6 mai 2010

Nu există drum prea lung pentru vise (6)

• Postez alte pagini din recentul Jurnal cu capul în jos, la capătul pământului, în Noua Zeelandă şi Australia •

5 februarie 2010, dela Auckland la Sydney

Cu un pas mai aproape de casă, dar tot la capătul lumii

• Ieri a fost una dintre acele doar câteva zile din viaţă pe care le-aş alege, dintre cele aproape 15.000 câte am trăit până acum, ca să le inscripţionez pe cele 10 inele imaginare ce mi-ar putea sta pe degete, dacă aş fi purtător de aşa ceva (ca Oreste, de exemplu). Dar eu nu port zdrăngănele pe mine (probabil că nu sunt suficient de ezoteric) şi rămân cu amintirea energetică a unui 4 februarie 2010 care pare mult mai istoric decât spunându-mi că „a fost chiar ieri”, când, la capătul pământului, am trăit pe viu două ore de concert AC/DC. A fost senzaţional totul, dela interpretare, până la mişcarea scenică şi sunet. Ar fi meritat drumul până la capătul pământului, chiar şi numai pentru aceste două ore! Dar au fost şi altele şi vor mai fi, în zilele ce vor urma. Scriu un SMS la Bucureşti: „Plec în 12 ore la Sydney. La Bucureşti aterizez pe 10 februarie 2010 la ora 19.10 dela Atena. Vin uluit, întărit şi întărâtat că distanţa dintre România şi ăştia din Noua Zeelandă se poate recupera, deşi ştiu că n-o vom face. Vă iubesc.” Tata îmi răspunde pe loc, ca un mareşal al familiei, aflat de bună voie de planton: „Mai e puţin până-n Goicea Mică. Drum bun, puilor”. Mihai Napu nu aşteaptă nici el prea mult apropoul meu: „Vin, frate, să vă iau dela Otopeni pe 10 februarie la 19.10. Distracţie plăcută! Vă pupă Napu” (Pupănapu” pare nume de personaj din satul lui Marin Preda sau din mahalaua lui Eugen Barbu). Îi răspund lui Mihai: „Ce distracţie să mai am, omule? După concertul AC/DC de ieri, am paralizat la minte (nu şi la altceva). Impecabil, cântare ca pe CD, la o amplificare de 430 de boxe, plus subwooferele de sub scenă. Numărate. Boală! Cam 500.000 waţi şi nu a fost insuportabil de tare.”

• Părăsim camera 904 a hotelului „Oaks” de pe bulevardul Hobson din Auckland cu sentimentul că trebuie să ne uităm bine în jur şi să ne luăm, preventiv, adio, pentru că, de data asta, chiar e mai mult decât probabil că nu ne vom mai întoarce pe aici în viaţa asta. Dacă la Viena, Londra şi chiar New York, mai merge să apui „La revedere!”, dela Noua Zeelandă e bine să-ţi iei adio la plecare, căci, pentru „la revedere”, trebuie să depăşeşti obstacole pe care eu le-am studiat şi le-am anihilat în vreo 20 de ani de pândă: drum lung, costuri mari, înfrângerea spaimei de depărtare şi răbdare fără margini să ajungi pe-acilea. Înainte să eliberăm locul, spălăm şi uscăm toate hainele, pentru că prognoza meteo pentru Australia ne pune în gardă: dacă aici au fost mereu 21-23 de grade, la Sydney vin zile considerabil mai călduroase, dar şi mai ploioase. Mâncăm de dimineaţă din resturile luate azi-noapte dela „Denny’s. Încă o dată, simţim ce valoare are dimineaţa mâncarea luată la pachet noaptea, pe sătulie, pe dăstulia care te face arogant. Noi nu facem ca eroul tuciuriu (dintr-o povestioară), care, după ce s-a săturat, a făcut pipi, sfidător, seara, pe prunele rămase nemâncate în coş, ca să se trezească flămând în dimineaţa următoare şi să-şi spună, alegând prunele urinate de cele curate: „pe asta sigur nu am făcut pipi, nici pe asta, parcă nici p-asta, cred că nici pe-asta”, până le-a mâncat pe toate.

