Nestemate şi aberaţii

Perle vechi şi noi din balta media

• Antena 3: „O zi grea îl aşteaptă pe Adrian Năstase, în lupta sa împotriva justiţiei”. (16 iunie 2009, în aşteptarea verdictului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Cazul Zambaccian).

• „Ne pare bine că ne aflăm în mijlocul vostru şi voi sunteţi în mijlocul meu”. (un moderator ştie cum să-şi folosească mijlocul ca să obţină audienţă).

• Costin Mărculescu, vorbind despre nefericita Ştefania, a cărei procesiune funerară şi al cărei aspect în sicriu se comentau la OTV: „Arăta foarte bine”. (nimic mai frumos, nimic mai bine, decât ca hainele şi sicriul răposatei să fie în ordine).

Perle lugubre pe tichia stadioanelor

• „Fotbaliştii au transpirat din greu pe Lia Manoliu”. (absenţa cuvântului „stadionul” din propoziţie duce la interpretări perverse).

• „Plouă pe Nicolae Dobrin, dar galeria piteşteană este fericită” (nefericitul efect se putea evita prin simpla articulare a cuvântului „arenă”).

• „Lângă Dan Păltinişanu, suporterii timişoreni s-au bătut până la sânge cu fanii arădeni înainte de meci” (evident, e vorba de stadion, nu de regretatul sportiv, care nu ar fi tolerat asemenea violenţe).

• „Extaz tipic oltenesc şi un gazon proaspăt, cu un drenaj fără cusur, pe Ion Oblemenco”. (lugubră formulare, mai ales că, în popor, sunt cunoscute imaginile despre „locul cu verdeaţă” spre care ne ducem cu toţii, golgeteri sau nu).

Perle la ceas de sărbătoare multi-confesională

• „Fie ca când lumina se va arăta, creştinii se va bucura în orice colţ al globului s-a afla”. (poftă bună şi cacofonie unsă, pentru toţii creştinii care se va bucura, fie catolici, fie ortodocşi, în toate colţurile globului).

• „Să ne bucurăm de deliciile sărbătorii de Paşti”. (nu se precizează dacă judecata, drumul Golgotei şi crucificarea fac parte tot din lista deliciilor).

• „Musulmanii ţin postul cel mai dur şi se salută cu Hai salam, salam!”. (dacă salamul este vegetal, nu este niciun păcat).

• „Zilele libere de Crăciun este fericita ocazie de a vă ura noi succese în muncă” (dacă zilele este fericita ocazie, atunci se explică de ce, şi în vacanţă, agramaţii munceşte, pentru succesuri, fără îndoială).

• „Magia luminii şi picătura sfinţită de untdelemn dela Betlemn vestejeşte miracolul magilor şi speranţa omenirii pentru mântuirea pe mapamond”. (această operă de tip macrameu-mileu îşi conţine comentariile: untdelemnul trebuia să rimeze cu ceva şi atunci a fost inventat Betlemnul, iar vestitul şi vestejitul au fost reunite în cel mai nefericit numitor comun al omenirii de pe lumea mapamondului).

• „Bucatele alese şi vinul bun să dăinuie veşnic pe mama voastră”. (autorul a uitat să trimită şi normele tehnice de aplicare: dăinuirea să se facă pe mama voastră sau pe masa noastră? Şi nici nu ar fi mai bine ca bucatele să dăinuie temporar, căci se pot altera).

• „E-un somn în sălcii prins în răstignire / Şi plânge mieii-n plaiuri cu verdeaţă, / Hristos să dea lumină şi iubire / În noaptea remuşcării morţii întru viaţă” (se pare că e vorba de un peşte crucificat într-o salcie şi de o turmă de miei plângăreţi, care se unesc întru paradoxul fără de prihană).

• „Să aveţi parte de tinereţe fără bătrâneţe şi în veşnica joacă sprinţară cu ruleta timpului să nimeriţi numai pe gaura norocoasă”. (când te joci prea sprinţar cu ruleta, nu e bine să vorbeşti de gaură, că îţi intră bila sau parul în fund!).

• „Un an nou cu riscuri mici şi cu rulaje mari!” (Lipseşte din această urare de categoria business doar un şut cu ristul, ca să avem întregită trilogia ligamentelor fesiere).

Perle de petrecere

• „Nu mi-a lăsat la plecare / Nici vorbă şi nici scrisoare” (extrase dintr-un vechi cântec de mahala, în care alăturarea defectuoasă de cuvinte are puternice efecte odorizante).

• „Astăzi e ziua... dumneavoastră!” (versiune politicoasă a piesei „Astăzi e ziua ta”, murmurată la ureche de un angajat, şefului aniversat).

Perle interetnice

• „Am rămas pervers când am văzut cum arabul de vizavi îşi bătea nevasta şi, când a venit poliţia, tot ea a zis că nu s-a-ntâmplat nimic”. (necunoaşterea limbii române atrage după sine un efect pervers, în loc să te lase perplex).

„Ţiganii din clanul Antelopă şi-a rădicat un palat mai ca a lui bulibaşa din Strehaia: are 12 dormitoare, 10 băi, calculatoare cu ultimul Indos Vista în fiecare cameră şi un lizing uriaş la parter de 90 de metri pătraţi în care e un vultur cu motor care dă din ăripi cu telecomandă.” (În economia neagră, jargonul face din traficanţii de anvelope – clanul Antelopă, din Windows – Indos, din living – lizing şi din aripi – ăripi).

• "Ajutaţi-ne şi pe mine cu un bănuţ!"

• P.S. Dacă daţi de alte perle, trimiteţi-mi-le.

Mai vorbim, ca să reconfirmăm

În fiecare zi ne zgâriem de colţurile lanţului ADN al neîmplinirii noastre colective. Unul dintre zimţii acestui sistem de transmisie, care merge ireproşabil, din păcate, este groaza de angajamente ferme, care se îmbină perfect cu lipsa de respect faţă de cuvântul dat şi chiar faţă de înţelegerea scrisă.

