedere, al sănătăţii, drumul pe care îl aştept de 20 de ani îl fac sub zodia ghinionului, de a nu mă putea bucura deplin, atât din pricina suferinţei aproapelui, cât şi din pricina atâtor probleme de trup şi suflet pe care le resimt.

• Pe un fotoliu din aeroport, citesc câteva “Pagini despre sufletul românesc” ale lui Constantin Noica, una dintre cele două cărţi tipărite pe care le-am luat cu mine (cealaltă e “322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea”). Pe un memory stick, am şi “Cartea Cărţilor de Poezie”, lucrarea antologică pe care i-am făcut-o tatălui meu, din opera sa poetică de până în 2003. Dacă aş fi luat-o în varianta tipărită, aş fi depăşit cu mult maximul admis pentru bagajul de mână (7 kg), pentru că opera are peste 3 kile.

Noica spune: “Noi ştim că suntem ceea ce se numeşte o cultură minoră. Mai ştim că aceasta nu înseamnă neapărat inferioritate calitativă (…) Am fost şi suntem - prin tot ce avem mai bun în noi – săteni. Noi nu mai vrem să fim eternii săteni ai istoriei. (…) Nu ne mai mulţumeşte România eternă; vrem Românie actuală.” Aş adăuga: şi actuală! Tot Noica vorbeşte de omul în raport cu timpul: omul devine, timpul stă, şi de apropierea noastră mai degrabă de natură decât de cultură, care ne face nişte întârziaţi ai istoriei. Acest mare patriot şi intelectual de dreapta este critic faţă de ai lui, la fel cum alt mare român ireductibil, Petre Ţuţea, este în stare să recunoască: “Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare.” Şi tot Ţuţea spunea, redundant, adică românesc, chiar în detenţia politică: “Fraţilor, dacă murim toţi aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste Poporului Român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el.”

• I-am dat SMS lui A.P. şi la decolarea din Bucureşti, şi la cea din Atena. Mi-a răspuns: “Mă bucur. Noroc în toate. Drum bun. Tata.” Îi dau semn şi de aici: “Suntem în Dubai. E cald şi e deja departe.” Tata îmi răspunde: “Dumnezeu cu voi!”. Numai să fie de acord şi Allah, aş completa eu. Ana şi Carmen sunt plecate şi ele, în vacanţa de după prima sesiune studenţească a sorei mele mici, la Paris, unde au nişte prieteni care le oferă acoperiş. Acoperiş? Ce metonimie clasică! Le oferă casă, dar noi ne-am obişnuit să vorbim într-o stilistică de uz comun, folosind semnificaţia părţii pentru întreg! Ele au plecat mai devreme decât mine (pe 28 ianuarie 2010) şi se vor întoarce după ce eu voi fi deja acasă (cred că au bilet prin 14 februarie), dar călătoria mea pare tuturor, în mod ciudat, inclusiv lor, mai lungă în timp, pentru că este mult mai lungă în spaţiu. Ele au plecat aproape şi stau mult, eu am plecat departe şi stau puţin. Dilemă, ce mai! Şi, români fiind, adică ILCaragialeni, din această dilemă nu putem ieşi, decât după ce ne vom revedea la Bucureşti cu bine. La tata în sufragerie, unde poetulcap de familie stă cu inima cât un purice, să nu păţim ceva, şi îşi transformă neliniştile de toate felurile în texte publicistice pentru Flacăra, pentru Jurnalul naţional, pentru Ring.

