Legea iluzionistului

• Ignoranţa, sport şi talent naţional • Păcăleala în cunoştinţă de cauză • Homosexualii versus restituirea in integrum • Vrăjitoarele iau faţa legii electorale •

Au dreptate cei care spun că poporul, săracul, e minţit. Dar la fel de multă dreptate au şi cei care îndrăznesc să spună că minciuna domină pentru că poporul, singur, se lasă minţit.

Da, aleşii sunt de vină că au făcut şi fac rău poporului şi ţării. Dar, în afară de prima rotaţie completă la putere a găştilor politice (fiecare a avut dreptul la prezumţia de cinste şi de competenţă), şi poporul e de vină că a ales greşit, vândut sau prosteşte, iarăşi şi iarăşi, aceleaşi găşti şi n-a creat lăstari noi, curaţi. Mihai Eminescu, în articolul „Spiritul de gaşcă” , scria că „Luptele de partid la noi nu-s lupte de principii ci de persoane. Ataci din spirit de partid adversari pe care-ţi dai seama mai târziu că trebuiai să-i respecţi”. Putregaiul este, deci, vechi. Iar noi suntem vinovaţi că nu am învăţat nimic, deşi “cel mai lucid creier politic al României în creştere” (aşa îl considera Goga pe Eminescu) ne-a spus acest adevăr încă din 3 august 1879. Dar noi preferăm să învăţăm din Eminescu „Somnoroase păsărele”, şi nu „Doina” („Cea mai categorică evanghelie politică a românismului”) sau publicistica lui politică de geniu, adevărat „îndreptar de pedagogie naţională”, cum tot Goga spunea. Aşadar, situaţia este şi mai gravă, azi: atacăm, ştiind de la început că nu e corect să atacăm şi alegem, ştiind, încă din clipa votării, că vom alege strâmb. Pentru că aşa cere gaşca noastră sau cea de care vrem să ne lipim, gudurându-ne. Aşa cere virusul speranţei noastre perfide, ca, indiferent cât de rău le-ar merge celor din jur, măcar noi să ne strecurăm, să ne descurcăm, să obţinem o relaţie, o pilă, o şpagă, o funcţie, un favor, o băgare peste rând sau în seamă, din partea celor care ar trebui să ne pupe mâinile că i-am ales, nu să ne arunce ciosvârte. Nu înţelegem că, deşi ei ajung în scaune de şefi, nu ei ne dau nouă, ci noi le dăm lor.

O comunitate care a fost de atâtea ori minţită, înşelată, şi tot nu se învaţă minte, nu are dreptul să se plângă, la fel de inocent ca la prima insinuare a hoţului în casă. Cine să ne mai asculte şi să ne mai plângă de milă, dacă noi înşine invităm tâlharii înăuntru şi îi omenim, votându-i, după care le mulţumim şi le spunem „Mai poftiţi!”? Şi ei mai poftesc, cum să nu? Şi tot poftesc, din vina noastră, din slăbiciunea noastră, din laşitatea noastră, din ignoranţa, care ne e sport şi talent naţional.

Una dintre cele mai eficiente metode de păcălire a publicului este „Legea iluzinistului”. Faci o gesticulaţie excesivă cu o mână, pentru ca lumea să nu vadă ce faci cu cealaltă mână. Să nu ne iluzionăm că şmecheria aceasta se poate aplica doar unei săli de oameni veniţi la distracţie sau doar o dată-n viaţa de elector. Nici vorbă! La noi, păcăleala funcţionează la nivel general, o ştie toată lumea, dar furăciunea pe faţă merge înainte.

Acum mai mulţi ani, s-au lansat cu cinism, concomitent, două teme, în dezbaterea parlamentară, a presei şi a populaţiei: abrogarea articolului 200 (care pedepsea relaţiile homosexuale) şi restituirea în natură, in integrum, a proprietăţilor. Presa şi populaţia s-au repezit să discute la nesfârşit tema minoră, dar cu mare trecere la bârfitorii care suntem, iar tema majoră, care nu prea a interesat, a trecut şi, astfel, ne-am ales cu legea aberantă a restituirilor, care şi azi tulbură ţara şi provoacă drame, pentru că a rezolvat unele nedreptăţi vechi, făcând, însă, altele noi şi deschizând porţile falsurilor abominabile.

La fel au procedat, recent, sforarii noştri din politică: au pus în discuţie, în acelaşi timp, o temă minoră, dar bună de bârfit (legea vrăjitoarelor), şi o temă majoră, dar mai plicticoasă (schimbarea sistemului de vot). Cum să ne mai gândim noi la fleacuri, la cine ne va conduce, la cui dăm banii noştri şi ai ţării, când avem de trăncănit esenţial despre Brăţara, Vitrina, Străluceala? Nu ne-am învăţat minte, după ce am discutat ani şi ani dacă să-i lăsăm pe gay să se găurească unde vor (oricum o făceau şi o vor face), până ne-am pomenit daţi afară din case, pe baza legii restituirii, pe care am ignorat-o.

Legea iluzionistului a funcţionat şi funcţionează acum, iarăşi, perfect: dacă nu le-a ieşit pedeliştilor chiar toată cacealmaua (comasarea localelor cu parlamentarele, pe când nu credeau că le vor cădea guvernul şi acţiunile băsiste de la bursa populară), tot le-a ieşit un mutant electoral (alegerile locale într-un singur tur, în care câştigătorul ia totul, chiar dacă are 10%). Din exces în abuz, din lac în puţ, din junghi în gripă, aşa mergem. Şi ne vom da seama că am mai făcut o prostie (aceeaşi prostie – din ignoranţă), când vor mai fi trecut nişte ani şi nişte zeci de miliarde de dolari şi euro furaţi, nişte ani din vieţile noastre fără autostrăzi, salarii, cultură şi demnitate. Tot aşa de scump a fost şi biletul la circul mult-trâmbiţatului vot uninominal, care numai drept şi concurenţial n-a fost, din moment ce au intrat, pe valul lui, în Parlament, unii concurenţi tranzacţionaţi pe din dos, chiar şi de pe locul 4, iar alţii, care au fost pe locul 1, au rămas pe dinafară. Victimă a acestei aberaţii de lege electorală a fost şi Adrian Păunescu, la ultimele alegeri la care a candidat, pentru Senat, în 2008, când a câştigat cele mai multe voturi, a ocupat locul 1 în colegiul său din Hunedoara, dar parlamentar n-a ajuns el, ci tocmai candidadul de pe locul 3!

Mult ne mai place să ne mutilăm. Tare ne mai place să ne văicărim tardiv. Bolnăvicios ne mai place să ne dăm victime, în loc să avem seriozitatea să înţelegem lucrurile la timpul potrivit şi să învăţăm din greşeli, că din victorii nu prea avem cum şi ce. Bine a spus cine a spus că, dacă hoţii ne păcălesc o dată, e vina lor, dar, dacă ne păcălesc şi a doua oară, e vina noastră.

Cine-i de vină, noi sau ei? Dar sunt ei altceva, altcineva, decât noi? Suntem după şapte sezoane de păcăleli (1990, 1992, 1996, 2000, 2004, 2008, 2009) şi nici noul sezon 2012 nu se simte prea bine. 

Andrei Păunescu

6 iunie 2012