6 august 2008

Mă duc la Folk You 2008. Veniţi?

Joi, 7 august 2008, o să fiu la Vama Veche, unde o să cânt în prima seară a megafestivalului Folk You 2008, care va mai ţine încă două zile după aceea. Cu atâtea nume mari ale genului, încât mai degrabă ar trebui căutaţi cei care nu sunt, nu cei care vor urca pe scenă.
Mă bucur că m-a invitat Marius Tucă, pasionatul de folk şi rock căruia i se datorează evenimentul, deşi, desigur, îmi pare rău că a făcut-o în ultima clipă, după ce toate afişele şi listele de nume s-au tipărit şi s-au dat către lume, pe toate căile. Fără numele meu. Că aşa e omul cântător: un egocentrist care iubeşte să-şi vadă numele pe toate gardurile. Iar eu sunt om. Şi nu mă gândesc deloc că pe toate gardurile sunt atâtea nume, dimpotrivă, aş fi vrut să fie şi al meu.
Dar e bine şi aşa şi, cum nu sunt ranchiunos, dimpotrivă (mai ales cu Tucă), o să mă duc cu drag.
Voi nu veniţi?
Să cântăm Amor cubist sau Cosaş în fân sau Să nu pleci sau Să faci pe prostul sau cine ştie ce o să se potrivească pe plaja aceea rebelă, unde am fost şi anul trecut, doar să ascult?

3 august 2008

Papagalul tricolor

Singura vietate de pe planetă care are trupul vopsit în tricolorul românesc şi în nimic altceva este o specie de papagal: coada albastră, penele şi spatele galbene, gâtul şi capul roşii. Să fie o tristă coincidenţă în care suntem implicaţi sau e o predestinare pentru cei ce vorbesc mult şi fac puţin? În fond, ce reprezintă pasăroiul respectiv?
E longeviv, vorbeşte mult, dar nu prea înţelege ce spune, e uşor manipulabil, e frumos de pică de pe hartă şi de pe creangă, adoptă repede mimetismul - forma fără fond - şi, din păcate, când îmbătrâneşte, moare de foame, din cauza propriului cioc încovoiat, care nu-l mai lasă să se hrănescă.
Dacă-i dai drumul din colivie, după ce s-a obişnuit câteva decenii cu perfuzii sociale, se prăpădeşte de inadaptare la mediul din care propriii lui strămoşi au venit. Nici dacă-l ţii în colivie nu-i e bine, se întristează.
Singur n-are chef de nimic, în grup se bate cu convivii până la ultima suflare.
Vorbeşte prostii când trebuie să tacă, iar când ar fi bine să spună ceva, să fie mândria continentului sau a apartamentului, guralivul face pe timidul.
Dacă uiţi de el, rezistă miraculos din numai câteva grăunţe şi un strop de apă, dar, dacă-l bagi prea mult în seamă, nu-i mai ajungi la cioc nici cu colivia de aur umplută cu mei ales.
E inadaptatul prin excelenţă: în libertatea din junglă îl păcălesc duşmanii naturali, în captivitate îl copleşeşte orice inamic artificial.
Intră în agonie când îi tulburi mediul ambiant, dar, dacă nu-i dai importanţă, se stinge de amărăciune.
Răposează subit dacă e curent în încăpere, dar se sufocă dacă-l ţii în aer închis.
Îl păcăleşti uşor că e liber, dacă-l scoţi cu tot cu colivie pe balcon şi vede cerul printre gratii.
E obedient mai mereu, dar îşi muşcă protectorul care vrea să-l hrănească şi bagă degetele să-l mângâie printre sârmele închisorii sale de fiecare zi, din frică şi din orgoliul că i-ai încălcat habitatul, dar uită că nu ar fi trebuit să se afle acolo.
Dacă-i aşterni o pătură peste colivie, acceptă păcăleala că e noapte şi doarme până îi redai lumina.
Şi, poate cel mai trist este că, dacă-i laşi uşa deschisă la colivie, zboară disperat afară, dar, după un timp, se întoarce singur în puşcărie şi se leagănă blazat.
De ce a dat Dumnezeu ca singura vietate care întruneşte, fără să ştie, standardele de sub tricolorul roş-galben-albastru să fie un papagal, specie rară?
(material preluat de Jurnalul Naţional din 4 august 2008)

2 august 2008

Fluviu sau afluent?


