Imposibilul posibil, meseria lui Adrian Păunescu

Adrian Păunescu 69

Cu două zile înainte de ziua în care tata ar fi împlinit 69 de ani, mama m-a sunat şi mi-a spus că tocmai scrie un text dedicat lui Adrian Păunescu. I-l ceruseră Carmen şi Ana-Maria, pentru „Flacăra” şi fusese de acord să îşi adune puterile şi să iasă din tăcerea ultimelor luni. Încă un semn că, şi după moarte, Adrian Păunescu e în stare să transforme în realităţi situaţii imposibile: a doua soţie o roagă pe prima soţie să scrie un portret al bărbatului comun şi faptul se întâmplă. Pe loc.

Adrian Păunescu a făcut adevărate modificări genetice, mutaţii umane şi revoluţii de conştiinţă şi context, de-a lungul vieţii, celor care s-au contaminat de geniul său. A dărâmat ziduri de netrecut, ca să salveze, să creeze, să construiască, să dea speranţă. Dar şi lucrurile simple le-a rostogolit, până au ajuns alcătuiri complicate. Iată, şi acum e în stare de surprize, prin carambol: asperităţi biografice au ajuns să se piardă pe drum şi, din dragoste faţă de el, cele două neveste, Carmen şi Constanţa, lucrează pentru monumentul său, care nu se opreşte la cele câteva statui în bronz, piatră sau ipsos, deja instalate în toată România, de la Bucureşti, până la Chişinău, ci creşte prin accesul la memorie, prin vulcanii care apar pe unde nici nu te aştepţi, erupând cu lava faptelor lui bune.

M-am dus să iau manuscrisul de la mama, pe 18 iulie 2012, spre seară. În ce casă am intrat, firesc, cu dezinvoltura uneori impertinentă a fiului de oameni mari? A mamei sau a marii poete? Constanţa Buzea a rămas o clasică mânuitoare de stilou, de creion şi de maşină de scris, în plină epocă a computerelor şi poştei electronice. Copilul ei dintâi, Ioana, sora mea cea mare, s-a prăpădit în 25 noiembrie 2011, înainte s-o înveţe să îşi bată memoriile, singură, pe computer. Mi-a dat textul, scris mic de mână, aproape desenat, pe un carton îngălbenit, la fel ca viaţa ei alături de Adrian Păunescu, rămasă undeva, în secolul trecut, în mileniul trecut, dar şi în sângele meu de azi. M-a rugat să-l citesc cu voce tare (cu vanitatea poetei timide, care, din când în când, îşi vrea cuvintele declamate de alţii) şi a tresărit, întrerupându-mi lectura: să îi spun Carmenei, neapărat, s-o sune, imediat după ce primeşte materialul. Am citit până la capăt, am descifrat unele cuvinte scrise ezitant cu mâna tot mai firavă a mamei şi, când textul s-a terminat brusc, mama a simţit nevoia să continue povestea ei şi a lui A.P., vorbind:

- Taică-tău stătea la oglindă şi se bărbierea. Era foarte tânăr, iar eu îi spuneam că e nemuritor... Cine şi-ar fi imaginat că o să moară? Cum a fost posibil?

Şi mama, şi eu, şi cei mai tineri, şi prietenii, şi duşmanii, şi cei mai bătrâni ca el am crezut cu toţii că Adrian Păunescu este nemuritor, în cel mai propriu mod cu putinţă. Dincolo de eternitatea poeziei sale, dincolo de durabilitatea faptelor sale de construcţie, de armonie, de concordie, de cultură, de emancipare şi de societate, noi chiar nu credeam că vom apuca vremurile în care nu îi vom mai auzi vocea, nu îi vom mai simţi mângâierea mâinii mari şi biciul îndemnului la muncă.

Da, este foarte adevărat ce spunea, că el şi mort va fi mai puternic decât duşmanii lui vii.

Da, avea dreptate când ne avertiza că nu sunt infinite ocaziile în care ne vom găsi la aceeaşi masă, la aceeaşi sărbătoare de Paşte sau de Crăciun, în aceeaşi maşină, ducându-ne spre Viena sau Strasbourg sau adunându-ne, să căutăm verzituri de primăvară, la ţărani, pe şoselele de la marginea Bucureştilor.

Însă tot el, care, de foarte tânăr, a scris atâtea poeme ale propriei postumităţi, imaginându-şi poetic moartea, nu credea că va muri în felul concret, oribil, ordinar, în care se duc în pământ şi anonimii, şi supraoamenii, şi păcătoşii, şi cei fără de păcat.

Şi, poate tocmai de aceea, după ce a rezolvat atâtea mistere ale creaţiei, după ce a dezlegat atâtea încurcături ale contemporanilor şi ale contemporaneităţii, după ce a clădit cât n-au făcut-o comunităţi întregi, nu s-a putut imagina plecând şi nu a lăsat, lângă opera sa uriaşă, lângă exemplul de viaţă şi caracter, decât testamente morale şi literare. Sunt sigur că nu a vrut să ne lase să băltim în apele leneşe ale certitudinilor. Sunt sigur că a vrut ca, şi după ce s-a despărţit de noi în lumea asta, să avem motive să tresărim, cum am făcut-o de atâtea ori, pentru un număr de revistă, pentru câte un cenaclu, pentru câte o carte dată la tipar, pentru câte o emisiune la radio sau la televizor.

Avea plăcerea şantierului continuu, a laboratorului non-stop, iar bucuria desăvârşirii câte unei opere nu dura decât câteva minute.

Şi iată cum noi, din 5 noiembrie 2010 încoace, avem atâtea motive în plus să trăim, uitând la foc continuu că el nu mai este aici, în timp ce noi desluşim necunoscutele existenţei sale: lucrările lui şi vieţile noastre, lăsate neterminate.

Andrei Păunescu, 18 iulie 2012

P.S. Iată şi textul Constanţei Buzea despre Adrian Păunescu:

Iubitor de viaţă într-o formulă complicată şi responsabilă.

Dacă ar fi trăit, m-ar fi îmbiat cantitativ cu un număr substanţial de poezii şi de amintiri din viaţa noastră împreună cu copiii noştri împrejurul nostru în casa noastră împodobită de muzică.

Ne întorseserăm din Statele Unite şi voia să facă în România un cenaclu cu muzică modernă şi cu versuri proprii aşa cum simţise modern că trebuie să facă la dimensiunile şi în armoniile pe care el le întrezărea şi în totală armonie cu direcţia în care evolua muzica în lume, a tineretului.

Punea osul, era inspirat şi cultiva un bun gust care lui îi suna amplu şi laborios, mişcând sufletul unei generaţii, capabile de ecou peste ani.

            Mergeam la mare şi la munte, aveam să ne spunem superbe versuri în superbe armonii...

Constanţa Buzea, 18 iulie 2012