Parvenire şi revenire

            Când Elena Udrea iese în lume cu genţile, pantofii şi rochiile care costă cât o maşină scumpă, poporul se revoltă în spirit proletar, iar comentatorii decretează: o parvenită!

Când căsoiul lui Adriean Videanu este pozat din elicopter şi măsurat din priviri la TV, telespectatorii fierb în fotolii proprii, iar analiştii postulează: un parvenit!

Când Dan Diaconescu se duce la OTV – Televiziunea Poporului, în Rolls Royce-ul său alb ca o ladă frigorifică răsturnată pe Bulevardul Primăverii, cârcotaşii bârfesc: un parvenit!

Când Gigi Becali iese cu tăşcălăul de euro în poarta palatului plin de statuete aurite, invidioşii cârtesc: un parvenit! Când, când...

Dacă nu ai furat (desigur, asta e o altă discuţie şi nu o purtăm acum), nu e nicio vinovăţie să fii politiciană scump îmbrăcată, ministru-primar cu cazemată, patron de televiziune cu maşinoi de lux sau latifundiar cu palat în Centru şi Stea la marginea Capitalei.

Problema nu e că eşti bogat, ci prea lesne şi rapid îmbogăţit, ca un fruct copt la nevreme. Problema nu e că eşti bine îmbrăcat, ci că hainele fine nu vor să stea credibil pe oameni care prea mult s-au îmbrăcat modest. Problema e că, oricâte acte de propietate ar avea, un om care se simte bine la stână se vede că nu e relaxat în fotolii stil. Problema e de autenticitate.

Insolubil la oameni de acest fel e că li se vede disperarea de a părea altceva decât au fost când erau mici. Ei, în adâncuri, încă se simt: prăpădita din Pleşcoi, dornică de carieră; zarzavagiul care şi-a făcut din castraveţi primul postament spre înălţimile sociale; puştanul caracalean înfometat de dorinţa ca vecinele din oraşul său să se mire la poartă ce-ajunse slăbănogul plecat spre Bucureşti; ciobănetele de Pipera care îi invidia pe şmecherii din barurile ultracentrale pentru aerul lor citadin. Ei vor să devină altceva. Ei vor să şteargă sărăcia veche cu straturi de bogăţie nouă. Dar ce e vechi şi adânc nu dispare, e ca un tatuaj, ca o peliculă de transpiraţie, peste care degeaba torni o sticlă de parfum.

De aceea, boierii sau copiii lor, oricît de enervanţi ar fi (de tip Marie-Rose Mociorniţă, Theodor Paleologu sau un prieten al meu, nepot de general de securitate) nu arată fals în condiţii de bunăstare. Ei pot fi suspectaţi de revenire la averi şi lux, de restaurare a ceea ce au avut, în copilărie, ei sau părinţii lor, dar nu de parvenire. Pentru că, în sine, boierul nu e mai om decât ciobanul, prinţesa nu e mai femeie decât slujnica, industriaşul nu e mai bărbat decât zarzavagiul, iar ziaristul aspirant nu e mai puţin talentat ca mogulul de presă. Distorsiunea apare când fiecare se vrea altceva decât este. Făcătura se vede, oricât ar acoperi-o cu platoşe de bani, diplome, funcţii şi parfumuri.

Andrei Păunescu, 25 aprilie 2012