„Mai vorbim, ca să reconfirmăm” este unul dintre refrenele durabile ale vieţii româneşti de ieri şi de azi, în simfonia trăirii noastre aistorice. Ne spunem aceste cuvinte când stabilim o întâlnire, o afacere, o mângâiere, chiar dacă e vorba de un termen imediat şi limpede: diseară, mâine, poimâine. Ce să mai reconfirmăm? Ce mai poate apărea? O nouă aversă de somn? O devastatoare tornadă de lene? Un cutremur de ciubuc neaşteptat? O aşchie de hachiţe ale şefului? O inundaţie de încurcături din partea subalternilor?

Suntem prea iubitori ai forţei majore, care ne place pentru că ne poate scuza, fără prea multe explicaţii, lipsa de cuvânt şi fuga de pragmatism. De aceea, o invocăm abuziv, o uzăm pe ţinte mici şi o discredităm prin bagatelizare, dar nici nu ar trebui să aducem vorba de un termen cu o asemenea încărcătură, „forţă majoră”, când realitatea e, de fapt, doar un ţânţar, proiectat monstruos drept armăsar, numai pe ecranul din rărunchii neseriozităţii noastre.

Declarăm caz de forţă majoră orice minciună, orice comoditate, orice amânare şi ne bucurăm că suntem tot mai excluşi din joc, ca un fotbalist care se ascunde lângă tuşă şi zice mersi că nu trebuie să-şi rupă oasele implicându-se, fără să priceapă – tontul! - că i se fac deja actele pentru a deveni rezervă şi pentru a fi pus pe lista de transferuri, către diviziile inferioare.

Ambasadorul american la Bucureşti a remarcat şi el acest nărav al reconfirmării fără sfârşit de pe aici, care nu face decât să ne împrospăteze eticheta de comunitate care fuge de competiţie şi de istorie. Există, bineînţeles, şi beneficii ale autoizolării noastre, dar ele sunt mult mai mici decât dacă am risca, dacă ne-am implica şi dacă am participa atât la succesul, cât şi la periodicele crize ale organismului internaţional în care suntem parte. Când au căzut băncile occidentale, în toamna lui 2008, ne-am felicitat între noi: ce bine că suntem înapoiaţi şi că avem o economie care merge mai mult cu bani lichizi! Ce noroc că nu suntem legaţi ombilical de marile reţele financiare globale! Judecata e corectă doar la nivel de balcon propriu, dar e păguboasă pe ansamblu. Adevărul autoexcluderii noastre este altul. E adevărat că americanii, odată cu criza, au căzut, să spunem, dela etajul 100 şi au ajuns pe la etajul 50. E adevărat că Europa occidentală a căzut dela etajul 50 şi a ajuns pe la etajul 30 al blocului economic imaginar. Şi e adevărat că noi am căzut mai puţin, doar de pe geamul dela parter, şi nu ne-am frânt gâtul spectaculos, dar asta s-a întâmplat numai pentru că nu am prea avut de unde cădea, noi abia încercând să construim etajul 1. Cât despre gât, el ne e de mult frânt, de atâta înapoiere.

Ar trebui scos din uz obiceiul de a ne relativiza viaţa şi de a ne decapita progresul, după modelul pierzător al lui „Mai vorbim, ca să reconfirmăm”. Chiar dacă extirparea ar presupune rezolvarea unor nebuloase, moştenite şi niciodată lămurite, din sufletul fluid daco-roman, din cultura noastră şi din năravurile balcanoide. Ce să reconfirmăm? Că nu ştim nici azi dacă baciul moldovean a fost sau nu ucis de tovarăşii săi? Că Meşterul Manole, dacă ar fi făcut mai puţine „aroganţe” şi nu s-ar fi lăudat tocmai beneficiarului, Negru Vodă, că poate să ridice biserici şi mai frumoase, eventual altor voievozi, ar fi fost lăsat în viaţă şi poate că ar fi pus piatra de temelie a seriozităţii noastre?

Bok. Murdăria pe care nu şi-o asumă nimeni

Instantaneu într-un WC public. Pe panta abruptă de faianţă din vasul toaletei, urmăresc cum dâra întunecată şi temeinică rezistă cu cerbicie în faţa valurilor ce încearcă, tragere după tragere, să o alunge. Numai peria ar putea da lovitura fatală, dar şi eu, ca şi predecesorii mei, nu consider demn să curăţ mizeria colectivă moştenită, de care nu sunt şi nu mă simt vinovat. Ies din cabină cât mai repede, să nu fiu văzut de cineva şi considerat răspunzător. Şi eu l-am crezut responsabil, probabil pe nedrept, pe cel care mi-a premers în universul dârei, doar pentru că a coabitat pentru câteva minute cu dejecţia care ţinea piept vânturilor, valurilor, pe luciul ceramic, din vremuri imposibil de reconstituit.

Sunt singur şi mă duce-un gând nu spre locuinţele lacustre bacoviene, ci drept la Palatul Victoria, unde coabitează coaliţia de guvernământ. Ca în orice mecanism hibrid, toţi vor să se bucure de beneficiile canalizării, dar toţi îngroaşă şi cimentează dâra pestilenţială, pentru că nimeni nu a avut şi nu are puterea să îşi revendice momentul zero, murdăria primordială, pe care se clădesc, în straturi geologice, nenorocirile naţiunii. În plus, nimeni nu dovedeşte curajul civic să-şi asume răspunderea jegului istoric şi să pună mâna pe peria izbăvitoare, cu spirit de sacrificiu.