• Planul meu de drum, consfinţit în biletele de avion, arată astfel:

29 ianuarie 2010 – 2 zboruri, Bucureşti-Atena-Dubai;

30 ianuarie – zbor din Dubai cu escală scurtă la Sydney (prima parte, întrucât cele 14 ore de zbor şi diferenţa de fus orar ne aruncă grăbit în data de 31);

31 ianuarie – zborul final de dus, Sydney-Auckland, cu destinaţia finală din Noua Zeelandă, la capătul unei călătorii pe durata a circa 35 de ore, din care vreo 25 de zbor efectiv;

1-5 februarie 2010, şedere în Noua Zeelandă, cu participarea la concertul AC/DC din 4 februarie şi un posibil drum scurt la Sydney, pentru clătirea ochilor şi a orgoliilor de drumeţ;

5 februarie – lungul zbor înapoi, dela Auckland, cu escală de o oră la Melbourne, către Dubai;

6 februarie 2010 – 2 zboruri, Dubai-Atena-Bucureşti.

Să vedem ce va ieşi din acest plan, care, pe hârtie, pare închegat.

De ce? Pentru că şi Australia, Noua Zeelandă şi AC/DC există! Ca Everestul

• Ce mai, părinţii, alte rude şi mulţii cunoscuţi care şi-au dat cu părerea au dreptate: e o nebunie, e un drum infernal de patru zile prin aeroporturi şi avioane, pentru cinci zile pline de stat, din care două ore de spectacol, cu costuri importante, cu oboseală fără măsură (nici nu o să ne adaptăm la fusul orar pe dos, că o să şi plecăm înapoi, ca să ni se învârtă capul de două ori, în interval de o săptămână). Pentru ce? Pentru a vedea câte o aşchie din două ţări şi un concert, care oricum se va produce şi la Bucureşti, în 16 mai 2010, în Piaţa Constituţiei?

Da! Exact de aia! Nimic din cele normale nu mă poate opri să vreau să-mi văd visul coborât în realitate, după ce am apucat să-l visez şi să cred că se poate. Acum câteva zile, când tata tot spera că o să revin cu picioarele pe pământ şi o să reunuţ, m-a mai întrebat o dată de ce fac trăznaia asta. Ca să-i înfrâng fireasca întrebare cu un glonţ care îi aparţine, i-am spus că, de la 9 ani, când mi-a povestit un anumit lucru, acel gând fără egal mă urmăreşte în viaţă: primul om care a escaladat Everestul a fost întrebat, după coborâre, de ce s-a urcat pe cel mai înalt munte al pământului. Răspunsul m-a marcat pe viaţă: “Pentru că există!” Şi pentru mine există Australia, Noua Zeelandă, AC/DC, orizontul şi, mai presus de orice, există himera. Tată, de aceea plec. Mai ales că drumul meu din 2010, deşi, tehnic, mai lung, este mult mai scurt, în absolut, decât călătoria vieţii, pe care tatăl meu (împreună cu mama mea) a făcut-o, pentru 8 luni, în 1970-1971, în Statele Unite ale Americii, când Cortina de Fier era mai tare decât oricând.

Scriitorul viu nu spune că e fericit, nici dacă, Doamne fereşte, este

• Recent, cineva mi-a spus că o fostă parteneră a mea de viaţă şi de muncă tot scrie, după ani de când nu mai suntem împreună, că am fost un nenorocit, că nu m-am ţinut de cuvânt, că ştie ea că nu-mi întrerup de tot fostele relaţii şi că ea este, în fine, fericită, după ce a scăpat din relaţia cu mine. Măcar de-ar fi aşa. Permanenta referire la trecut trădează altceva. “Ce fericită sunt!” mi se pare că trebuie să rămână o aspiraţie, nu o afirmaţie, pentru un scriitor. Cum te poţi pretinde (chiar fiind, de fapt) o minte creatoare, aruncând în public o asemenea banalitate descurajantă, în fond? La fericire aspiră toţi, dar un scriitor, dacă spune că a atins-o, îşi retează singur din postamentul de om ales. De ce mai scrie, dacă a atins fericirea? “Sunt fericit” poate spune numai un om obişnuit, nu un scriitor care vrea să rămână viu în creaţie. Din păcate, invocare fericirii atinse cred că este semnul disperării în faţa plictiselii, a nefericirii, a blazării, a vârstei, a frustrării că s-a jucat cerând mai binele, care e duşmanul de moarte al binelui. Acea femeie, ieşită din comun (în multe de bine, în unele de rău) nu cred că-şi iartă că a pierdut toate trenurile în care putea fi alături de mine: viaţa împreună, drumul în America împreună, copii împreună, un concert AC/DC împreună, muncă împreună, casă împreună, cărţi împreună, muzică împreună, drumuri împreună, toate pierdute numai pentru că nu am vrut – ce nenorocit! - să mă ducă forţat la primărie şi nu am cedat la politica şantajului de după ce a plecat demonstrativ din cuib. Şi tocmai acum, când spune că le are sau le va avea pe toate, dar nu cu mine, ci cu cine a găsit, tot înapoi se uită, cu ură, şi face propaganda invers, a cuplului liber de căsătorie. Să-i fie viaţa frumoasă, copiii sănătoşi şi cicatricile cât mai grabnic închise.