• Bagaje avem puţine, doi rucsaci, pentru că valorile mari cu care plecăm de aici nu cântăresc mai nimic: pozele şi înregistrarea audio-video din aparate, pietricelele dela Rotorua, tricourile-suvenir, câteva pliante, hărţi şi cam atât, pe lângă vagoanele de satisfacţie din inimă. Facem o ultimă plimbare în Auckland, pe marele bulevard Queen, bem un suc, mergem degeaba până la Compania Emirates (încă nu ne putem asigura locurile pe care le vizaserăm pentru marele zbor de întoarcere dela Sydney la Dubai). 150 de dolari americani se schimbă azi pentru 170 de dolari australieni, iar 50 de dolari americani pentru 69 dolari neozeelandezi. La cârciuma Greedy Bastard” („Ticălosul lacom”), prindem o ofertă de meniu cu burgeri, suc şi cartori prăjiţi, la 16,5 dolari NZ, preţ bun pentru cât de scump e totul aici (la salariile noastre de est-europeni).

• Trecem, pentru rămas bun, şi prin parcul de lângă hotel. O fată capricioasă îi face scandal iubitului care vrea s-o fotografieze. Tipa nu se jenează, dimpotrivă, de ceilalţi. Parcă ar fi o mahalagioaică de-a noastră! Intru la un birou cu internet şi rezerv pe blogul meu un spaţiu şi un titlu pentru ziua de azi, ca să completez cu text şi poze când o să am ocazia. Ziua de 4 februarie 2010, cea mai importantă din călătoria noastră, este ratată pe blog, dar este câştigată înzecit în realitate. Pe e-mail, primesc reconfirmarea biletelor schimbate, dela Atena spre Bucureşti, din 10 februarie 2010 (cursa Olympic 383). Mai luăm dela nişte buticuri câteva suveniruri cu magnet (cu simboluri de kiwi, rugby, oi şi insula-cizmă), apoi chemăm taxiul către aeroport. E vineri şi drumurile către marginea oraşului sunt blocate. Nu numai DN-1 al nostru, deci, e în dificultate. Întotdeauna, când stai sub ameninţarea că pierzi avionul sau trenul, e vineri după-amiaza! Taximetristul, nativ maor, e calm. O ia pe străduţe paralele cu magistrala, iese în autostradă şi ne lasă la aeroport la timp.

• Ca întotdeauna, terminalul dela care plecăm (nr. 16) e ultimul, cel mai îndepărtat. Mergem până la el pe jos, cam cât am străbate Parcul Cişmigiu, dela Primăria Generală până la strada Schitu Măgureanu. Avem ceva emoţii la îmbarcare, cu bagajele de mână care depăşesc cele 7 kg permise. Nu vrem să le punem la cală, ca să nu riscăm vreo încurcătură, aşa că scoatem paltoanele şi le punem pe noi, ca să fim în legalitate cu greutatea genţilor, deşi ceilalţi călători se uită la noi ca la nebuni: paltoane în Noua Zeelandă, la 25 de grade?! Mica şmecherie românească, perfect legală (nimeni nu te opreşte să ai pe tine haine câte vrei) ţine şi aici. Urcăm iarăşi în colosul Airbus A 380-800 şi zburăm două ore şi jumătate spre vest, până la Sydney (2160 de km), timp în care ni se dă o masă caldă şi exploatăm cât putem facilităţile tehnice (fiecare călător are monitorul lui şi căşti, pentru a-şi alege muzica, filmele sau imaginile în timp real dela cele 3 camere video instalate pe avion, pe coadă, bot şi burtă). Ascult selecţiuni de pe albumele „Back in black” (AC/DC), „Born in the USA” (Bruce Springsteen), „Brother in arms” (Dire Straits).

De-o păpădie priponeşte-ţi talia,

Nimic nu ştii, de nu vezi Australia!”