Toţi îşi fac treaba în spaţiul comun, din care extrag satisfacţii personale, apoi trag apa de ochii şi de urechile lumii şi o şterg hoţeşte, cu sentimentul că nimeni nu are nicio vină particulară, din moment ce există o vină generală anonimă. Toţi dau vina pe toţi şi uite cum, astfel, se pun bazele justificărilor care reîmporspătează scuza cu „greaua moştenire”, care ne-a marcat şi nouă existenţa şi care o va marca şi celor care aşteaptă la coadă, trepidând să culeagă fructele coabitării pe tron, dar evitând să lase curat după ei. Pentru că, unde răspunderea este confuză, jegul creşte.

Dacă intrăm în casa unui om şi găsim murdar vasul WC-ului, ştim în ochii cui să ne uităm mustrător. Dar aşa? Guvernarea în coaliţie e o oliţă comună, o latrină publică, pe care toţi o folosesc, tolerându-şi reciproc laşităţile şi aruncând vinovăţia pe întâiul care a descălecat şi a lăsat pata, fără martori.

Într-o asemenea situaţie, administratotul marii toalete naţionale, care are sediul social la Cotroceni, de unde şi-a numit şi şi-a validat colaboratorii, e chemat să lămurească, să judece, să spele şi s-o luăm de la capăt. Problema este că toate probele recoltate duc către o vinovăţie surpriză: primul strat de murdărie îi aparţine chiar tartorelui prezidenţial, care fuge de răspundere aruncând vina pe mandatele anterioare, pe criza internaţională, pe trădarea supuşilor. El se uită, deodată, conci, cu un ochi mustrător la omul de serviciu dela Palatul Victoria şi cu celălat ochi ciclopic la dicţionarul turc-român, în care scrie, negru pe albul imaculat ca de faianţă, că BOK = RAHAT.

Desigur, este o simplă coincidenţă lingvistică în spaţiul indo-european comun, la fel cum tot coincidenţă este că, în România de azi, puterea este paronimă cu putoarea, mai ales de când este deţinută, atât solid, cât şi gazos, de tandemul Băs-Bok.

Foto: Google

La Folk you 2009, si cu ceva rock

Am fost să cântăm în prima zi de Folk you, joi, 30 iulie 2009, pe plaja dela Vama Veche. După vreo oră şi jumătate dela start, mai exact după noutăţi, după Dinu Olăraşu care a deschis secţiunea recitalurilor cu imnul festivalului şi după Adrian Sărmăşan, am venit noi, Andrei Păunescu, Mihai Napu şi Ionel Tănase Tase, adică trupa Totuşi, cu un folk puţin mai îmbrăcat, care a fost excelent primit de cele câteva mii de oameni: Vai ce mic oraş, Cosaş în fân, Haide mamă haide tată, Doctoratul în tristeţe, Îndrăgostit de tine, Amor cubist şi, ca să ne răcorim, ceva hard rock: În aşteptarea zorilor de zi. Spectacolul a fost prezentat de Maria Gheorghiu, l-a avut ca mentor, autor şi organizator, de pe nisip, pe Marius Tucă şi a continuat cu mari recitaluri susţinute de Alexandru Andrieş, Ştefan Hruşcă, Nicu Alifantis şi Mircea Rusu. Alte amănunte puteţi afla din Jurnalul naţional şi de pe internet, ca sa nu vorbim prea mult noi despre noi.

Dezamăgirea nu se prescrie

Fericirea se măsoară în lucruri mici, mai ales când eşti copil şi o jucărie sau o prietenie ţi se par începutul şi sfârşitul pământului.

Eram la sfârşitul clasei a treia, la Şcoala nr. 4 din Bucureşti (în clădirea căreia s-a mutat, mai târziu, Liceul Tonitza), când am aflat că Mihai Vlădescu, colegul meu de bancă şi puştanul pe care-l admiram cel mai mult, a primit aprobarea şi va emigra. Mama îi era deja în Occident, iar el şi tatăl său, după o lungă aşteptare, aveau, în fine, paşapoartele, pentru reîntregirea familiei. S-a făcut întuneric la mine în inimă, iar străzile cartierului nostru, al Capitalelor, de pe lângă bulevardul Ilie Pintilie (azi – Iancu de Hunedoara), Oslo, Roma, Berna, Rozelor, Tokyo şi, mai ales, Londra, mi se păreau fără sens, din momentul în care se pronunţase sentinţa irevocabilă şi executorie, că prietenul îmi va pleca definitiv din ţară. Detestam numele străzii Londra – oraşul escală, în drumul Vlădeştilor spre Canada.

Odată cu acest seism al copilăriei mele, câteva noi fire, dure, mi-au apărut şi mi s-au pietrificat în rădăcinile interioare, iar alte câteva fire ale sensibilităţii mi s-au uscat în inimă. Nu înţelegeam cum de poate hotărî cineva dinafara mea că nu îmi voi mai putea vedea prietenul cel mai bun, pe care îl recunoşteam drept un desenator mai bun decât mine (aproape la fel de bun ca teribilul grafician al clasei, Nicuşor Condeescu). Dar, cel mai dureros, nu mă împăcam cu gândul că el va avea acces, ba chiar permanent, la partea de pământ în care se găseau la magazin, firesc, fără pile şi fără aşteptare, maşinuţe de fier, pe care noi le vedeam, în România, doar în reviste semiclandestine sau pe care le primeau numai băieţii cu părinţi care aveau, printre cunoştinţe, aviatori sau călători sus-puşi.

Într-un fel, înţelesesem deja că lumea era împărţită în două. Nu pricepeam dimensiunea politică, ideologică, doctrinară, militară, economică, dar ştiam şi simţeam esenţialul, în toate nodurile de plâns blocate în gât: “la noi” nu se găseau maşinuţe de fier, iar “la ei” se găseau. Nici nu îmi trebuia mai mult, ca să mă uit cu invidie la Occident, deşi, deja fiind pionier, făcut pe ruinele închisorii ilegaliştilor, Doftana, aflam, tot mai insistent, şi dela şcoală, şi dela televizor, că la noi se construieşte orânduirea cea mai înaintată, cea mai dreaptă, societatea socialistă, multilateral dezvoltată. Atâta timp, însă, cât revistele “Pif” şi “Rahan” veneau din Franţa, cât maşinuţele de fier erau “Made in England” sau în Italia, Olanda sau RFG, iar părinţii îmi erau încă narcotizaţi spiritual după cele câteva luni petrecute în America, în 1970-1971, mi se părea evident că nu la noi e cel mai bine, cel mai drept, cel mai frumos. La noi nu se găseau maşinuţe de fier şi gata. I-am plâns mamei, ore în şir, întrebând-o de ce nu emigrăm şi noi.