30 ianuarie 2010, Dubai-Sydney

O zi cedată calendarului. Pierzând din vârstă la contratimp

• Dubai. Pozez, prin geamul filtrat al aeroportului, ca un copil care a văzut o girafă, turnul Burj Dubai de 800 de metri şi îmi dau seama că turismul se bazează atât de mult pe dorinţa de a epata prin povestirile călătorilor în faţa prietenilor rămaşi acasă, pe pofta de a consemna, de a bifa, de a spune, cu argumentul martorului: “am fost”, “am văzut”. Trăim pentru a vedea recorduri, pentru a marca puncte în conştiinţa noastră. Altfel, ce să caut eu în Noua Zeelandă şi în Australia? Şi de ce să străbat jumătate de glob, pentru nici o săptămână de şedere, în care nici n-o să mă dezmeticesc bine cu noul fus orar, că o să mă dau peste cap la loc? De ce toate acestea? Pentru că sunt şi eu bolnav de această tentaţie, din care vine plăcutul orgoliu de a spune “am fost” şi “am văzut”, şi despre Putna, şi despre New York, şi despre Alba Iulia, şi despre Londra, şi despre stadionul Central “Oblemenco” din Craiova, şi despre “Maracana” din Rio, şi despre Cenaclul Flacăra, şi despre Rolling Stones, Jerry Seinfeld, Elton John, Steve Vai, Stephan’s Dom din Viena, şi despre Gemenii verticali şi despre Gemenii prăbuşiţi, şi despre Moscheea Omeiazilor din Damasc, şi despre Marele Zid de lângă Beijing, şi despre Eiffel-ul parizian, şi despre Auckland-ul care ne aşteaptă acum neştiind că existăm decât într-o rezervare rece la hotel, şi despre Bârca familiei, „mare port la Deznăţui”, cum spunea tataie, Constantin Păunescu, care a bifat, bietul de el, nu lumea liberă pe care a visat-o toată tinereţea, ci frontul de Est, în al doilea Război Mondial, ca nobil călător-soldat al României mici de după România Mare, şi apoi şi temniţa stalinistă, pentru uneltire împotriva statului comunist. Îmi recunosc snobismul de a vrea să provoc mirare în jur: „Vai! Ai fost până în Noua Zeelandă!?”

• Îmi recunosc în apetitul ubicuu neastâmpărul de a o lua mereu din loc, după fiecare ţintă atinsă, mereu în minte cu un text, învăţat de mic din piesa scrisă de regretatul Constantin Dragomir, pe versurile lui A.P.: „Că, din toate câte sunt / Pe ocean şi pe pământ / Ori în galerii de diamant, / Ţărmul n-are niciun haz, / Sedentar nu eşti viteaz, / Numai drumul e interesant.” Aşa e, tată, nu mă mai întreba de ce plec, pentru că, tot în acel cântec de tinereţe, scriai: „Că, din toată lupta lumii, / Plictiseala-i cea mai grea.” Sunt, deci, crescut în spiritul vânătorului de ţinte noi, pe care mi-l însuşesc şi mi-l cultiv, pentru că-l simt valabil. Şi în dragoste e la fel: odată venit orgasmul, nu poţi trăi din osânza lui, ci trebuie să-l cauţi pe următorul.