Ora 19.30. Aterizăm la Sydney. De data asta, nu vom vedea Australia doar prin geamul aeroportului, ci vom trăi câteva zile în marele oraş de pe coasta sud-estică. Nu avem bagaje, am aruncat din buzunare până şi scobitoarele, pentru că ar putea cădea sub incidenţa listei de produse interzise la intrarea în Australia (alimente de orice fel, ambalate sau nu, plante, lemn şi os de orice fel, inclusiv în suveniruri, seminţe, medicamente, chimicale şi încă multe altele), aşa că vama e uşoară. În holul aeroportului, la ieşire, ca semn de civilizaţie şi de generozitate, sunt computere cu internet gratuit. Dau e-mailuri acasă că am ajuns cu bine în Australia: Anei, Andreei D., lui Mihai Napu, A.P. şi Iulian. Un tip bărbos, chelios şi încruntat, care pare stăpânul universului şi tiranul propriei familii, şi-a lăsat nevasta şi copiii să aştepte pe un scaune, la vreo 10 metri, şi stă şi el la un computer. Intră pe net şi navighează liniştit, pătruns de mesajele pe care le citeşte sau pe care le scrie. Deodată, se pomeneşte cu zgripţuroaica lui în spate, un munte de femeie, mai înaltă decât el, urlând că l-a prins: „Am văzut, porcule! Credeai că nu mă prind? Am văzut în geamul din spatele tău că eşti pe mess cu o curvă, am văzut că ţi-a trimis şi o poză! Aha-ha!” Tipul, mai calm decât se poate imagina, îi spune că e o proastă, că el nu dialoga cu nicio curvă şi că tot ce s-a văzut, reflectat în fereastra din spatele lui, este ceva nevinovat. „Arată-mi poza!”, urlă geloasa. Iar el deschide poza respectivă, care era un oarecare mesaj de publicitate pe net de tip „pop-up”, cu o fată despuiată care promova nu ştiu ce produs. Femeia pleacă înapoi pe scaunul ei, la copiii care nu păreau martori la prima scenă de felul ăsta, dar nu e convinsă că a fost absurdă, pentru că rămâne montată nervos conform scenariilor ei. Realitatea nevinovată o cam dezamăgeşte. Ar mai fi vrut scandal. Ia un „Xanax” şi se relaxează.

Ora 20.45. La ieşirea din aeroport, ne loveşte căldura umedă. Luăm un taxi, care abia găseşte hotelul YWCA de pe strada Cleveland nr. 179, în zona Chippendale, NSW 208 (New South Wales, numele statului unde este ridicat Sydney-ul – Noua Ţară a Galilor de Sud). Şi aici, volanul e pe dreapta, iar mişcările şi străzile sunt alerte, ca în America. Plouă uşor şi trebuie să găsim ceva de făcut până mâine la prânz, când începe rezervarea. Un recepţioner negru, tânăr foarte amabil, ne lasă să punem bagajele în sala de depozitare, dar cameră nu ne poate da până dimineaţă. O luăm pe jos pe străzi (Pitt str., George str.), spre centru, care este mult mai aproape dect credeam. Ajungem la turnul TV „Sydney Tower” când ploaia devine torenţială. Noroc cu trotuarele acoperite, aproape toate, cu copertine din construcţie, ca să se poată face plimbări fără probleme în multele zile ploioase ale acestui oraş spectaculos încă dela primul contact. Luăm un suc şi o brioşă dela non-stopul „Seven”, pentru orice eventualitate. E vineri seara şi nebunia de pe bulevarde creşte, odată cu furtuna. Sunt foarte mulţi asiatici şi aici. Ne refugiem la fast-food-ul „Hungry Jack’s, care e franciza australiană a mărcii „Burger King”. Clienţi nenumăraţi, şi la miezul nopţii, nu numai pentru că e deschis 24 din 24, ci şi pentru că, la un pahar de răcoritoare cumpărat, îţi poţi face singur reumplerea dela dozator de câte ori vrei, pe gratis. Un meniu standard (cheeseburger, cartofi, suc) costă 7,5 dolari australieni (vreo 6 americani), ceea ce înseamnă foarte puţin în această metropolă cu preţuri supărător de mari. Oferta acestui restaurant se numeşte „Angry Angus” (vaca supărată), cu trimitere şi la cele 3 concerte AC/DC care vor fi în Sydney peste câteva zile. Nimeni nu uită că aici s-a format trupa, în 1973, la iniţiativa fraţilor Angus, Malcolm şi George Young, puştanii scoţieni, emigraţi în Australia cu familia, la începutul anilor 60. În cluburile şi pub-urile pline se cântă mult rock live, care se aude până în stradă. Unele localuri au ferestrele deschise, prin care ies coate şi capete de clienţi sau muzicanţi în exerciţiul funcţiunii, din înghesuiala dinăuntru. În 1994, la Lima, în Peru, vedeam ieşind pe ferestrele fără geamuri ale autobuzelor aflate în mers, capete şi mâini ale călătorilor, unul mai sărac decât altul. Aici, înghesuiala e de bogăţie şi bună dispoziţie.