Mihai s-a purtat ca un domn, scriindu-mi imediat. Voi reproduce epistolele copilăreşti, cu tot farmecul greşelilor din corespondenţa unor copii despărţiţi, de fapt, de Cortina de Fier, în acel an 1978, în care premierul Italiei, Aldo Moro, fusese răpit şi ucis de “Brigăzile Roşii”, iar Argentina lui Kempes devenise campioană mondială la fotbal:

“Dragă Andrei, am ajuns cu bine la Londra şi abia aştept să o văd pe mama mea. Tu ce mai faci? Mama ta a mai fost în Londra? Dacă nu, scriemi şi îţi voi spune cum este de mare şi de frumoasă. Am văzut un Concord! Sănătate multă la toţi ai tăi şi te rog să o întrebi pe profesoara ta de engleză despre cuvintele acelea care mi le-a spus ea căci le-am uitat. Spunei tovarăşei învăţătoare (Stoian) multe sărutări şi copiilor la fel. Te rog să nu uiţi să le spui! Cu dragoste, Mickey Vlădescu.”

Profesoara TA? Nu profesoara NOASTRĂ? Ca o lance de apaş m-a înţepat în piept detaşarea fostului meu coleg de toate cele pe care le împărţiserăm până cu câteva săptămâni înainte. Profesoara era deja doar a mea. Şi iarăşi i-am plâns mamei că vreau şi eu să plec în lumea în care se văd Concorduri pe aeroport, iar maşinuţele de fier stau pe raft şi aşteaptă copiii să le cumpere. Curând, au venit alte două scrisori, prăpădite substitute ale unei prietenii care se topea ca un cub de gheaţă, aruncat într-o ceaşcă fierbinte de ceai:

“27 iulie 1978. Expeditor: Mihai Vlădescu, 60 Jerome Cres 1607, Stoney Creek, Ontario, Canada. Destinatar: Andrei Păunescu, str Oslo nr 6, sectorul 1, Bucureşti, Romania.

Dragă Andrei, am ajuns cu bine în Canada. Este o ţarară frumoasă şi bogată, dar aici nu am găsit un prieten mai bun decât tine. Deja am vizitat câteva locuri pe aici. Acum sînt într-o tabără şi să şti că mă descurc foarte bine cu engleza. Ce mai faceţi voi? Dar te rog de data asta să îmi răspunzi la scrisoare, nu ca la Londra! Multe, multe sărutări, cu dragoste, Mickey.”

“15 august 1978

Dragă Andrei, am ajuns cu bine aici şi mă simt bine. Te rog să îmi scri! Aici sînt multe locuri frumoase. Te rog să îmi dai numărul tău de telefon, căci l-am uitat. Tu ce mai faci? Multe, multe sărutări, cu dragoste, Mickey.”

Înţelegeam, citind, că, de emoţia regăsirii mamei, Mihai supradimensiona, fără să vrea, Canada, proclamând-o ŢARARĂ. De acolo, până şi numărul meu de telefon - cel mai bun prieten – era deja ghilotinat de uitare. Iar, la întrebarea lui: “Ce mai faci?”, trimisă în plic, care mi-a sosit după câteva săptămâni de drum peste Ocean şi de aşteptare pe la forurile cenzurii noastre bucureştene, răspunsul meu formal: “Bine” ajungea înapoi la Mihai Vlădescu în alte săptămâni sau în luni, când deja puteam fi bolnav sau mort. De tristeţe. De revoltă. De neputinţă. De amărăciune că trăiam într-o lume care se tăia la mijloc, acolo unde se termina capitalismul maşinuţelor rezistente, de fier, şi începea socialismul maşinuţelor de plastic, care se stricau a doua zi. Nu existau, în 1978, fax, e-mail şi messenger, iar telefonul cu străinătatea era un calvar exorbitant, trecut prin filtre, paraziţi şi urechi de tot felul. Existau doar stiloul, plicul, timbrul, gustul amar al lipiciului care rămânea pe buze şi cutia poştală. Care dădea, în fine, vestea cea mare, că mi-au fost trimise maşinuţele de fier:

“11 septembrie 1978, Hamilton, Ontario, Canada

Dragă Andrei, mulţumesc pentru scrisoare şi ca răspuns îţi trimit setul de maşinuţe. Să nu îmi scri până când eu o să îţi scriu următoarea scrisoare pentru că e greva poştei. Miliarde de pupici. Mickey Vlădescu.”

Fiecare scrisoare conţinea un univers, ce se putea reconstrui de la un detaliu: Greva poştei canadiene? Dar ce e aia grevă?, mă întrebam de acasă, unde despre greve nu se vorbea decât la trecut, scrâşnindu-se din dinţi în amintirea regimului burghezo-moşieresc, definitiv lichidat. Mă întrebam şi iar mă întrebam, substituind, zi după zi, maşinuţele reale, cu aşteptarea coletului şi cu imaginea lor din cuvintele de pe vedere. Dar maşinuţele nu au ajuns niciodată.

