Pianistul, mai accesibil decât cablul şi mufa

România este singura ţară din lume în care un pianist virtuoz este chemat să înlocuiască un cablu şi o mufă lipsă. De obicei, se întâmplă invers, cum e şi firesc. Nu şi la noi, unde originalul este mai accesibil decât copia, unde omul de valoare este adus să ţină locul tehnicii de doi bani, unde conţinutul este mai ieftin decât ambalajul, iar aparenţa bate substanţa. Se poate spune chiar că, în România şi nicăieri altundeva, se va breveta „originalul – înlocuitor al surogatului”, fără ca formula să mai pară cuiva pleonastică şi absurdă.

La sfârşitul lunii ianuarie 2012, eram la aniversarea lui Radu Pietreanu, într-un restaurant din Bucureşti, unde cunoscutului om de scenă i se organizase o petrecere surpriză, de care el se prefăcuse, din bun-simţ, că nu s-a prins, în toată agitaţia nefirească a anturajului său din zilele anterioare. Vreo douăzeci de prieteni şi colegi se adunaseră să bea un pahar (două-trei...), să discute (să bârfească), să cânte puţin (până noaptea), să guste ceva (să mănânce în toată regula), adică să îl sărbătorească, la 48 de ani, pe cantautorul de comedie şi folk al „Vacanţei Muzicale” de azi, stâlp al „Vacanţei Mari” de ieri.

Printre cei invitaţi să cânte, prieteneşte, la sărbătoare, era şi excepţionalul bariton, Iordache Basalic, care răspunsese iniţiativei secrete a muzicianului Mihai Napu, coleg al lui Pietreanu în „Vacanţa Muzicală” şi coleg al meu în trupa „Totuşi”. Necazul a început la proba tehnică ad-hoc, atunci când, cu toţi participanţii deja de faţă, s-a constatat că, din echipamentul de sunet, lipseşte un cablu cu mufă potrivită, care să permită legarea la staţia de amplificare a negativului cu acompaniamentul instrumental electronic pentru recitalul solistului Operei Naţionale din Bucureşti. Afară era zăpadă mare, aşa încât un drum până acasă, după scula lipsă, ar fi însemnat o întârziere de o oră-două, cel puţin. Era şi suficient de târziu ca să fie închise toate magazinele din apropiere, aşa că momentul de milioane părea compromis, din pricina unei mufe de câţiva lei.

Ce ne facem, ce ne facem?, ne întrebam derutaţi. Fără acompaniament, fără „negativ”, Iorda

che Basalic nu putea cânta tot ce venise pregătit să ofere drept cadou muzical. Cablu - nu, mufă – nu, magazine deschise – nu, Capitala sub îngheţ – da, impas – da, alte soluţii tehnice - nu. Şi a venit ideea salvatoare: să chemăm un acompaniator! Pe cine să găseşti duminică seara? Hai să-i telefonăm pianistului Alexandru Burcă. Zis şi făcut! Muzicianul de mare talent a fost sunat şi, în câteva minute, a şi ajuns la locul faptei. Şi-a instalat instrumentul cu claviaturi în câteva minute şi, astfel, am asistat, aplaudând adesea, la un excelent recital de arii din lucrări vechi şi moderne.

Numai în România se poate întâmpla aşa ceva!

Nu avem cablul potrivit? Chemăm omul potrivit! Nu avem mufa care merge? Chemăm artistul care merge! Nu avem compact-discul de un leu? Apelăm pe gratis la interpretul de milioane! Nu avem înlocuitorul de plastic şi metal? Ce să facem? - hai, treacă de la noi, aducem, în carne, oase şi talent, un pianist virtuoz! Ne este imposibil să auzim o înregistrare muzicală, fiindcă aparatul e incompatibil? Nasol moment! Suntem obligaţi să aducem de acasă muzicianul compatibil! Să nu creadă, cumva, cineva, că aş fi preferat un CD prestaţiei pe viu a artistului. Doamne fereşte! Doar subliniez că artistul a venit la acel eveniment ca efect al unei greşeli, din împrejurarea paradoxală că Napu, uitând mufa acasă, a trebuit să repare totul, aducând forţe umane. Iertare, dragi clienţi, că nu mai avem gablonzuri de trei lei şi vă dăm pe gratis un diamant!

Situaţia o constatăm, extrapolată, în atâtea şi atâtea secvenţe ale vieţii noastre româneşti, de azi şi de ieri. Pe vremea lui Ceauşescu, orice român care încă mai avea ceva curte în jurul casei, la ţară, ţi-ar fi dat cadou, să duci acasă, câţiva litri de vin şi nişte slană cu brânză, dar nimeni nu avea canistre sau damigene la îndemână, iar nepreţuitele pungi de-un leu imprimate cu mărci occidentale se dădeau numai cu promisiunea că vor fi returnate. În România, obiectele de unică folosinţă sunt folosite de mai multe generaţii umane, iar valorile perene sunt făcute preş pentru tâlharii care vin să ne fure din case şi pungi de adunat gunoaiele de împrumut. Nenumăraţi români se simţeau jenaţi să poarte haine sănătoase de bumbac, lână sau in, invidioşi pe străinii sau pe îmburgheziţii autohtoni care aveau ţoale de firmă, din nylon şi alte materiale plastice. După vremea lui Ceauşescu, am sărit să chimizăm toată alimentaţia, că aşa se practica în Occident, iar acum ni se spune că sărăcia şi înapoierea noastră agro-industrialo-tehnologică de dinainte de 1990 aveau şi o latură pozitivă – culmea, cea mai importantă! - care trebuia păstrată: mâncarea românilor nu prea era în magazine, dar era măcar mai ecologică decât a vesticilor. În cultură şi educaţie – la fel. Jos cu folkul, folclorul şi umorul românesc de provenienţă autentică! „Să ne râdem”, cretinizaţi, de formatele şi genurile de import! Să dărâmăm respectul pentru instituţia şcolii, care, de bine, de rău, funcţiona, ca să poată creşte „iarba”, liberă, prin toate sălile de clasă şi closetele din şcoli.

Numai noi, în această ţară, suntem capabili să înlocuim mufa lipsă cu pianistul virtuoz, adică surogatul ieftin cu originalul valoros. Dar ştiţi de ce? Pentru că se poate. Pentru că nimeni, la noi, de la vârf până către bază, nu îşi ştie şi nu îşi respectă adevărata valoare. Şi totul curge mioritic, după principiul „Merge şi-aşa!”, „N-am murit noi până acum, n-om muri din asta tocmai acum!”. Problema nu e dacă supravieţuim sau nu în mizeria numită traiul la minima rezistenţă – sigur că o vom face – ci cât, cum, cu ce costuri şi cu ce finalitate pe pământ.

Andrei Păunescu