Lângă stejar,
nu spera
decât la statutul
de frunză.

Lângă un uriaş,
nu poţi fi organism,
ci doar unul dintre
organele titanului.

Lângă un geniu,
nu poţi fi frază,
ci doar cuvânt
în tumultul lui.

Lângă fluviu,
ce poţi fi,
decât afluent?

Lângă planetă,
n-ai decât ocazii
de satelit.

În deşert,
eşti numai
fir de nisip.

Pune stejarii
lângă fluvii,
colonizează deşertul
cu titani,
mută geniile
pe alte planete,
frunzele pune-le
să curgă-n pâraie,
organele
transplantează-le-n cuvinte,
firele de nisip
aruncă-le
în sateliţi.

Vei obţine
un alt univers,
care-ţi aparţine.

19 aprilie 2002, Borden, o parte din cartea "Doctoratul în tristeţe" (2002)

1 august 2008

Muncă la locul de sex

Idile nediscriminatorii, cu subalterne şi cu şefe
La locul de muncă, am cunoscut femei care mi-au ocupat cel mai lesne de ţinut minte părţi din viaţă. Pentru nici un preţ nu aş da înapoi ceea ce am trăit, chiar dacă tot felul de presupuşi înţelepţi, fie onanişti, fie impotenţi, şi-au ţuguiat buzele, sfătuindu-mă ba ce să nu fac cu una, ba cum să nu mă-ncurc - Doamne păzeşte! - cu alta. Din partea mea, să rămînă ei pe deplin morali, în toată splendoarea masturbării lor secrete sau în tăcuta dumnealor neputinţă de a iubi! Acele femei-colege cu care m-am iubit, pornind, e adevărat, de la locul de muncă, acelea şi nu altele (existente numai în tratatele prefabricate, care cică ar deţine metoda despre cum se achiziţionează şi se gestionează o relaţie corectă) mi-au dăruit copii, mi-au pus în scenă spectacole sufleteşti şi aventuri trupeşti irepetabile, într-o viaţă ea însăşi irepetabilă. Cît mă priveşte, n-am remuşcări şi vinovăţii. Sunt cu totul descărcat de eventuale poveri interioare, de conştiinţă, ştiind că absolut niciodată cadourile sau condiţionările de orice fel nu au mijlocit idilele mele din cîmpul muncii, unde s-a întîmplat să fiu şi şef, şi egal, şi subaltern de femeie.
Ficţiunea? Un mod de a scăpa de răspundere

Cum ar fi arătat viaţa mea dacă aş fi ascultat de preceptul, aproape biblic, dar rupt de existenţa reală: “Nu te combina cu cineva de la muncă”? Da, ştiu, e foarte adevărat că mersul pe sîrmă e o copilărie, faţă de îndrăzneala de a avea relaţii siropos-sexoase cu două femei care lucrează în acelaşi birou sau pe acelaşi etaj. Da, sunt de acord că e prudent să asculţi de înţelepciunile murphyce, care te îndeamnă să ai relaţii bune cu vecinii, dar asta nu înseamnă să te culci cu toţi. Sau să nu comiţi adulter, decît dacă ţi se iveşte ocazia, din moment ce - se ştie - sexul este unul dintre cele nouă motive pentru care să-ţi doreşti reîncarnarea, celelalte opt fiind absolut neimportante. Da, da, la toate acestea da! Numai că, dacă am mai trăi o dată, ar merita, poate, să încercăm să pierdem o viaţă, ca pustnici, abia pe a doua oferindu-ne-o mai libertin.
Dacă, aşadar, aş fi ascultat de principiile acestea, în ultimă instanţă, n-aş mai fi avut ce căuta în această pagină. N-aş mai fi avut ce să scriu, cum să scriu şi de ce să scriu, nici măcar din imaginaţie. Pretinsa ficţiune e un fel de a scăpa de necazuri, de a spune că tot ce ai scris imoral sau ilegal nu ar fi adevărat, cînd nu avem decît acelaşi pachet de cărţi de joc al realităţii, amestecat altfel.