Fericirea se măsoară în lucruri mici. Nu numai la copii. Pentru mine, ea stătea, atunci, în maşinuţele promise, trimise şi aşteptate, dar oprite de vreun vameş nesătul, de vreun securist abuziv, de vreun poştaş găinar, împotriva cărora nu aveam arme şi recurs. Cu micile lor puteri murdare, aceşti ambasadori nesăbuiţi ai autorităţii epocii, care nu puteau fi controlaţi, au săpat şi ei, surpând temelia zidului dintre lagărele lumii de atunci. Peste acel zid, rămas o urmă pe hartă, după 1989, am trecut, apoi, de zeci de ori. Am ajuns şi în America, şi în Canada, şi în toate ţările din Vest, producătoare de maşinuţe de fier, mai mari sau mai mici, pe care le-am şi condus, peste graniţe tot mai simbolice, peste vârste tot mai împlinite. Dar acei răpitori ai micii mele bucurii din cuibul şi coletul copilăriei mele nu se lasă uitaţi. Pentru că dezamăgirea, ca orice cicatrice, nu se prescrie.

P.S. În poză, învăţătoarea noastră Stoian, cu elevii săi, care mai de care mai fugari prin lume sau prin propriile interioare

Scandalul Spiru Haret e o fâsâială.Vă aştept să vă înscrieţi la Jurnalism

Scandalul din ultimele zile pe tema legalităţii Universităţii Spiru Haret se arată tot mai mult ca o fâsâială, deşi autorii voiau mult mai mult. Voiau ca, din numeroşii studenţi care au venit, tot mai mult, an de an, spre noi, o parte, temătorii, să se înscrie la stat sau la alte universităţi particulare, care sunt pe punctul să falimenteze pentru că nu au condiţiile şi anvergura dela USH.
Datele legale sunt următoarele şi extrem de simple: Jurnalismul la Zi dela USH e ACREDITAT, e OK cu totul, iar discuţia se poartă vizavi de viitorul formelor ID şi FR, pe care încă vor să le saboteze cei care speră şi ei la o felie din colosul USH.
USH e recunoscută prin legea din 2002, iar ordonanţele de guvern (aberante, ilegale, amatoristice) care au încercat să pună beţe în roate au fost RESPINSE de justiţie. Legea Învăţământului e respectată la USH, iar de eventualele formulări ambigue din legi nu e responsabilă USH. Ce se poate mai clar? Vă aştept.

PS: Veste proastă pentru duşmani şi concurenţă: candidaţii vin la înscrieri, în ciuda campaniei jegoase din media şi din spaţiul politic. Numai eu am făcut, luni, câteva interviuri de admitere.

