Statul vânător, statul protector, statul pierzător

            Statul român îi vânează pe cei pe care ar trebui să-i lase în pace, nu-i protejează pe cei pe care ar trebui să-i protejeze şi închide ochii tolerant la monstruozităţile celor care îi fac rău. Aceasta este ideea principală. Restul sunt detalii, justificări, palavre, cu care se lustruieşte toboganul pe care tot cădem, din 1989 încoace, de când cică ne-am luat soarta, democratic, în propriile mâini şi urne. Şi, fiindcă orice teorie devine mai puţin nisipoasă, mai puţin lemnoasă, dacă este bătută cu pietrele scumpe ale exemplelor concrete, iată câteva mostre, pentru afirmaţia în trei trepte de mai sus:

• Statul vânător îi ocheşte, îi şicanează, îi hăituieşte pe cei cinstiţi, de la şoferii care se semnalizează reciproc cu faza lungă în dreptul radarelor de pe şosea, până la cetăţenii şi firmele care lucrează cu bani albi, impozabili, popribili, sechestrabili. În loc să primească bonusuri, pentru că ajută la micşorarea vitezei altora, şoferii solidari sunt amendaţi dacă se avertizează, de parcă scopul statului ar fi ca oamenii să depăşească viteza, iar poliţia – ahahaaa! – să-i prindă şi să le ia banii, nu să se circule mai puţin periculos. Care e scopul? Să se calce legea şi să se ia amenzi sau şoferii să fie lăsaţi să acţioneze ca un fel de semne mobile de circulaţie, eficiente, care ajută traficul? Care e obiectivul? Să se ascundă afacerile în economia neagră şi gri, unde să nu fie taxabile, pentru că - nu-i aşa? – nu se poate impozita ceea ce nu există în scripte, deşi ştim toţi că există în realitate?

• Statul protector nu există, fiind, de fapt, un stat neprotector, tocmai pentru că ia taxe şi impozite mari, ca un stat social, dar restituie puţin, adică face politici sociale minimale, ca un stat liberal. E stat maximal la jupuit oamenii şi e stat minimal când e să aibă grijă de rănile lor. De ce? Fiindcă e mereu preocupat, prin liderii săi cu putere de decizie, să ducă banii ţării în politică şi în averile private ale politicienilor şi clientelei lor, astfel încât rămâne mereu fără bani pentru nevoile adevărate ale celor mulţi. De aceea, pensiile sunt jalnice, alocaţiile pentru copii şi pentru tot felul de defavorizaţi sunt nişte glume sinistre, salariile sunt mici la cei ce muncesc şi mari la cei ce conduc şi se fac că muncesc, drumurile şi restul infrastructurii arată ca în epoca de piatră ponce, subvenţiile se dau acolo unde se pot sifona şi nu se dau acolo unde am putea găsi ieşirea din prăpastie.

• Statul pierzător. România îi tolerează şi chiar îi ajută pe cei care fac cele mai mari ilegalităţi, de la interlopii care au poliţia pe post de chelneriţă pe masă şi sub masă, băieţii deştepţi care trafichează energia şi marile utilităţi naţionale şi rechinii din toate domeniile care umblă numai cu bani negri şi cu abuzuri, până la grupările gen UDMR, care se declară public, fără ruşine şi fără frică, împotriva integrităţii României în toate sensurile, dar nu se declară, de 22 de ani, la tribunal, ca partid. Drept mulţumire, România nu numai că nu îi bagă în puşcărie pe infractori şi nu scoate în afara legii UDMR, dar lasă rechinii să sfâşie economia şi acceptă, la fiecare alegeri, ca pseudo-formaţiunea să participe la alegeri şi, aproape mereu, la guvernare.

Aşa s-a pierdut tot ce era naţional: patrimoniul, economia, respectul, mândria, încrederea. Aşa a ajuns mândria de a fi român să fie ruşinea de a fi român. Aşa a ajuns, de exemplu, prietenul meu, Radu Popescu, plecat de mai mulţi ani în Danemarca, să îmi scrie, după ce a citit articolul meu de săptămâna trecută despre omul de stat, omul politic şi politicianul din România: „Adevărat, dar nu sunt sigur cărui grup de români va fi folositor acest text. Cei care au capacitatea să înţeleagă au făcut-o demult, iar cei care au nevoie să înţeleagă nu au capacitatea. Să nu-i uităm, desigur, şi pe cei care pot, dar nu vor.” Tot Radu îmi scrisese, în 7 decembrie 2009, după ce Traian Băsescu a fost reales preşedinte al României: “De când nu mai sunt român, m-am întrebat ocazional dacă am făcut bine renunţând la cetăţenie. De azi, acest dubiu s-a transformat în mândrie. Mândria de a nu fi român!” Tristă împrejurare ca un român să simtă astfel, mai ales că amara concluzie nu e bazată pe lepădarea de ţară, ci pe lepădarea de ce este găunos şi pare incurabil în România.

Putem, totuşi, încerca să ne mai dăm o şansă, dacă suntem gata să ne preţuim valorile, să fim prudenţi cu mediocrităţile, iar pentru nonvalori şi ticăloşi să avem pregătit podul palmei pentru strivire şi scuipatul pentru îmbălsămare.

Andrei Păunescu, 23 mai 2012

şi pe FaceBook