Freelancer-ul condamnat la sex la locul de muncă

De iubirile de la locul de muncă nu scapă nici cei care se duc cuminţi la treabă de la opt dimineaţa la patru după-masa la doar două periculoase sute de metri de casă. Ce să le mai ceri, atunci, liber profesioniştilor, boemilor, freelancer-ilor, zilierilor sau celor care lucrează pur şi simplu acasă? Amorul la serviciu e acea pandemie care macină tot mai mult rezistenţa noastră la tentaţii, dar pe care n-am răpune-o, în ruptul capului, nici dacă ni s-ar da leacul mură-n gură. Am învăţat de la cei păţiţi că sexul are nevoie de foarte puţin şi cauzează o mulţime de necazuri, dar nu ne dăm bătuţi. Ce farmec ar mai avea truda noastră cotidiană, dacă n-am spera că, într-o bună zi, o să agăţăm pe cineva senzual de la birou şi o să-l înghesuim într-o debara? Cred că abia ăsta este motivul adevărat pentru care luptă întru egalitatea muncii toate organizaţiile anti-discriminare între sexe: ca fiecare să aibă şansa de a practica liber îndrăgosteala şi chiar adulterul, în orele de lucru, întrerupt, eventual, din cînd în cînd, de plicticoasele îndatoriri din fişa postului, care nu lasă porumbeii să se ciugulească şi să îngurluie pe întreaga durată a celor opt ore legale. Că după aceea, nu mai are farmec.
Atît de răspîndit este obiceiul “idilei la locul de muncă”, încît propun schimbarea cu 180 de grade a denumirii, de-a dreptul în “munca la locul idilei”. Idila la locul de muncă nu trebuie nici măcar să presupună sexul materializat, dus pînă în aşternuturi, ca să fie fascinantă. E destul dacă te face să pleci la serviciu cu plăcere, ştiind că vei petrece nişte ceasuri electrizante, în care orgasmul poate lua şi numai forma de aspiraţie sau de bucurie cerebrală.
Mai mereu, locurile mele de muncă simultane au fost atît de dispersate, încît, dacă mă întreabă cineva unde lucrez, mă simt obligat să îi înşir: presă scrisă, muzică, radio, televiziune, cărţi, catedră, desen. Asta ca nu cumva să creadă cineva-ul acela că sunt doar un fiu parazit. Şi, atunci, ce ar fi însemnat să nu practic iubirea la locul de muncă, atîta vreme cît o mare parte din munca mea se desfăşoară chiar acasă, la computer, cu cartea, chitara, şurubelniţa sau condeiul în mînă?

Sexul sublim din rablă


O singură dată mi-am încălcat principiul de a nu mă încurca sexual cu subalterne, acum mulţi ani, atunci cînd m-am îndrăgostit de o corectoare visătoare, care mi-a cedat imediat. Vreo trei luni, am avut coşmaruri că se culcă cu mine dorind să-şi păstreze serviciul, deşi, bineînţeles, ea spunea cu lacrimi explodînd din ochii mari, cînd verzi, cînd albaştri, că nu e deloc aşa. Am scăpat de mustrările de conştiinţă abia cînd şi-a dat demisia, dar mi-a cerut să nu rupem relaţia noastră care debutase frivol, într-o rablă, pe un drum lăturalnic care ducea spre o unitate militară, după ora stingerii. După mai bine de un deceniu, timp în care a apărut şi un copil între noi, sunt convins pînă la os că nu interesul a mînat-o în luptă, ci chiar dragostea, mai ales că tot ea e femeia căreia nu i-am putut face nici măcar cadouri fireşti, din pricina mîndriei ei de a păstra relaţia exclusiv în teritoriul sentimentelor şi al sexului, fără întinări materiale. Fără acest episod, care a început cînd nu ştiam bine dacă sunt deja bărbat sau mă mai încearcă adolescenţa, biografia mea ar fi fost sărăcită de un ocean de sentimente contradictorii, de o pădure de războaie în pernă, de motivaţia de a merge mai departe şi de o fetiţă care-mi seamănă pînă în ţuguiul degetului mare de la picior. Sunt fericit că am procedat imoral în primul moment. Puţin mai tîrziu, după acele trei luni adică, am înţeles că, unde apare iubirea curată, imoralitatea de la început este spălată, dezinfectată, validată şi mai primeşte şi un paşaport spre cele mai frumoase şi nobile lăcaşuri din seiful cu amintiri scumpe.

