20 iulie 2012
Imposibilul posibil, meseria lui Adrian Păunescu
Adrian
Păunescu 69
Cu două
zile înainte de ziua în care tata ar fi împlinit 69 de ani, mama m-a sunat şi mi-a
spus că tocmai scrie un text dedicat lui Adrian Păunescu. I-l ceruseră Carmen
şi Ana-Maria, pentru „Flacăra” şi fusese de acord să îşi adune puterile şi să iasă
din tăcerea ultimelor luni. Încă un semn că, şi după moarte, Adrian Păunescu e
în stare să transforme în realităţi situaţii imposibile: a doua soţie o roagă
pe prima soţie să scrie un portret al bărbatului comun şi faptul se întâmplă. Pe
loc.
Adrian
Păunescu a făcut adevărate modificări genetice, mutaţii umane şi revoluţii de
conştiinţă şi context, de-a lungul vieţii, celor care s-au contaminat de geniul
său. A dărâmat ziduri de netrecut, ca să salveze, să creeze, să construiască,
să dea speranţă. Dar şi lucrurile simple le-a rostogolit, până au ajuns alcătuiri
complicate. Iată, şi acum e în stare de surprize, prin carambol: asperităţi
biografice au ajuns să se piardă pe drum şi, din dragoste faţă de el, cele două
neveste, Carmen şi Constanţa, lucrează pentru monumentul său, care nu se
opreşte la cele câteva statui în bronz, piatră sau ipsos, deja instalate în
toată România, de la Bucureşti, până la Chişinău, ci creşte prin accesul la
memorie, prin vulcanii care apar pe unde nici nu te aştepţi, erupând cu lava faptelor
lui bune.
M-am
dus să iau manuscrisul de la mama, pe 18 iulie 2012, spre seară. În ce casă am
intrat, firesc, cu dezinvoltura uneori impertinentă a fiului de oameni mari? A
mamei sau a marii poete? Constanţa Buzea a rămas o clasică mânuitoare de
stilou, de creion şi de maşină de scris, în plină epocă a computerelor şi
poştei electronice. Copilul ei dintâi, Ioana, sora mea cea mare, s-a prăpădit
în 25 noiembrie 2011, înainte s-o înveţe să îşi bată memoriile, singură, pe
computer. Mi-a dat textul, scris mic de mână, aproape desenat, pe un carton
îngălbenit, la fel ca viaţa ei alături de Adrian Păunescu, rămasă undeva, în
secolul trecut, în mileniul trecut, dar şi în sângele meu de azi. M-a rugat
să-l citesc cu voce tare (cu vanitatea poetei timide, care, din când în când,
îşi vrea cuvintele declamate de alţii) şi a tresărit, întrerupându-mi lectura: să
îi spun Carmenei, neapărat, s-o sune, imediat după ce primeşte materialul. Am
citit până la capăt, am descifrat unele cuvinte scrise ezitant cu mâna tot mai
firavă a mamei şi, când textul s-a terminat brusc, mama a simţit nevoia să
continue povestea ei şi a lui A.P., vorbind:
- Taică-tău
stătea la oglindă şi se bărbierea. Era foarte tânăr, iar eu îi spuneam că e
nemuritor... Cine şi-ar fi imaginat că o să moară? Cum a fost posibil?
Şi
mama, şi eu, şi cei mai tineri, şi prietenii, şi duşmanii, şi cei mai bătrâni
ca el am crezut cu toţii că Adrian Păunescu este nemuritor, în cel mai propriu
mod cu putinţă. Dincolo de eternitatea poeziei sale, dincolo de durabilitatea
faptelor sale de construcţie, de armonie, de concordie, de cultură, de emancipare
şi de societate, noi chiar nu credeam că vom apuca vremurile în care nu îi vom
mai auzi vocea, nu îi vom mai simţi mângâierea mâinii mari şi biciul îndemnului
la muncă.
Da,
este foarte adevărat ce spunea, că el şi mort va fi mai puternic decât duşmanii
lui vii.
Da,
avea dreptate când ne avertiza că nu sunt infinite ocaziile în care ne vom găsi
la aceeaşi masă, la aceeaşi sărbătoare de Paşte sau de Crăciun, în aceeaşi
maşină, ducându-ne spre Viena sau Strasbourg sau adunându-ne, să căutăm
verzituri de primăvară, la ţărani, pe şoselele de la marginea Bucureştilor.
