Votul concesiv, balaurii şi căpuşile

În loc ca, la fiecare scrutin, să alegem apăsaţi de dilema că ar fi bun şi ăla, şi celălalt, şi unul, şi altul, am ajuns să alegem în silă, aruncând votul în urnă, cu sentimentul că n-ar fi meritat nici ăla, nici celălalt, nici unul, nici altul. „Ce să facem, asta e, lasă, că, până data viitoare...” Până data viitoare ce? Această idealizare comodă a viitorului care va naşte el, de la sine, candidaţi mai buni ne-a aruncat în şanţ.

Votul concesiv este mai periculos chiar decât votul negativ, pentru că, la votul negativ, măcar ştim că, din doi, unul e cu certitudine mai rău şi aplicăm alternativa, selecţia între plus şi minus. Dar votul concesiv nu ne dă (în cazul fericit în care ne mişcăm din case spre secţiile de votare) decât frustrarea unui amor fără orgasm, a unei rutine muribunde, ca într-un cuplu plictisit, care trece prin dormitor doar pentru că amândoi au impresia că, astfel, o să se mai lungească băltirea călâie din familie, când nu există şansa reîndrăgostirii sau curajul divorţului.

Să ne gândim o clipă la ultimul an electoral pentru preşedinţie, 2009, când au intrat în scenă pioni, cai, nebuni – hai, treacă de la noi, şi ture -, dar nicio regină, niciun rege. Cum să meargă ţara bine când, în confruntările finale, clasa politică a aruncat în arenă exponate ca Taifunul Băs, Damigeana de Tablă, Mim Fantomescu, după ce se pierduseră pe drum tot felul de figurine, în frunte cu Prinţul de Pârţland şi Element Horor? Cum să iasă bine piesa noastră politică, dacă am avut de ales între Uraganul Pestilenţial, Ezitantul din Pădurea Stângită, Chucky Făr’ de Pupile, Dr. Buc, Steaua Jos Răsare şi Ciocănitorul Doody?

Pentru ca hemoragia naţională să se oprească, toţi aceştia ar fi trebuit strânşi cu garoul de avocaţi ai poporului şi duşi la clinici de dezalcoolizare sau de vitaminizare, la centre de deparazitare sau de vertebrare, dar în niciun caz lăsaţi de către puzderia de partide care i-au lansat să aibă un rol reprezentativ în scrutinul naţional.

Bazinul nostru electoral fără de raţiune naşte monştri. Ei se simt bine în mijlocul nostru, tocmai pentru că nouă nu ne este bine în mijlocul lor, în cercul strâmt de soluţii pe care l-au creat, în care nici inima şansei de supravieţuire nu mai are loc să bată de atâtea blocaje şi decepţii. Dar nu sunt numai ei de vină. Păsările măiastre ale politicii noastre au dispărut şi pentru că indiferenţa, incultura, iresponsabilitatea, plăcerea de a fi minţiţi a celor mulţi au distrus şi rezervele de seminţe, şi luciul apelor, şi cuiburile de odihnă şi perpetuare ale creaturilor care ştiau ce a acela un zbor sus, un zbor cu perspectiva interesului general naţional, nu numai câte un meschin, josnic zbor deasupra unui cuib de muci, buci sau curci.

În aceste cuiburi groteşti ale curvăsăriei sexuale şi economice din politica românească se aud cum colcăie ouăle balaurilor şi căpuşilor de ieri, de azi şi de mâine, care vor să mai să mai sugă o secundă, un an, un mandat. Încă din stadiul de larvă, aceste sinistre creaturi trepidează de pofta de a mai prinde un kilometru de autostradă existentă numai pe hârtia igienică, o licenţă bine acoperită legal pentru devalizare, un stufos studiu de fezabilitate pentru demolarea naţională. Vina nu este numai a lor, că au în gene numai verbele „a suge” şi „a roade”, ci şi a noastră, că nu ştim să dezinfectăm, să deratizăm, să reconstruim instituţia politicii adevărate.

Andrei Păunescu

Figuranţii

de Adrian Păunescu

Regizorii au fost ucişi încet,

Actorii nu se simt, nici ei, prea bine,

E vremea şefilor de cabinet

Şi-a foştilor tălmaci de limbi străine.

Ridicaţi de potop,

În deceniul profan,

Figuranţii în top,

Figuranţii-n prim-plan.

Au intrat în scenă figuranţii,

Care cred că sunt nemuritori,

Figuranţii au ajuns celebri,

Dându-le otravă la actori.

Nu există veste mai urâtă,

Ca măruntul zornăit de lanţ,

Sar la cârme moaşe comunale,

Lumea e pe mâini de figuranţi.

Figuranţii spun şi ei cuvinte,

Cică sunt artişti neînţeleşi,

Au intrat în scenă figuranţii

Ce-şi plătesc ascensiunea cash.

Toată drama noastră cade-n farsă,

Trecem prin tunel cu ochii-nchişi,

Figuranţii fără de ruşine

Iau puterea, ca pe un bacşiş.

Prostul ăla ce-a umblat cu tava

A ajuns să fie el servit,

Două viziuni, aceeaşi piesă,

Pentr-un figurant nenorocit.

Nici măcar acces la tragedie,

În curând, nu vom putea avea,

Figuranţii deformează totul,

Ce caricaturi în temenea!

August 1995, Haţeg