Un festival de un cincinal

În alt moment al vieţii, am simţit din nou că nu e un păcat să dau cale liberă atacului frontal la o artistă pe care o cunoscusem de cîteva ore şi cu care primisem însărcinarea să pun rapid în ordine un recital, la mine la studio, pentru festivalul “Om bun”. Recitalul ei la “Om bun” s-a terminat cu bine peste trei zile, dar festivalul relaţiei noastre a continuat, tandru şi agresiv, acaparant şi inflamat, aproape cinci ani, sub acelaşi acoperiş, la aceeaşi masă (uneori foarte săracă), în acelaşi pat, fie că era cel rupt şi aşezat pe cărţi din casa pe care o luasem cu chirie ca să nu mai intre nimeni între noi, fie că era patul matrimonial din vreun hotel de lux unde fuseserăm invitaţi să cîntăm, fie că era salteaua improvizată din rulota austeră a prietenului meu Mihai Napu, într-un camping german îndepărtat de la Lebach, unde ne-am îngrămădit patru inşi, fiindcă nu aveam gologani nici pentru motelul din apropiere. Nici în această relaţie nu am mizat greşit, nu am avut remuşcări că aş fi forţat în vreun fel iubirea, care s-a şi consumat aseptic, fără a fi tributară interesului meschin.

Un miracol nu se regretă

Cu o rană a singurătăţii în inimă şi cu un trup sub presiune, de soldat tocmai liberat, m-am aruncat între braţele, picioarele şi sufletul unei femei, care mi-era veche colegă de scenă din frăgezimea anilor noştri la Cenaclul Flacăra. Accidentul primei noastre nopţi de mai (chiar ca în romanţă!) din camera mea, care era şi biroul meu de trudă pentru pîine, era ilegalitatea morală pe care aproape conveniserăm tacit să o încheiem, la fel de repede precum o iscaserăm. Dar faptul meteoric şi spectaculos s-a prelungit nemăsurat de adînc, într-o relaţie de cuvinte, cîntece, escaladări sentimentale, gelozii infernale, incendii trupeşti, complexităţi fericite şi regrete pentru anii în care nu avuseserăm curajul şi iluminarea să ne găsim. Peste toate, remuşcările şi necazul cu năduf că nici unul dintre copiii, pe care fiecare îi avea deja, nu îi aparţinea biologic şi celuilalt. Să regret un miracol, doar pentru că iubirea şi munca împreună s-au amestecat, din întîmplare, pînă s-au rătăcit? Nici gînd, nici vorbă, nici pomeneală! Un miracol nu se regretă, ci doar se trăieşte.

Iubire silnică pe viaţă: sex la locul de muncă

Dacă nu la serviciu, atunci unde? Dacă nu în timpul programului, atunci cînd? Dacă nu cu o colegă, atunci cu cine? Dacă nu pe furate, atunci cum? Dacă nu motivat de asta, atunci de ce? Dacă nu asta, atunci ce?
Am scris în camera mea, locul meu de muncă şi de iubit, privind spre patul părăsit, cărţi şi versuri, cu gîndul de a fi citite de vreo femeie pe care o transformasem în personaj. Am rostit cîntece, bănuind că ele ar putea fi auzite de vreo femeie cu care treceam prin tăceri prelungite. Am provocat, telefonînd din acelaşi pat al aceleiaşi camere care-mi este birou şi loc de odihnă, emisiuni, sperînd că iubita mea rătăcită dincolo de ecran sau de difuzor va fi acolo şi mă va admira sau măcar îşi va aduce aminte de mine. Am lucrat unde am iubit şi mi-am descoperit iubiri unde am muncit. Cum să nu iubesc la locul de muncă, dacă locul de muncă nu-mi este nicăieri, în afară de toată existenţa mea, împărţită în atîtea aşchii risipite, de timp, de muncă şi de dragoste?