• Niciun record nu este, deci, inutil, în faptul vieţii noastre de moment, deşi fiecare record este perfect inutil în absolut, mai ales pentru că este supus doborârii, uzurpării, de către un ambiţios şi mai mare, şi mai tânăr, şi mai vanitos. Iar obsesia aceasta de a bifa, de a consemna, este bună, atâta timp cât se umple de conţinut şi lasă ceva urme şi în inimă, şi în minte, nu numai o ştampilă pe biletul de drum sau cruste de uscăciune pe buzele cu care te lauzi.

O hărăbaie zburătoare ce poate duce 800 de oameni: A380

• În Dubai, se dă semn de îmbarcare, imediat după 10 dimineaţa. Ne suim în uriaşul avion Airbus A380, cea mai mare aeronavă de pasageri din lume (poate duce până la 880 de oameni, are vreo 85 de rânduri, câte am apucat să număr, cu zece locuri pe fiecare rând, împărţite în trei şiruri, de 3, 4 şi alte 3 locuri, separate de coridoare, ca aproape nimeni să nu se afle la mai mult de un vecin distanţă de cukoar!). Namila are două etaje, e dotată cu computere-televizor şi sistem audio individual pentru fiecare pasager, e mişcată de patru motoare şi are aspect de vapor-hotel, cu tot cu anexe, băi, jacuzzi, bucătării şi câte altele. Are trei clase (ca trenul, altădată), 360 de tone fără combustibil, 560 de tone cu combustibil şi încărcătură, 73 de metri lungime, 24 înălţime, mai mult de 6 metri lăţime, anvergura aripilor de 80 de metri, o viteză maximă de aproape 1100 km pe oră (0,89% din viteza sunetului, Mach), 15.100 km distanţa maximă pe care o poate parcurge fără realimentare. Hărăbaia se mai şi ridică dela sol, nu oricum, ci la 12.500 metri deasupra pământului, unde sunt şi minus 60 de grade Celsius, pe care le tratează cu indiferenţă.

• Până acum, nu a căzut niciunul, de câţiva ani, de când zboară, m-a liniştit Iulian, prietenul meu sarcastic, când i-am spus cu ce o să zbor. Nu îmi doresc să fiu participant direct la prima prăbuşire, mai ales că avionul este o noutate în patrimoniul marilor companii.

• Zborul Dubai-Auckland, cu tot cu escala de o oră-două dela Sydney, este estimat la 18 ore şi jumătate, pentru distanţa de 14.500 de km, dintre care 13 ore şi jumătate pentru primii 12.300 km până la Sydney şi două ore şi jumătate pentru ultimul segment de 2160 de km dintre Australia şi Noua Zeelandă. Sydney este şi primul oraş care a primit la aterizare un A380, acum vreo cinci ani, cursă de debut care a plecat din Singapore, ca iniţiatorii europeni ai proiectului gigant să arate lumii că nu s-au cheltuit degeaba 11 miliarde de dolari pentru realizarea acestui avion, şi că mamutul se ridică şi mai şi coboară cu bine.

• Ni se dă câte o gentuţă personală pentru marele drum, cu periuţă de dinţi, pastă, ochelari dubli textili, de pirat, pentru somn, şi cipici de unică folosinţă (aiurea!, o să îi iau acasă şi să vezi ce o să devină de mai multe utilizări!), ni se împrumută căşti audio, pături şi perne.

