Nesimţirea are ochii tăi

• Vă mai aduceţi aminte cântecul din anii ‘80, „Fericirea are ochii tăi” al Mihaelei Runceanu, regretata solistă de muzică uşoară, ucisă în propria ei casă? Acum e vremea altui hit, al unui artist emerit al scenei noastre, pline de tragedii, dar nu muzicale, ci politice. Poporul român e şi compozitor, şi textier, iar piesa, dedicată special capului de peşte, de la care s-a împuţit şi mai rău situaţia întregii Românii, din 2004 încoace, poartă titlul „Nesimţirea are ochii tăi” sau "Tupeul are chipul tău". Asemănările cu şlagărul de acum două decenii şi ceva sunt multe şi triste. Tot despre iluzia fericirii şi tot despre crimă este vorba. Există şi deosebiri. Azi, cadavrul în pregătire este al ţării, care este trasă spre mormânt de alt cadavru, de data aceasta politic, care este însuşi preşedintele, epuizat de atâta conducere prin râpe. Iar muzica nu mai este uşoară, ci mortuară.

• Ce ne-a adus în minte aceste gânduri? La învestirea noului ministru al mediului, udemeristul Attila Korodi, care a fost reaşezat în funcţie, după mai mulţi ani, preşedintele Traian Băsescu i-a dat, ultimativ, sarcina de a acorda avizul de mediu exploatărilor de aur de la Roşia Montană, de cupru - de la Roşia Poieni şi de gaze de şist - din Dobrogea. Fostul ministru, Lazslo Borbely, nu a fost cuminte, a amânat să semneze şi a fost debarcat urgent, iar acum e anchetat penal pentru ilegalităţi, care stau în bloc-start, în dosarul fiecărui politician, pentru ocazii de acest fel.

• Nu a fost dizgraţios, umilitor, revoltător şi jalnic numai faptul că şeful statului a vorbit naţiunii, guvernului şi presei, ca un comis-voiajor, care ţine clientului uşa deschisă cu talpa, încercând să-l determine să cumpere marfa stăpânilor care l-au trimis la produs. E clar pentru toată lumea că firmele străine care vor să ia resursele noastre fac mari presiuni, la final de mandat băseciano-pedelist. Nu mai e timp! Scandalos a fost şi faptul că, atacând presa că vorbeşte despre aceste lucruri, preşedintele a îndemnat să mergem „acum” la faţa locului, să vedem ce dezastru face statul, de atâta vreme, cu mediul ambiant acolo, înainte să ne temem zgomotos că străinii vor distruge natura, în urma exploatărilor viitoare.

• Şeful statului, „preşedinte-jucător”, cum s-a autointitulat şi cum a acţionat, adesea neconstituţional, încă de la preluarea puterii, în 2004, vorbeşte despre stat ca despre tarlaua altuia, nu ca despre ţara pe care a avut-o şi o are sub sceptru, cu puteri depline şi slugi cuminţi, de două mandate încoace. Tot Traian Băsescu spune că ţara nu mai are resurse să creeze locuri de muncă, în afară de cele câteva sute sau mii, pe care le-ar putea genera mineritul, dacă ar fi vândut străinătăţii, care ar lua tot, mai puţin 4% - redevenţe pentru pomanagiii jalnici care suntem, cu propriile noastre bogăţii.

• Dar ce a păzit liderul, în toţi aceşti ani? Nu trebuia să vegheze, până acum, să nu se distrugă mediul, să funcţioneze guverne care să creeze locuri de muncă şi, în cazul particular de azi, să se ia decizia dacă dăm sau nu drumul exploatărilor respective, pe care Uraganul Băs le deplânge că n-au pornit, din cauza laşităţii politicienilor români? Nu este el în fruntea clasei politice, domnind ameninţător şi discreţionar? E clar că preşedintele ştie exact ce face şi încearcă, prin aceleaşi vechi şi eficiente metode de diversiune, să scape de răspundere, împingându-i pe alţii (adversari sau parteneri) să ia şuturile alegătorilor.

• Problema noastră este să rămânem lucizi în faţa acestor noi dovezi de cinism, de nesimţire patentabilă, de tupeu, prin care căpetenia, tatăl casei, admite singur falimentul mandatelor sale, dar vrea să redenumească nenorocirea şi să o pună în cârca altora. Tot el îi acuză pe cei din jur - marea familie naţională, mijlocia familie a opoziţiei (!) şi mica famiglie politică portocalie - că se opun vânzării din casă, pentru a avea bani de pâine.

• Noi avem de ţinut minte atât: faptul că nu s-au creat locuri de muncă este cauzat nu de nevânzarea subsolului azi sau mâine, ci de proasta şi hoţeasca guvernare ieri. Şi să facem în aşa fel, încât bandiţii să rămână la capitolul ieri, nu să le reînnoim jilţurile înalte. Şi să îi aducem în actualitate numai când vor începe necesarele procese ale marii vânzări şi uriaşei trădări naţionale. Altfel, vom cânta, pentru încă un mandat-două, doina de jale „Nesimţirea are ochii tăi”, în loc să facem loc şi fericirii în repertoriul nostru.