31 iulie 2008

În adâncime

Timpul meu
trece în adâncime.
Stare de progres
în urmă.

Sunt tot mai gelos
pe trecutul tău,
semn că,
în adâncime,
avem viitor.

Andrei, de undeva, din trecut

20 iulie 2008

Ştiri despre tata, la 65 de ani

Azi, 20 iulie 2008, Adrian Păunescu împlineşte 65 de ani. (ştire de agenţie)

Azi, 20 iulie 2008, un mare poet împlineşte 65 de ani. (ştire de cultură)


Azi, 20 iulie 2008, senatorul Adrian Păunescu împlineşte 65 de ani. (ştire politică)


Azi, 20 iulie 2008, Adrian Păunescu prinde în buchetul vieţii al 65-lea trandafir. (ştire de mica publicitate, cu inspiraţia grav tocită)

Azi, 20 iulie 2008, împlineşte 65 de ani un om care a făcut pentru alţii mult mai mult decât au făcut alţii pentru el. (ştire de bun simţ)

Azi, 20 iulie 2008, împlineşte 65 de ani un mare patriot. (ştire de domeniul evidenţei)

Azi, 20 iulie 2008, mai sunt 35 de ani până ca Adrian Păunescu să ajungă centenar. (ştire de speranţă)


Azi, 20 iulie 2008, tata împlineşte 65 de ani . (ştire de fiu)


Azi, 20 iulie 2008, împlineşte 65 de ani singurul om căruia simt că îi datorez ceva cu adevărat important. Întrucât viaţa nu mi-a fost dată în urma unei consultări cu mine, nu mă voi referi la ea. (ştire de conştiinţă)

Azi, 20 iulie 2008, semnez cu drag toate acestea şi îi mulţumesc:
Andrei Păunescu

17 iulie 2008

Prietenul anevoie se cunoaşte, dar ai mei nu!

De la Ştefan Andrei am auzit, în adolescenţă, formula asta, "Prietenul anevoie se cunoaşte", în care jocul de cuvinte anevoie-la nevoie se confirmă, din păcate, prea des în realitatea relaţiilor, nu doar în realitatea sonorităţii limbii române. Dar eu nu mă pot plânge. Eu nu v-am regăsit anevoie, ci la nevoie. Am revenit, am explicat, aţi citit, aţi înţeles şi mi-aţi dat semne că am procedat şi eu şi voi ca yoghinii, care stau în nemişcare timp lung, apoi, când îşi propun să respire şi să se mişte din nou, totul se întâmplă de parcă nu ar fi avut loc nici un îngheţ al vitalităţii. Vă mulţumesc tuturor şi în parte şi vă asigur că... Ei, ia să vedem ce credeţi că vă asigur? Că nu o să mai fac? Că o să scriu zilnic, ca un tocilar speriat? Că greşelile nu le voi repeta? Nici vorbă! Vă asigur că, dacă viaţa mă va aduce în situaţia asta (acum parcă a vorbit Ion Iliescu prin tastatura mea, fibros-lemnos), o să procedez la fel, o să fiu absent, apoi o să sper că vă voi regăsi, dar voi reveni mereu din sincopele mele cu ceva de spus sau de arătat. Ce ziceţi? Nu merit şi eu un răspuns, la cât de tandru mă uit în ochii voştri, de acolo, din metroul newyorkez unde a fost făcută poza, în iunie 2008?

15 iulie 2008

Da, ştiu, aveţi dreptate!... Alo! Mai e cineva pe aici?