• Drumul foarte lung ne va duce direct în cartea lui Jules Verne “Ocolul Pământului în 80 de zile”, desigur, pe dos. Vom trăi aparent vreo trei zile pe durata a vreo două, îmbătrânind fără voie în acte ceea ce nu am trăit în realitatea ceasurilor: dela Dubai, unde, luând-o spre Răsărit, am pierdut 2 ore faţă de casă, vom mai da ceasurile înainte cu încă 5 ore pentru Sydney, apoi cu încă 2 pentru Auckland, ca să ajungem la un total de 11 ore în plus faţă de Bucureşti şi de 12 ore faţă de Turnul Londrei, unde este Meridianul Zero, GMT.

• O zi lipsă de viaţă, o zi cedată calendarelor, convenţiilor şi realităţii că pământul e rotund, truism pentru care, acum câteva sute de ani, se plătea, la propriu, pe propria piele, cu arderea pe rug. Şi, în primul rând, o zi cedată obsesiei mele de a merge la capătul lumii, în întâmpinarea soarelui.

• Când ne vom întoarce, dacă ne vom întoarce (dacă nu vom cădea prin vreun ocean, pradă rechinilor, din ale căror aripioare şi noi ne-am făcut de mâncare vreodată, neştiind că am putea ajunge la mâna sau la aripa lor, sau pradă tentaţiei de a rămâne la Antipozi), poate vom reuşi, fugind din nou înapoi spre Apus, fugind de soare, să fugim şi de bătrâneţe, mai mult decât pentru recuperarea orelor, a zilei pierdute azi. Dar ce facem dacă ne angajăm în fuga de vârstă şi ne împiedicăm? Fugarii prinşi sunt mereu pedepsiţi aspru.

• În ziarele luate de acasă pentru drum, citim cele mai importante actualităţi, de care pare că ar depinde bunul sau răul mers al ţării: Adrian Mutu a fost prins din nou cu substanţe interzise în sânge sau în pipiu-i briliant (cică ingurgitate prin pastilele pentru slăbit rapid) şi va fi iarăşi suspendat, chiar când dădea gol după gol, în ultimele zile, pentru Fiorentina. Sau poate tocmai de aceea a fost controlat, că nu se mai oprea goleadorul din marcat şi bătea la ochi. Oricum, sibutramina italiană e un progres faţă de cocaina londoneză de acum câţiva ani, aşa cum şi Consuelo e un pas înainte pentru Mutuleanul nostru, faţă de Laura Andreşan.

• Mâncarea în avion, pentru o cursă atât de lungă, operată de o companie atât de bogată ca Emirates, este prezentată într-un meniu care ne lasă gura apă, deşi suntem la altitudinea unde ar îngheţa toate papilele, dacă n-am fi ascunşi în cabină: pui, miel, somon, vită, omletă cu spanac, aperitive, deserturi dulci şi sărate, băuturi calde, reci, alcoolice, răcoritoare, gazoase sau plate, brânzuri, patiserie, mixgrill, fructe, salate, mirodenii, biscuiţi. Stewardesa asiatică întreabă ce vrem. Zic şi mă pufneşte imediat râsul de ce mi-a ieşit pe gură: “Me – chicken, she – chick too. Here – chicken, there – chick too” (Eu - pui, ea - tot puicuţă! Aici pui, acolo o puică!”). Peste câteva minute, aceeaşi însoţitoare de bord vine cu tava de ceai şi de cafea. Zice: “Coffee? Tea?” Răspund prompt: “Tea and tea.” (T.N.T.) şi iar mă pufneşte râsul, mai ales că piesa TNT este în playlistul turneului Black Ice al celor dela AC/DC. Malex mă întreabă dacă nu cumva mă fâstâcesc pentru că m-aş fi îndrăgostit de chinezoaică. Sunt mult prea tributar fenomenului românesc, ca să mă îndrăgostesc de o asiatică, gândesc, deşi stewardesele nu arată deloc rău.

• Orele trec uşor. Văd un film excelent, pe care îl aleg, firesc, după impactul titlului: “Inventarea minciunii” (“The invention of lying”), sau cum minciuna unui individ fermecător poate atrage serii întregi de creduli, ba chiar de oiţe tocmai bune de păstorit, care abia aşteaptă să gândească gurul în locul lor. De aici până la parabola fundamentalismului religios nu e cale nici de o secundă, nici de un pas.