• Adorm câteva minute pe o bancă, în staţia de autobuz Town Hall de pe George Street, fără să vreau să semăn cu Avram Iancu la Baia de Criş. Apoi, cu tupeu, intrăm în holul luxosului hotel Hilton de pe acelaşi bulevard George, şi ne aşezăm pe fotolii, având pregătită minciuna că ne-am dat întâlnire (presupusă) cu prietenul nostru Sergiu, şi trebuie să-l aşteptăm, n-avem ce face, ce s-o fi întâmplat?, o fi prins în trafic, mai mult ca sigur. Nu e nevoie să ne justificăm, pentru că nu ne întreabă nimeni nimic, iar comportamentul nostru e paşnic şi nu dăm de bănuit că suntem în clandestinitate. Mai răsfoim, fals perocupaţi, nişte reviste plictisitoare de pe măsuţe, ne căutăm zadarnic locuri ferite de curent, doar-doar or trece mai repede orele până ni se eliberează camera la hotelul nostru mult mai modet, aflat la vreun sfert de oră de mers pe jos de centru. Fiecare minut câştigat pe fotolii ne bucură, până la posibila deconspirare şi eliminare, care, totuşi, nu ni se întâmplă. Plecăm de bună voie, cu seninătatea şi destinderea hoţului neprins, deşi nu făcuserăm nimic.

• La fiecare 10 minute, vine câte o rafală de furtună, care perturbă ploaia densă din restul timpului. E noapte, e destul de răcoare şi, după o nouă escală la „Hungry Jack’s, dăm să plecăm spre hotelul „Y”. Poliţia apare în câteva secunde după ce, la uşa restaurantului, nişte tineri beţi sau drogaţi se iau la harţă. Poliţiştii îi pun imediat pe turbulenţi cu burta pe trotuar, călcâiele pe propriii omoplaţi, ţinându-le mâinile la spate, drept garanţie că nu se mai pot mişca, decât în ruptul oaselor.

• Descoperim că zona străzii Liverpool, perpendiculară pe axul nordic (George Street) este China Town-ul Sydney-ului. Intrăm la un local ieftin chinezesc non-stop şi mâncăm o supă acră-iute discutabilă, cu tăiţei şi orez, să mai treacă foamea şi timpul. E ora 4 noaptea-dimineaţa, iar oraşul nu dă semne de somn. Noi – da! Oraşul e grăbit, neobosit, n-are chef de dantelării şi de pauză şi merge mai departe de-a dreptul, aşteptând gunoierii de dimineaţă. Trotuarele sunt pline de resturi, ploaia continuă, iar asiaticii parcă se înmulţesc, dela un minut la altul. Oricum, acesta va fi pământul lor peste câteva zeci de ani. Cum şi cât o să mai reziste expansiunii etnicilor asiatici continentul australian, care are doar puţin mai mult de 20 de milioane de oameni, pe un teritoriu imens?

• Mulţi oameni băuţi pe troutuare, zgomot fără sfârşit, maşini - una după alta, dar totul pare normal în prima seară de week-end pe care o trăim la Sydney. Neverosimil! Să fie Australia mai tare decât cei mai tari, mai nebună decât America? De ce nu? Totuşi, nu! E doar entuziasmul meu supradimensionat, când mă văd bătând la pas acest pământ.

• Intrăm, spre dimineaţă, într-un local cu internet, sub pretextul de a naviga. De fapt, contra a numai doi dolari, cât e ora de conectare, ne bucurăm de fotoliile foarte prietenoase, care ţin loc de hotel, în orele tot mai puţine, dar tot mai lungi, rămase, până vine ora patului adevărat. Mai dau câteva e-mailuri, mai pun ceva pe blog şi ieşim din nou pe străzi (bulevardul Lee) când e deja lumină, la şase dimineaţa. Recepţionerul dela hotel e amabil, ne deschide o cameră înainte de termen şi ne cere, în schimb, ca un fel de şpagă umanitară, cu chitanţă, o donaţie de 20 de dolari pentru organizaţia care deţine hotelul YWCA („Young Women Christian Association” – varianta feminină a celebrului YMCA, unde cuvântul Women înlocuieşte cuvântul Men). Dacă din cenuşă a renăscut pasărea Phoenix, şi eu, în loc să adorm pe loc, am zvârcoliri haotice de energie, stoarsă din epuizarea generală, care mă împiedică să mă culc, timp de vreo oră. E zbaterea cocoşului cu capul tăiat, care mai dă o tură, energic, prin ogradă, până i se scurge ultima picătură de sânge din trup şi sucombă.