1. Da, ştiu, aveţi dreptate, m-am purtat cu blogul meu exact cum se poartă un bărbat idiot cu nevasta pe care crede că o are pe veci, dacă ea a apucat să-l iubească şi să-i arate asta. Atât de mult timp a trecut de când nu am mai postat, că mi-am uitat şi parola şi abia am reuşit să reintru.
2. Da, ştiu, aveţi dreptate, am ajuns înapoi din America de mult, adică de pe 28 iunie 2008 seara, dar, ca în replica de film, care se repetă fără ruşine în atâtea episoade: Pot să vă explic ("Oh, Sue Ellen, I can explain that!"):
- Cum am venit în Bucureşti, am început un program haotic de somn, revenind la fusul orar de acasă.
- Între 3 şi 6 iulie 2008, am fost la Festivalul Mamaia Copiilor. Nu am intrat în apă, nu am făcut plajă. Soarele nu îmi mai e de mult prieten şi vă sfătuiesc să nu vă jucaţi cu el.
- Apoi am avut vreo două zile treburi pe la doctor, nu probleme cine ştie ce, dar necesare, după un drum care m-a dat peste cap şi peste corp. Doctorul m-a asigurat că nu e nimic organic, ci sunt agitaţii şi turbulenţe de la cap, inimă, dor şi visătorie.
- M-am apucat de învăţat şi de întocmit ultimul dosar birocratic şi tehnic pentru susţinerea doctoratului, pe care am reuşit să îl închei luni ,14 iulie 2008, după ce l-am început în toamna lui 2003. Aşa că aveţi grijă cum îmi vorbiţi de acum încolo! Pentru cine nu are umor: a fost o glumă ("cu caracter hazliu"). Nu finalizarea doctoratului, ci pretenţia la un apelativ academic.
- Am dormit puţin după doctorat şi, după ce am reuşit să îmi aflu parola şi să reintru pe blog, am şi postat.
- Dacă nu mă credeţi pe cuvânt, dacă vi se pare că mint mai ceva ca JR Ewing, vă arăt poze, şi de la Otopeni (cu Ana Maria, sora mea care a venit să mă ia, şi cu George Chirca, partenerul meu de drum american - drumul, nu partenerul, că omul e de-al nostru, din Vâlcea!), şi de la Mamaia Copiilor (care s-a ţinut la Constanţa), cu grupul câştigător, şi de la susţinerea doctoratului (cu membrii comisiei şi reprezentanţii universităţii gazdă).
- Alo! Alo! Mai e cineva pe aici?



25 iunie 2008

Alte poze americane si aceleasi ganduri romanesti

Incep sa ma simt din nou acasa. Mai trimit cateva poze si apoi ma apuc de bagaje. Sunt iar in New York, unde alerg si iau imagini, pentru mine si pentru cei care intra aici, pe blog. In setul de azi, am pus imagini cu:
- niste cladiri vechi si noi in New York
- politia, mereu pe aproape
- o veverita in Central Park
- un Andrei cu capul intre carti la Libraria Barnes & Noble de pe strada 66
- acelasi Andrei, autopozandu-se cu peretii pictati cu portrete de scriitori, in aceeasi librarie gigant
- o biserica si un zgarie nori, avand loc amandoua pe insula Manhattan
- steagul american, atarnat peste tot, fara rusinea romaneasca (de vreme noua) de a fi nationalist
- un Andrei Paunescu si un George Chirca, tragand valizele prin cartierul Queens, cu gandul ca mai e putin si trec Atlanticul inapoi.




