• Zburăm la 11750 de metri (38745 de picioare), cu 1007 km pe oră, apoi urcăm la 11887 de metri, cu viteză puţin mai mare. O întreb pe însoţitoarea de bord, care are aerul că ştie totul pe lume, de vreme ce e în echipajul acestui avion senzaţional, dacă trebuie să ne luăm cu noi bagajul de mână, când facem escala la Sydney. E derutată. Nu se aştepta la o asemenea întrebare capcană. Stă câteva clipe în paralizie intelectuală şi vocală, apoi îi vine ideea salvatoare: “Nu ştiu… Îl întreb pe seniorul meu”. Savantul din capătul coridorului pe care îl întreabă dă rezoluţia, conform regulamentelor: se ia totul din cabină, fie şi pentru scurta escală tehnică, apoi se revine pe aceleaşi locuri. Mirarea mea că fata este atât de mono-pregătită, atât de tută, se transformă în autocritică: la noi, toţi ştiu de toate şi treaba merge prost. Aici, fiecare îşi ştie puţinul pe care trebuie să-l rezolve şi treaba merge bine. Dacă fata ar fi ştiut geografie, istorie, muzică, filosofie, ori ne-ar fi servit îmbufnată că duce tava, deşi e tobă de carte, ori nu ne-ar fi servit deloc, pentru că nu s-ar fi umilit pentru câteva mii de euro pe lună la Emirates doxă de carte, ci s-ar fi ratat cu brio, pentru 200 de euro pe lună, în România, patria polivalenţilor frustraţi.

• Australia, continentul penitenciar al Imperiului Britanic de acum 200 de ani, şi America, iniţial patria de refugiu a tuturor europenilor disperaţi, fără şanse, fără lege şi fără căpătâi, arată împreună cum se pot ridica două ţări, două civilizaţii moderne (atât de asemănătoare) în doar două secole, din truda unor oameni, ticăloşi sau nu, care şi-au luat singuri şansa de a creşte prin propriile forţe, construind dela zero oraşe, mentalităţi, competitivitate, legi noi şi atitudine de învingători. Când apucă trenul libertăţii, chiar şi nenorociţii lăsaţi liberi arată că ei şi urmaşii lor pot nu numai să se prăbuşească, dar şi să domine lumea, luând-o pe scurtătură.

• Parcurg cu nesaţ, pe hărţi, nume de locuri şi de localităţi din Australia şi Noua Zeelandă, cu emoţia cu care, la primul drum în America, în 1994, m-au cuprins fiorii la coborârea în aeroportul din Los Angeles, în faţa panoului din aeroport, de pe care Bill Clinton ne ura bun venit in “The U.S.A.”: Sydney, Melbourne, Canberra (capitala Australiei), Perth, Darwin, Adelaide, Falls Creek, Wagga Wagga, New South Wales, Brisbane (unde biletele la concertul AC/DC din acest februarie s-au epuizat încă din vara trecută!), Newcastle, Orange, apoi Wellington (capitala Noii Zeelande), Auckland, Christchurch, Dunedin, Rotorua, Hamilton. Un amestec de clone ale oraşelor britanice şi de nume aborigene.

• Trecem peste peninsula Arabă, peste Golful Persic, peste Oceanul Indian (o nesfârşire de ore şi de apă), la mică distanţă de sudul Indiei, de insula Sry Lanka, apoi, după ce traversăm Ecuatorul, zburăm pe la sud-vest de arhipelagul Indoneziei şi începem să survolăm continentul australian, dela coasta de Vest (la nord de Perth) spre ţărmul de Est-Sud Est (dominat de metropolele Brisbane, Sydney şi Melbourne), un tărâm care arată ca un cerc făcut din oraşe de coastă, ce închide un pustiu interior.