• În ultimele clipe de dinainte de somn, îmi sună în cap versurile piesei „Motiv popular”, scrise de regretatul Emil Onciu pe versurile lui A.P.: De-o păpădie priponeşte-ţi calul! / Nimic nu ştii, de n-ai văzut Ardealul”, pe care le adaptez, adormind, la situaţia de azi: De-o păpădie priponeşte-ţi talia, / Nimic nu ştii, de nu vezi Australia!”

6 februarie 2010, sâmbătă, Sydney

• Plouă torenţial în continuare. Umbrele bineînţeles că nu avem şi încep să cred că mi s-a sfârşit norocul: până aici am ajuns cum am ajuns, dar vremea n-o să ne lase să vedem nimic. Azi-noapte, minutele treceau cu încetinitorul, fiindcă voiam să vină zorile şi să ne luăm în primire camera 59 de la etajul 2. Acum, din pat, orele recuperează viteza pierdută şi ziua e deja pe sfârşite, fără să fi apucat măcar să ieşim să vedem pe lumină metropola-etalon a Australiei, unde s-a format, după chipul şi asemănarea oraşului, trupa AC/DC: un amestec de nebunie, cosmopolitism, simplism, forţă naturală şi siguranţă de sine care dărâmă prejudecăţi şi o ia de-a dreptul către vârful ierarhiilor, arzând etape şi formalităţi. E sâmbătă şi continuă euforia oamenilor care mişună pe străzi, în ciuda ploii, care, totuşi, se combină cu o temperatură tocmai bună pentru trăit, de peste 20 de grade Celsius. De supărare pe ploaie (care cică mai continuă exact două-trei zile, cât stăm noi), de invidie pe oamenii de aici care au toată viaţa la dispoziţie să simtă oraşul, de ciudă că noi, prin Dacia, suntem de câteva milenii şi tot n-am reuşit să ne rezolvăm problemele de confort şi ordine, în vreme ce australienii, în vârsă de numai vreo 200 de ani, sunt pe podiumul planetei, deşi au plecat dela statutul de puşcărie a Imperiului Britanic, de oftică pe cei care nu au dureri de coloană, cum simt şi eu, şi Malex, bâigui un blestem prietenesc pentru Sydney-ul oamenilor relaxaţi:

E un oraş, în sensul bun, de groază,

Pe toţi îi doare numai în găoază,

Metropolă de vrăjitori din Oz,

Ce simt dureri facile în găoz,

Oraş cu relaxarea prinsă-n şnur,

Ce n-are trebi, ci doar dureri în koor,

Cetate ce le dă la proşti în bot,

Cu muncă multă şi durere-n cot,

De-aici, nu îţi mai vine să te duci:

Locuitorii au dureri în buci.

E noapte, e jumate şi e fix,

Iar eu încep să simt dureri în pix.

• Trecerile de pietoni dau foarte puţin timp să traversezi, doar câteva secunde. Oraşul n-are timp de promenade pe străzile circulate şi de maşini. Dacă vrei lentoare, n-ai decât să te duci pe faleze sau în parcurile regale. Australianul e învăţat de mic să câştige timp, să fie sportiv, conectat la viteza pe care i-o impune până şi verdele dela semafoare, când nici n-a ajuns pe trotuarul celălat şi s-a făcut deja roşu. Metropolele de coastă seamănă în toată lumea anglo-saxonă: viaţă non-stop, spirit şi spirt.