Singurul om căruia îi sunt dator cu adevărat: Adrian Păunescu, la 66 de ani

Iubirea de jos în sus

* Sunt câţiva oameni (nu foarte mulţi) pe care îi iubesc, pe care îi admir, pe care îi respect. În consecinţă, aş putea trage concluzia intimă că le sunt dator, pentru că eu consider o şansă să găseşti pe cine să iubeşti, pe cine să admiri, pe cine să respecţi. E o şansă chiar atunci când ai de-a face cu oameni-gunoaie, pentru că ei te fac să ştii cum poţi ajunge, dacă te laşi alterat. Aşa că vreau, de bună voie, să fiu dator, cumva, şi merituoşilor, demni de iubire-admiraţie-respect, dar şi lăturilor umane, prin iradierea comparativă la care mă expun. Ei pe mine şi eu singur, în faţa lor. Dar tot acest sentiment de datorie, pe care mi-l cresc singur cu ajutorul îngrăşămintelor închipuite pe care mi le picur în solul minţii şi al inimii, este cumva artificial, este o speculaţie, este o forţare, numai din plăcerea de a simţi că am la cine să mă raportez cu o înclinare a frunţii.
* Iubesc ca bărbat, iubesc ca tată, iubesc ca discipol, iubesc ca prieten, iubesc ca rudă, iubesc ca stăpân, iubesc ca întemeietor, iubesc... femeie, copil, artist, amic, soră, mamă, chitară, câine, mâţ, salcie, iarbă, casă. Dar toate acestea am sentimentul că mai mult îmi datorează decât că le datorez. Pentru că depind de mine, sunt create de mine, sunt abandonate sau chemate de mine. Şi mă simt bine să fiu creditor 23 de ore, 59 de minute şi 59 de secunde din zi, până vine secunda în care îmi trebuie organic să mă simt dator, să fiu recunoscător, să mulţumesc, să mă înclin, să spun sărut-mâna, să iubesc de jos în sus. În general, ne urâm creditorii, fie ei bănci de bani sau de sentimente, de gesturi sau de vieţi amanetate. Dar există şi starea sublimă de a datora mai mult decât ţi se datorează, care reconfortează.
* Când mă bântuie această secundă necesară, mă uit în jur, mă uit în mine, mă uit ieri, mă uit poimâine şi nu văd decât un om, cu tot cu umbra sa uriaşă, căruia să îi spun, cu toată inima şi cu toată gura, cu tot sufletul şi cu toată tăcerea, că îl iubesc fiindu-i dator: Adrian Păunescu. Tata. Care azi, 20 iulie 2009, împlineşte 66 de ani. Timp în care a făcut multe, cât alţii niciodată. Timp în care a făcut bine atâtora, încât s-ar putea constitui cluburi de oameni sprijiniţi, lansaţi, salvaţi de A.P., care şi-ar putea desfăşura întrunirile numai pe stadioane sau în pieţe, datorită numărului. Timp în care a făcut doar răul că s-a născut prea mare şi n-a încăput convenabil în ochii, în viaţa, în epocile, în invidiile, în neputinţele unora. Timp în care m-a făcut şi pe mine (probabil că şi asta se poate trece la fapte bune, dar pe din două, cu mama, cel puţin pentru noaptea aceea de august 1968, când au fecundat proiectul uman care tocmai vă scrie).
* Multora, Adrian Păunescu le-a schimbat viaţa. Şi nu mă refer numai la cei care au avut un alt orizont, postpăunescian, după o poezie, după un articol, după un cenaclu, după o emisiune, după un curs, după o vorbă de duh, ci mai ales la cei care şi-au completat viaţa cu o casă, cu o carieră, cu un repertoriu, cu un nume, cu o butelie, cu o ieşire de sub interdicţie sau de după gratii, în urma intersectării cu tatăl meu, cu puterea, capacitatea şi dorinţa lui de acţiona, de a face bine.
* La sărbătoarea de aseară, 19/20 iulie 2009, unul dintre zecile de invitaţi, Adrian Cioroianu, a spus că se bucură să îl cunoască, întâmplător, în fine, personal, la Adrian Păunescu în curte, pe doctorul Ioan Puşcaş (unul dintre invitaţi), medic care l-a operat de ulcer pe tatăl său, acum zeci de ani, familia Cioroianu ştiindu-l pe Puşcaş din revista Flacăra. Tot aseară, la aniversarea în avans a tatălui meu, doctorul Paul Finescu, venit din America, unde trăieşte de aproape un sfert de veac, a vorbit despre viaţa sa în libertatea de peste Ocean, pe care şi-a dorit-o dintotdeauna, şi la care a ajuns în urma sprijinului lui A.P., care l-a ajutat să lucreze peste hotare, când hotarele erau aproape ferecate. La concertul trupei "Totuşi" dela Covaci (Timiş) de acum câteva săptămâni, organizatorul Octavian Stăncioiu a spus că şi-a cunoscut soţia la un Cenaclu Flacăra dela Herculane, de acum mai bine de zece ani, iar astăzi are o familie care nu ar fi existat dacă el şi ea nu ar fi fost fani ai Cenaclului Flacăra. Un om foarte drag mie mi-a spus că a trebuit să dea explicaţii imediat după apropierea de mine, pentru că unii prieteni vechi strâmbă din nas: Andrei? Fiul lui Păunescu? Nasol! Comunism, ceauşism... şi alte asemenea tâmpenii bolnave, răsuflate, fâsâite din ură şi din impotenţă, mestecate de alţii şi luate ca atare de tot felul de frustraţi, inhibaţi, rataţi, complexaţi, umflaţi cu vid şi uscaţi în propriul deşert! Acel om drag mie m-a rugat să găsesc o cale să ajungă să facă un tratament, după metoda Pavel Kozak, care rezolvă miraculos aproape orice afecţiune dermatologică. Şi am dat de Petre Kozak în Bucureşti, strada Plantelor (Petre este fiul şi urmaşul la cabinet al marelui descoperitor, dispărut acum câţiva ani), care a oferit tratamentul cuvenit şi a rezolvat problema. Şi i-am spus pacientului -omul drag - să le transmită vechilor amici cârtitori că în asta a constat ceauşismul tatălui meu: să îl ajute să se lanseze şi să supravieţuiască pe Pavel Kozak, în timpul ceauşismului, prigonit tot de ceauşism, desigur, apoi recunoscut drept cercetător tot de ceauşism, ca să aibă generaţiile următoare cu ce să îşi trateze mâncărimile de piele, în timp ce îi ascultă pe unii cum vorbesc în clişee despre ceauşism şi strâmbă din nas la auzirea numelui Adrian Păunescu. Iar Kozak este unul dintre miile de cazuri în care A.P. s-a implicat, care acoperă domenii ca sănătate, muzică, sport, ştiinţă, presă, literatură, cultură de toate felurile, deşteptare a minţilor, civilizaţie, justiţie şi atâtea altele.
* Dau aceste exemple, alegând la întâmplare dintre mii şi mii, ca să fac legătura între irealitate şi realitate, între vis-intenţie şi viaţă propriu-zisă. Adrian Păunescu are meritul că a creat nenumărate realităţi, mai ales umane, care funcţionează, care rezistă, care au substanţă, care demonstrează valoare şi produc bine şi care, desigur, multe dintre ele, după ce merg pe picioarele lor, uită de unde şi din ce stadiu au plecat, înainte de a apela la Adrian Păunescu. Uită cine este tatăl lor moral, care mie - ce întâmplare, ce miracol, ce şansă, ce povară, ce răspundere! - mi-este şi tată de sânge, şi tată de direcţie.
* Mulţi uită. Eu nu uit. La mulţi ani, dragul şi marele meu creditor.

Cucuie onorabile, cucuie meschine

Şi eu, şi prietenul meu Mihai am copilărit între părinţi depărţiţi. Şi eu, şi Mihai ne-am apucat de cântat în adolescenţă. Şi eu, şi Mihai am tot schimbat cartiere, şcoli şi prieteni. Şi mie, şi lui Mihai puţin ne-a lipsit să ajungem la doi metri. Şi eu, şi Mihai îmbătrânim, dând amândoi cu capul de aceleaşi praguri. Numai că unul - venind dinspre risc, celălalt - dinspre prudenţă.

După despărţirea părinţilor lui, Mihai, în goană după familia pierdută, s-a însurat repede, apoi încă o dată şi-nc-o dată, căzând în plasa întinsă de câte-o femeie, sătulă de-atâta derivă. După divorţul alor mei, eu mi-am îmbrăcat în platoşe, ani şi ani, inima schilodită de glanda căsniciei. Mihai a divorţat de fiecare dată, după numai câţiva ani, la fel de amărât, pe cât de amărât mi-am decapitat eu concubinajele, intrate în fundături. Dar el a încercat, măcar.

Eu atât am tot lăsat pe altădată gloria rock şi lansarea folk, încât, dintr-o promisiune, cum am fost, în adolescenţă, am sărit exact peste carieră şi-am ajuns, încruntat, direct în clasorul celor care - ehei! - dacă s-ar fi ţinut, departe-ar fi ajuns! Mihai cântă şi sâmbăta asta, numai zâmbet, la o nuntă-n Chiajna, de toate: şi „Blue suede shoes”, şi „Suntem pe mâna unor nebuni”, şi „Haide-hai să-ţi fac damblaua / Să mă cauţi cu salteaua / Sunt bărbat adevărat / Şi sunt cel mai bun la pat”. Ca orice muzicant care trebuie să ştie orice. Din visele noastre de preamărire pe scenă nu s-a prea ales nimic. Dar el a încercat, măcar.