23 iunie 2008

Washington. Nevoia de agasantele teme obligatorii




























Cand v-am scris ca nimic nu e ca America, ca pasiune si ritm, am fost absolut sincer. Am, asadar, suficient credit ca sa va spun ca drumul la Washington din 22 iunie 2008 a fost o experienta grozava de o zi, dar care, daca se prelungea cu inca putin, ori ma apuca somnul letargic, ori ma aruncam in Potomac de lipsa de perspectiva si de vitalitate. Orasul e frumos, nimic de zis, dar pare mort si are capacul bine batut in cuie. Pentru cei care iubesc linistea de statiune, pentru cei care se simt mai bine la bai la Caciulata decat in nebunia citadina, probabil ca e cel mai potrivit loc de vizitat si pierdut timpul, dand batraneste din cap pe strazile pe care oamenii nu prea se misca. Mie, in schimb, dupa fabulosul New York (cu tot balastul lui de miros si de murdarie), Washingtonul mi se pare ca o tema obligatorie de vara, ca una dintre acele lecturi suplimentare care ne-au compromis vacantele. Cumva utila, pentru cultura generala, dar eminamente fara vlaga momentului. Un fel de moartea pasiunii monumentala.
Am fost, ca orice norocos care ajunge in capitala SUA, sa ma pozez narcisist la Capitoliu si la Casa Alba (de unde am furat cateva frunze de copaci, ca sa le am ca suvenir viu), m-am simtit mic si liber langa Obelisc, am vazut o populatie locala majoritar de culoare si cam atat. Am condus la intoarcere masina unchiului meu dr Paul Finescu (drum de 4-5 ore intre New York si Washington, cu viteza maxima de 65 mile pe ora, adica putin peste 100 de kmh pe niste autostrazi care pe alocuri au si 7 benzi de fiecare sens!), am mancat intr-un restaurant de langa autostrada din lantul TGI Friday (Thanks God is Friday, adica "Doamne ajuta ca e vineri!"), am facut sute de poze (fiindca si plicticosenia are dreptul la un loc in fototeca, nu?), am baut o apa plata cu un colt de sandvis dulceag de pui la Starbucks Coffee, acea cafenea pe care am descoperit-o la Londra in 2007, am vorbit pana la epuizare, am ascultat povesti romanesti si americane fara sa ma satur, am cumparat una-alta de la tarabe, dar mai ales reproduceri dupa originalul Constitutiei SUA si dupa celelalte 4 documente fundamentale ale constituirii celui mai mare si puternic stat al lumii, am, am, am.
Va ofer cateva imagini si, dincolo de rautatea de la inceput despre Washington (care e, insa, absolut corecta!), ma bucur ca am ajuns in acest oras in care ar fi trebuit sa merg cu tata si cu sora mea Ana Maria in dimineata de 11 septembrie 2001, daca nu incepea nenorocirea care ne-a prins la New York si nu ne-a mai lasat sa plecam din oras in ziua aceea cumplita. In primul rand, raman, si dupa Washington, cu parerea ca trebuie sa ne bucuram ca exista acest colt de lume dintre oceane, pentru ca, fara el, astazi inca am mai fi invatat ruseste obligatoriu la scoala si ne-am fi dus la vot sa alegem candidatii partidului unic. Sa nu uitam asta, cand ii injuram pe americani! Mana mea in forma de L, "Lumina! Lupta! Libertate!" prin gardul Casei Albe asta vrea sa arate.

21 iunie 2008

Libertatea de a trage cu chitara. Si in America.
























































Imi pare bine ca m-ati incurajat in ceea ce priveste pozele deja publicate si asteptarea celor viitoare.
Cand faci un asemenea drum, in locul in care ai ramane fara sa clipesti ca sa traiesti, daca nu ar fi pe lume prapadita noastra tara minunata, fara de care nu poti respira, in afara de cate o calatorie ca asta, imaginile sunt mai cuprinzatoare decat sute de cuvinte.
In ceea ce postez acum, se afla rudele mele americane, Paul, Marilena si Mihai Finescu, partenerul meu de drum, George Chirca, Oceanul Atlantic vazut de pe Long Island si ma aflu eu, in paradisul magazinelor de chitari si intr-un seif de banca, devenit carciuma. Mai puteti gasi in fotografii spatiul ramas golas, dar in plina reconstructie din New York, dupa curatarea locului fostilor Gemeni de la WTC si nu in ultimul rand un Andrei langa simbolul libertatii planetare, statuia dintreape, care ramane sigla Statelor Unite.

16 iunie 2008

Va trimit, pana ma-ntorc, / Poze noi de la New York



























































































































































































Pozele sunt in sine explicatia a ceea ce fac, ce parcurg si ce simt aici, la New York, la jumatatea lui iunie 2008. Adica sunt semnul ca am trecut pe langa noii Gemeni din Piata Columbus, ca am respirat mai curat in Central Park incercand sa culeg acea particula de aer pe care a simtit-o la final Lennon, sunt dovada ca m-am simtit atras de o statuie grotesca si semnificativa cu un nud feminin, ca m-am dus incolo si incoace pe langa si pe Empire State Building si Madison Square Garden. Imaginile mai sunt semnul marturisit ca am umblat mult cu metroul, si langa un jamaican, si langa prietenul meu George Chirca, si ca m-am simtit uneori "Un om pe niste scari", cu gandul la mine, la cei pe care ii iubesc si la pamant. Si la dragoste. Si la intoarcere.