• Sfidez ploaia (de fapt, aştept un moment în care intensitatea îi mai slăbeşte) şi ies pe jos, să fac nişte poze şi să respir aerul locului, pentru catalogul meu de amintiri cibernetice şi energetice. Aleg traseul pe axul care duce spre portul din nord: străzile Lee, George (cu o escală de fast-food la „Hungry Jack’s) şi ajung în cartierul „The Rocks” (stâncile), aflat la limita de nord, pe malul Oceanului, acolo unde au debarcat europenii care au colonizat Australia la finalul secolului 18. Mă ascund de noua repriză de ploaie torenţială sub marele pod din port (Sydney Harbour Bridge), fac câteva fotografii proaste clădirii Operei, pe care o văd luminată în noapte, printre aburii de umezeală teribilă de peste estuar, apoi o iau spre hotel, înapoi. Tarabele din cartierul destul de rău famat The Rocks se închid, dar găsesc un butic deschis şi iau o umbrelă (8 dolari locali = 6,5 americani = 4,5 euro = 19 lei) şi câteva suveniruri cu magnet, cele mai la modă fleacuri de efect pentru cei de acasă. Zona „The Rocks” e sinonimă cu străduţele înguste, prostituţia, beţia, drogurile, dar şi cu destinderea sănătoasă şi muzica de bună calitate din baruri şi cluburi.

• Exact sub firma „Energy Australia”, la adăpostul trotuarului acoperit, doarme pe jos un boschetar. În vântul cald şi umed, îi fâlfâie totul: fălcile plouate indirect, şosetele murdare şi laţele nespălate decât de bunăvoinţa ocazională a norilor. Dar preaplinul metropolei îl face să supravieţuiască şi, cu toată fiinţa lui, e posibil să simtă că i se fâlfâie, atâta timp cât nu vrea decât să subziste. Şi cred că e mai fericit decât posesorii de averi şi de crispare cu butoni de aur, din birourile potentaţilor. La o intersecţie, poliţia linişteşte ferm nişte guralivi care vor să transfere scandalul dela vorbe către pumni.

• Străzile sunt pline de umbrele date peste cap de furtună şi abandonate. Fac o aprovizionare, din fugă, cu ceva cald (meniu burger) şi ajung în cameră după o jumătate de oră de fugă prin ploaie, în care nu ştiu de ce m-am mai ascuns prosteşte pe sub copertine, din loc în loc, când, în doar 10 metri sub cerul liber, se compromite tot efortul şi ajung tot ud până la piele.

• La mesajul meu glumeţ că nu ştiu dacă ne mai întoarcem curând în România, soră-mea Ana-Maria îşi ia măsura de precauţie să mă avertizeze, tot pe SMS: „Nu te cred. Noi te iubim prea mult, tata abia aşteaptă să te ştie acasă, Ioanei şi mamei tale le-ar fi dor, prietenii te aşteaptă la aeroport, iar eu n-aş rezista.” Are dreptate: cum să nu mă întorc în ţara unde, printre atâtea mizerii, există şi atâtea motive de revenire: părinţii vii şi atât de prolifici în literatura română, familia în frunte cu surorile care mă talonează dinspre cele două vecinătăţi ale vârstei, casa mea, cimitirele unde sunt împrăştiate rude şi prieteni, chitările, staţiile, caietele cu notiţe care aşteaptă să devină cărţi sau cursuri, studenţii noştri, cei câţiva prieteni, trupa „Totuşi”, concertele, muncile mele pe ici-colo, maşina, computerul, emisiunea dela Radio Bucureşti, Bora cea imediat trădătoare cu cine îi umple blidul canin, Fifu cel nepăsător decât de confortul lui felin şi, nu în cele din urmă, prietenul şi colegul meu de trupă, mereu şi niciodată bassist, Mihai Napu, care ne-a spus că ne ia dela aeroport? Cum să-l lăsăm să îmbătrânească, aşteptându-ne degeaba, ca un câine care stă pe criptă, sperând că e cale de întoarcere pentru cel de dinăuntru?

3 comentarii:

Gratiela spunea...

andrei, am citit jurnalul australian (despre care mi-ai povestit)/ e senzational!


(colegii)

Andrei Păunescu spunea...

Graţiela,
Mulţumesc. Asta am şi intenţionat,fără modestie: sa scriu ceva dacă nu chiar pe măsura unui drum senzaţional, măcar rezonabil. Iar, dacă măcar câteva rânduri au ieşit bine, în atâtea episoade, sunt încântat.

Korf spunea...

Foarte interesant! Multumesc ca am avut ocazia de a ma delecta cu aceste randuri.
Cat despre versurile ce au in prim plan partea dorsala, sper sa nu dea vreun echipier al Wallabies peste ele...desi nu stiu cat de prietenos este google translate pentru un jucator de rugby. In fine, am deviat destul de la subiect, felicitari pentru postare.
- Claudiu