Depresia – ultima carte taie totul

Când te pomeneşti cu depresia în coşul pieptului, nu mai contează cele 99 de argumente pe care le ai ca să fii fericit. Nu contează plusurile, nici dacă ai casă, nici dacă ai masă, nici dacă ai carieră, nici dacă ai o lume întreagă la picioare sau în jur, nici dacă iubeşti sau eşti iubit. Contează numai uriaşul minus care îţi apare de nu ştii unde şi ţi se întinde peste suflet, iar tu nu ai antidotul, pentru că depresia te prinde mereu cu antidotul plecat de acasă. Depresia este un mutant, un hibrid, o împrejurare atipică, un virus renăscut pe tulpini imprevizibile.

Uneori, depresia răsare, paradoxal, exact pe solul marilor împliniri, când nu mai ai pentru ce lupta. Câteodată, depresia ţi se cocoaţă în fiinţă pe scara normalităţii, pe care poţi fi în urcare şi în coborâre, firesc, între staţiile de bine şi de rău ale existenţei. De cele mai multe ori, însă, depresia vine din disperarea că ai toate crengile goale, deşi ai respectat bine instrucţiunile ca să dai roade: urmezi corect paşii, dar nu îţi iese nimic, nu cucereşti nicio cetate şi trăieşti minuscul. Şi mai e şi depresia care vine din dezamăgire, din minciună, din alegeri greşite, din ratări, din ghinionul care răstoarnă construcţia şi cupele cu şampanie chiar când te pregăteşti de inaugurare.

Oricine, orice, oricum, oricât şi oriunde ai fi, depresia te ajunge din urmă când i se face foame şi chef de priponire, nu când vrei tu să îţi plăteşti prin suferinţă impozitul normal, pentru clipele de bine. Virusul depresiei se descurcă, te încalecă şi îl simţi că are soluţii pentru toate împotrivirile: depresie de prea gol, depresie de preaplin, depresie de normalitate, depresie de aberant, depresie de atipic. Nimicul, întregul, partea şi atipicul hrănesc, după nevoia perversă, foamea depresiei.

Scăpare au mai ales cei a căror fiinţă este mult mai mult trup decât suflet, mult mai mult muşchi decât minte. Prin păcălirea cu fleacuri a fizicului suveran, pot păcăli şi intelectul minoritar. De o şansă, de o amânare a depresiei au parte şi cei al căror intelect nu este tulburat de prea multe întrebări (la ce-ţi trebuie, fă, să întrebi?), de incertitudini (ce-or fi alea, dragă?), de cărţi şi învăţătură (cunoaşterea te prosteşte, ascultă-mă pe mine!), de ştiinţă (şi prostul şi deşteptul tot la cimitir ajung, fii sigur!), de metafizică (scuteşte-mă cu prostiile, ce nu pot vedea şi pipăi nu există!), de neastâmpărul minţii (auzi, scumpi, lasă cartea, ia uite-aici, Biblia cică unde-i multă înţelepciune e şi multă amărăciune, şi cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa).

Privilegiaţi împotriva depresiei sunt, aşadar, cei cu imunitate mare la spirit. Ei pot ieşi din tentativele de prăbuşire în depresie mergând la meci cu camarazii de sărăcie culturală, bând o bere la taraba de tablă din stradă sau amintindu-şi că sunt aranjaţi, deci fericiţi, pentru că au o casă, două frigidere în funcţiune, copiii pe la şcoli unde nu înţeleg nimic, dar vor lua o diplomă, şi femeia în bucătărie, trebăluind (sau soţul, la „servici”, e mereu plecat, pute a tutun şi alcool, dar dă banul în casă).

Nicidecum nu dispreţuiesc automulţumirea celui fără prea multă minte şi fără prea multe raze de spirit. Nu mă uit cu superioritate la fericirea de altitudine joasă, dar reală, eficientă, a celor care au certitudini primare. Dimpotrivă, îi invidiez că au reuşit să fie fericiţi oricum şi, spunând aceasta, nu mă autoproclam membru al elitei de deştepţi, pentru că nu e nicio linişte să fii acolo. Îmi recunosc doar posibila abilitate de a înţelege câte ceva din condiţia noastră. Sau măcar din condiţia mea.

Depresia lucrează egal: dacă eşti mic, pentru că nu eşti format şi nu ştii să te aperi; dacă eşti matur, pentru că orice hop te aruncă în şanţ, la viteza mare a potenţialului maxim la care te găseşti; dacă eşti bătrân, pentru că ţi s-a subţiat scutul şi pentru că nu mai ai viaţa înainte pentru reparaţii capitale.

Depresia nu este rezultatul dintre multele plusuri, din care faci ceva scăderi şi aştepţi rezultatul, pozitiv oricum. Depresia este meteoritul care-ţi cade în cap în plin câmp gol împrejur, este secunda când o mie de victorii sunt anulate de un eşec. Nu funcţionează nici logica, nici aritmetica, nici soldul bogat de ieri. Nu mai ai acces nici la proviziile strânse pentru aşteptatele vremuri de criză.

Depresia e faţa tumefiată a unui luptător: după victorii fără număr, este bătut măr de un lup mai tânăr şi mulţimea rămâne cu impresia vânătăilor fatale de la final. Depresia este rodul legii nedrepte a excluderii, a regulii totul sau nimic, ca într-un grup de juraţi, care nu pot da verdictul, dacă unul singur nu s-a convins.

Depresia este bivoliţa care, după ce te iluzionează cu o găleată pe care ţi-a umplut-o cu lapte, se scapă în vas. Depresia este repetarea, la nesfârşit, a constatării Eccleziastului că o muscă înecată strică un butoi întreg de untdelemn bun.

Depresia este abuzul legii unanimităţii obligatorii, care calcă în picioare majoritatea, în numele unui prăpădit de vot împotrivă. Este apăsarea greşită pe tasta de ştergere, când epopeea la care ai trudit, uneori o viaţă întreagă, este aproape gata şi nu există pas înapoi, backup, undo şi nicio şansă de recurs.

Ultima impresie, ultima carte taie totul.

Andrei Păunescu, 23 august 2012