Din nesfârşitele mutări, pe unde ne-am urmat părinţii, eu am naufragiat în braţele singurului prieten necondiţionat pe care mi l-am inventat şi pe care l-am închis în mine însumi: eu. Chiar şi aşa, am suferit decepţia prieteniei făţarnice, când până şi eu m-am păcălit, m-am minţit, m-am dus cu vorba. Mihai şi-a transformat dezrădăcinările în disperarea de a-şi face imediat prieteni, peste tot, pe viaţă şi pe clipă. A dat la toţi şi a cam uitat să ia, candidând - ca obiect viu de studiu - la capitolul „Prost de bun”, aliniatele „Cum să-mprumuţi de la el fără să se supere că nu-i mai dai înapoi” şi „Cum să ajungă el la parchet în locul vinovatului pe care nu se-ndură să-l toarne”. Mulţii lui amici l-au folosit şi l-au trădat, ştiind că o să lase de la el. Pagubă la mine de neîncredere, pagubă la el de prea multă încredere. Dar el a încercat, măcar.

El a riscat mereu, a construit mult şi a pierdut, din când în când, totul, căutând marea lovitură, care nu i-a venit în buzunar, ci după ceafă. Eu am păstrat tot ce-am construit, întotdeauna. La ce folos risipa lui, născătoare de efort proaspăt? La ce bun parcimonia mea inflexibilă, dacă ne trezim, în fiecare zi, la fel de apăsaţi, el - de teama că nu poate păstra, eu - de spaima că degeaba am păstrat? Dar el a încercat, măcar.

Pe braţele noastre se văd cicatrici: la el, de atac nesăbuit, la mine, de apărare supraaglomerată. Pe streşinile noastre stau, pietrificate, la el, murdăriile atâtor cârduri de pupeze călătoare şi prieteni făţarnici, la mine, oxizi şi licheni pe scutul prudenţei închiderii în sine.

Iar, printre firele de păr, tot mai rare, tot mai albe, ni se văd amândurora, din ce în ce mai bine, cucuiele unei vieţi îndoite. Mai contează care sunt onorabile şi care meschine?

Nicio vorbă-n plus

Nicio vorbă-n plus

Încă nu ne-am spus,

Remuşcări apar,

Trec pe sens contrar

Şi cum ne-am iubit,

Sare şi cuţit,

Iar şi iar.

Câte vorbe-am spus,

Cum s-au dus în sus,

Toate ni s-au şters

De pe univers

Şi ne-am regăsit

Neîncărunţit

Într-un vers.

Cumplit cuţit

Ascut în lut,

Cioplesc firesc,

Nătâng,

Te strig prin frig,

Răspuns ascuns

Aştept în piept

Şi plâng.

Îndur contur

Pe ochi deochi,

Rămân la sân

Apoi,

Secret în plic

Îţi scriu şi zic

Citeşti, dai veşti

De noi.

Trupa Totuşi, printre dacii liberi de la Covaci - Timiş

Îmi place să scriu când am ceva să vă transmit, nu să fac prezenţa, formal, în propria casă. Aşadar.
* Am fost şi am cântat cu trupa pe stadionul localităţii Covaci (Sânandrei), între Timişoara şi Arad, la Festivalul "Dacii liberi", organizat de Octavian Stăncioiu şi Florin Macavei.
* În afară de noi, trupa "Totuşi", în seara de sâmbătă, 27 iunie 2009 şi în prima parte a nopţii de 28 iunie, a mai fost pe scenă Vasile Mardare, venit le invitaţia mea de la Timişoara cu familia (fiica lui de 2 ani ştie textele, în continuare, mai bine ca talentatul său tată) şi cu Cristi Bordaş, colegul lui de trupă folk ad-hoc.
* După concursuri de forţă, fotbal, lansări de carte, lupte între daci şi romani, cântece ale zânelor şi alte minunăţii, am intrat noi să ne facem treaba, pe la ora 22. În 10 minute, oamenii locului au construit o scenă pe bârne, pe care au bătut panouri de lemn, ca pe acea iarbă udă să nu consemneze, în Banat, ultimul nostru concert (electricitatea nu face favoruri nici cântăreţilor).
* S-au montat, deci, sculele, am făcut din mers probe de sunet şi am cântat, cu vreo 4 bisuri, vreo două ore şi jumătate.
* Tase (Ionel Tănase) a fost excelent la tobe, Mihai Napu s-a descurcat foarte bine şi cu bassul, şi cu vocea (piesa "Suntem pe mâna unor nebuni" şi nu numai), Vasile Mardare a fost un bun condiment folk al serii (Păpuşarii, Ţiganca dela semafor, Nicio carte, Două mii de ani), iar eu cred că am reuşit să îi ţin atenţi, chiar entuziaşti, pe oamenii din tribună şi de pe gazon, care au fost şi nişte remarcabili parteneri de dialog.
* Am cântat de toate: o parte din repertoriul nostru hard-heavy rock (Şapte mări şi şapte ţări, Roboţii, În aşteptarea zorilor de zi, Totuşi, Suntem aroganţi, Ţara lui Impozit Vodă, Acelaşi basm, Noi etc), câteva folkuri îmbogăţite pop (Amor cubist, Vai ce mic oraş, Haide mamă haide tată, Artist neînţeles, Liberi spre abator etc), câteva mari piese naţionale (Doamne ocroteşte-i pe români - la start şi la final, Căciula, Treceţi batalioane, Ţara), ceva folclor ritmat maramureşean (Omul pădurii, Dragu mi-i veselia), un eşantion de rock străin (Johnny B. Goode, Blue suede shoes, Knockin' on heaven's door) şi, cu Vasile Mardare şi Cristi Bordaş aduşi din nou pe scenă, nişte mostre de evergreenuri ale Cenaclului Flacăra, majoritatea propuse sau chiar cântate de spectatori (Rugă pentru părinţi, Dor de Cluj, Bieţi lampagii, Totuşi iubirea, La o cană cu vin, Puştoaica). Am făcut şi o piesă nouă, aproape improvizată, Prostul gust suveran. "Dacii liberi" au cântat şi au dansat cu noi, nelăsându-ne să plecăm.
* Au fost şi oameni din Cluj, Arad, Timişoara, Zalău, au fost la spectacol oameni de sport, de afaceri, de cultură şi alţi prieteni care au apreciat un concert 100% pe viu, cu de toate.
* Ne-am simţit bine nu numai la show, dar şi la Pensiunea Anette din Covaci, unde am fost găzduiţi şi cinstiţi ca nişte Decebali, Burebişti şi Scorillo reveniţi miraculos printre cei vii.
*Am avut şi ghinioane, care s-au transformat în noroc: exact când am ajuns cu maşina la stadion, după 600 de km, ne-a luat foc o curea de la maşină care ne-a umplut de fum şi ne-a lăsat fără lumini, ventilaţie şi alternator, dar un mare boier mecanic din sat, Tiberiu, ne-a ajutat, duminică dimineaţă, la un preţ de mare bun simţ. Cu câteva ore înainte de spectacol, a plouat temeinic, dar norii s-au răsfirat şi seara a fost limpede, cu multă umezeală lăsată pe cămăşile noastre şi pe instrumente, care abia mai sunau de atâta apă. Dar spectacolul a început bine, a continuat şi s-a terminat frumos, excepţional de fapt.
* Vă ofer câteva imagini cu noi, dela spectacol, dar şi din afara concertului, cu Tase încercând să evadeze pe geam, cu publicul (câteva sute de participanţi).
* Le mulţumesc lui Florin Macavei (preşedintele clubului Fortuna Covaci, sponsor de evenimente culturale, patron al Pensiunii Anette etc) şi lui Tavi Stăncioiu (om de mare suflet, organizator şi responsabil cu imaginea clubului Fortuna Covaci, care a promovat în liga II de fotbal, care mi-a trimis o parte din linkurile cu cronici şi imagini de acolo:

