„Eu şi mort sunt mai puternic decât duşmanii mei vii”

„Eu şi mort sunt mai puternic decât duşmanii mei vii” spunea, din când în când, Adrian Păunescu, încă în vremea în care era tânăr, puternic şi nimic nu părea să îndreptăţească un cuvânt ca „moarte” să-i intre în vocabular. Din păcate, am ajuns să trăim postumitatea lui A.P., despre care el însuşi vorbea atât de exact. Din fericire, am ajuns să îi dăm, din nou, dreptate.

Dezvelirea bustului lui A.P. din Parcul Grădina Icoanei din Bucureşti, în 26 mai 2012, la ora 12, a fost anunţată cu câteva zile înainte, de către primarul Sectorului 2, Neculai Onţanu, şi de către grupul de iniţiativă (din care au făcut parte Gelu Voican Voiculescu, Hajdu Gyozo şi alte pesonalităţi) şi a stârnit imediat discuţii aprinse, mai ales în presă şi pe forumuri de pe internet. Au găsit, astfel, prilejul să se afirme tot felul de indivizi care, dintr-o dată, simţind că sterilitatea lor creativă poate fi întreruptă temporar de acest subiect interesant, au început să înjure, să conteste, să incite, să îşi dea cu părerea. În drum spre Grădina Icoanei, pe la ora 12 fără un sfert, în acea sâmbătă frumoasă, în care ploaia s-a oprit pentru scurtă vreme, mă şi pregăteam de confruntări dure, chiar fizice, cu adversarii amplasării bustului. Dar, la faţa locului, am rămas dezamăgit: vreo doi speriaţi, însoţiţi de alţi câţiva de-ai lor, au strigat, ridicol: „Ruşine!”, de vreo două ori, apoi au şters-o. Ne aşteptam la mai mult curaj, făţiş, din partea lor, nu să fie gureşi în baie şi penibili în public, printre cele câteva sute de oameni care s-au bucurat, au ascultat discursurile lui Eugen Simion, Mihai Cimpoi, Tudor Octavian, Hajdu Gyozo, Gelu Voican Voiculescu, Victor Crăciun, PS Vincenţiu Ploieşteanu, Neculai Onţanu. Cei mai mulţi au aplaudat şi au lăcrimat chiar: oraşul tocmai se îmbogăţise cu statuia unui poet şi om-cetăţean.

Într-o emisiune recentă de la România TV, istoricul Alex Mihai Stoenescu a subliniat faptul că nu au avut niciun efect la popor toate acţiunile din ultimele două decenii de contestare a lui Adrian Păunescu, de către indivizi încrâncenaţi şi de către instituţii militant anticomuniste (apărute – ce trist! - după decesul comunismului, epocă în care A.P. publica versurile „Acesta e, total şi nebunesc, / E comunismul, unica dreptate, / Cel hotărât a le-mpăca pe toate, / Pilonii lui pe osul nostru cresc”). Trist şi caraghios în acelaşi timp este, deci, că numele lui Adrian Păunescu este asociat cu comunismul, sistem care a fost adus cu forţa în România, când A.P. avea un an! Sistem care l-a băgat la puşcărie pe tatăl poetului şi l-a interzis pe însuşi A.P., în 1985, pentru nesupunere, liberalism în gândire, poezii anticomuniste, cărţi antisistem, atitudine proamericană, procapitalistă şi presă contestatară.

Duşmanii lui Adrian Păunescu (cam aceiaşi răzleţi, în cercurile restrânse ale celor care nu prea sunt în stare de nimic în viaţă, darmite în posteritate) cârtesc, cârcotesc în suc propriu. Unii - din ignoranţă, alţii – din spirit de turmă, destui – din invidie, mulţi - din reavoinţă.

Între timp, poporul citeşte, ascultă, vede, îşi aminteşte, se emoţionează la poezii, cântece, cărţi, articole, sintagme, filme, realităţi ca „Rugă pentru părinţi”, „Repetabila povară”, „Doamne, ocroteşte-i pe români!”, „Nebun de alb”, „Tu, Ardeal” („Colindul Ardealului”), „Trenul fără naş”, „Oameni de zăpadă”, „Opinia mea”, „Imnul Rapidului”, „Campioana unei mari iubiri - Oltenia, eterna Terra Nova”, campaniile revistei „Flacăra” pentru dreptate, sănătate, nou, „Cenaclul Flacăra”, „Şi, totuşi, există iubire”, „Trăiască, trăiască, trăiască să trăiască Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!” şi atâtea altele. Adică poporul îi împlineşte poetului şi omului public Adrian Păunescu visul cel mai nobil şi mai trufaş, acela de a fi ţinut minte, de a fi luat mereu în seamă, de a fi viu, chiar şi după moartea fizică.

Domnul Marius Cristian Pusta mi-a scris, în acest mai 2012, despre duşmanii lui A.P., că fac parte „din categoria de oameni care nu au făcut în viaţa lor nimic, doar au dat cu pietre şi scuipat… din mintea lor plină de buruieni. În mintea şi inima noastră de români adevăraţi, tatăl dvs a fost marele poet şi omul ce a ţinut cultura la nivelul de sus şi înainte, şi după 1989, că, altfel, se alegea praful de neamul ăsta. Un stat fără cultură şi educaţie este un stat mort. Tatăl dvs a făcut ca acest stat să nu moară... Cinste şi onoare, veşnică amintire pentru Adrian Păunescu, poetul românilor. Respect şi dvs., că îi duceţi mai departe flacăra iubirii de neam”.

În timp ce pigmeii bârfesc uriaşul, ţara se umple de statui ale poetului. Pe care, dacă porumbeii nevinovaţi nu se găinăţează repede, vin găinarii frustraţi să o facă. Dar sunt atât de mulţi cei care ştiu să dea la o parte murdăria şi să ne păstreze curate monumentele!

Andrei Păunescu, 30 mai 2012