Însă
tot el, care, de foarte tânăr, a scris atâtea poeme ale propriei postumităţi,
imaginându-şi poetic moartea, nu credea că va muri în felul concret, oribil,
ordinar, în care se duc în pământ şi anonimii, şi supraoamenii, şi păcătoşii,
şi cei fără de păcat.
Şi,
poate tocmai de aceea, după ce a rezolvat atâtea mistere ale creaţiei, după ce
a dezlegat atâtea încurcături ale contemporanilor şi ale contemporaneităţii,
după ce a clădit cât n-au făcut-o comunităţi întregi, nu s-a putut imagina
plecând şi nu a lăsat, lângă opera sa uriaşă, lângă exemplul de viaţă şi
caracter, decât testamente morale şi literare. Sunt sigur că nu a vrut să ne
lase să băltim în apele leneşe ale certitudinilor. Sunt sigur că a vrut ca, şi
după ce s-a despărţit de noi în lumea asta, să avem motive să tresărim, cum am
făcut-o de atâtea ori, pentru un număr de revistă, pentru câte un cenaclu,
pentru câte o carte dată la tipar, pentru câte o emisiune la radio sau la televizor.
Avea
plăcerea şantierului continuu, a laboratorului non-stop, iar bucuria
desăvârşirii câte unei opere nu dura decât câteva minute.
Şi iată
cum noi, din 5 noiembrie 2010 încoace, avem atâtea motive în plus să trăim,
uitând la foc continuu că el nu mai este aici, în timp ce noi desluşim
necunoscutele existenţei sale: lucrările lui şi vieţile noastre, lăsate
neterminate.
Andrei
Păunescu, 18 iulie 2012
P.S. Iată şi textul Constanţei Buzea despre Adrian Păunescu:
Iubitor
de viaţă într-o formulă complicată şi responsabilă.
Dacă ar
fi trăit, m-ar fi îmbiat cantitativ cu un număr substanţial de poezii şi de
amintiri din viaţa noastră împreună cu copiii noştri împrejurul nostru în casa
noastră împodobită de muzică.
Ne
întorseserăm din Statele Unite şi voia să facă în România un cenaclu cu muzică
modernă şi cu versuri proprii aşa cum simţise modern că trebuie să facă la
dimensiunile şi în armoniile pe care el le întrezărea şi în totală armonie cu
direcţia în care evolua muzica în lume, a tineretului.
Punea
osul, era inspirat şi cultiva un bun gust care lui îi suna amplu şi laborios,
mişcând sufletul unei generaţii, capabile de ecou peste ani.
Mergeam la mare şi la
munte, aveam să ne spunem superbe versuri în superbe armonii...
Constanţa
Buzea, 18 iulie 2012
Etichete:
adrian paunescu,
constanta buzea,
imposibil,
paunescu,
posibil
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
8 comentarii:
"in plina apoca a computerelor"
azi o sa recitesc din poeziile lui Adrian Paunescu, o sa citesc pentru a-l regasi, desi mi-e greu sa accept ca nu mai e, o sa recitesc pentru a ma deconta cu genialitatea, o sa pling...
"Adrian Păunescu a făcut adevărate modificări genetice, mutaţii umane şi revoluţii de conştiinţă şi context, de-a lungul vieţii, celor care s-au contaminat de geniul său." , imi permit sa fac un copy-paste, pentru ca intr-un fel sau altul, ce valoare ar avea sa mai insir pe aici "niste" sentimente pe care oricum nu pot sa le imbrac in cuvinte, atunci cand ma raportez la Adrian Paunescu si la alte persoane importande in viata mea.
Multumim "Batrane" pentru tot ce ai lasat in urma ta...
F.S.Alexandra
IUBITOR AL NEAMULUI ROMANESC (ORIUNDE AR FI EL) ESTE "MESERIA LUI ADRIAN PAUNESCU".
Nemuritorul !!Om,uimitor Poet, politician deosebit-Romanul nemuritor-va fi mereu in sufletul nostru !
Multumim, Andrei, pentru inca o incursiune in viata POETULUI. Si in viata celor dragi lui. Toate cele bune ! Maria
Emoţionant.
sa-i spui cui??? Carmenei???
e unul din primele lucruiri care se invata in scoala generala, ca e "Adrianei", "Mihaelei", dar "lui Carmen".
Trimiteți un comentariu