http://www.trilulilu.ro/cyrytel/5f42670a983e89

http://www.renasterea.ro/rb/index.php?option=com_content&view=article&id=3548:lecie-de-istorie-cu-daci-liberi-i-zane-adevrate&catid=48:culturabn&Itemid=28

http://www.tempo-poli.ro/forum/viewtopic.php?f=87&p=813899

http://www.newstimisoara.ro/index.php?option=com_joomgallery&func=viewcategory&catid=150&startpage=1&Itemid=66#category
http://www.ziuadevest.ro/actualitate/2704-ajutai-de-zane-dacii-liberi-i-au-nimicit-pe-romani-la-covaci.html
http://www.masuramedia.ro/Timp-liber/4270.html
http://www.masuramedia.ro/Timp-liber/4270.html
http://www.newsin.ro/festivalul-dacii-liberi-daci.php?cid=view&nid=0e6f1bc7-80d0-4904-b38a-96ef83d36252&hid=foto&FotoTaskId=b1ef71d0-5cd4-4a77-9378-b436026c043c
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/856856/Dacii-liberi-s-au-luptat-in-Banat/
http://www.tion.ro/stiri/timis/articol/egalitate-intre-daci-si-romani-in-micul-sat-timisean-covaci/cn/news-20090628-09114356
http://www.tion.ro/stiri/timis/articol/egalitate-intre-daci-si-romani-in-micul-sat-timisean-covaci/cn/news-20090628-09114356

Nu iubesc cenzura, dar aici nu e blog fără câini şi nici groapă de gunoi

Aveţi dreptate.
În ultimul timp, am lăsat blogul aproape de izbelişte şi tot felul de autori au găsit cu cale să arunce pe aici mizerii, fără măcar să se străduiască să le scrie cu o chichiţă inteligentă.
Ştiţi că nu cenzurez.
Ştiţi că nu mi-e teamă de critici.
Ştiţi că, dacă sunt scrise inteligent, chiar insultele sunt de acceptat, dar doar dacă îşi câştigă statutul de pamflet.
Unele mesaje nu fac, însă, decât să împută atmosfera şi să alunge prietenii şi adversarii rezonabili, motiv pentru care, după mai multe sugestii şi observaţii pe care mi le însuşesc, o să mai fac curăţenie.
Asta ca să se vadă că aici nu e chiar sat fără câini şi nici groapă neecologică de gunoi.
Mulţumesc celor care m-au trezit la realitate.

Cenaclul Flacăra în Bucureşti

„Care-i vârful, mielule? Plumbuita, domnule!”

• Locul: Bucureşti, Parcul Plumbuita;

• Data: Luni, 1 iunie 2009;

• Durata: patru ore şi jumătate (de la ora 19.30, până la miezul nopţii);

• Număr de participanţi: 3000 (câteva sute pe scaune, în faţa scenei, şi câteva mii, în picioare, pe aleile, pe dâmburile şi, de fapt, pe toată întinderea intrării în parcul, excelent amenajat de Primăria Sectorului 2);

• Calitatea manifestării: extraordinară (cu dese momente în care publicul a cântat alături de scenă, s-a ridicat în picioare şi a aplaudat entuziast; s-au vărsat şi lacrimi de emoţie, la momentele dedicate Basarabiei, lui Grigore Vieru, limbii române, părinţilor, artiştilor vii şi morţi şi ţării, în întregul ei);

• Echipa Cenaclului: Adrian Păunescu, Victor Socaciu (şi „Biroul Executiv”), Mircea Vintilă, George Nicolescu, Cristian Buică, Magda Puskas, Octavian Bud, Vasile Mardare, Valentin Moldovan, Emeric Imre, Mădălina Amon, Vanghele Gogu, Raul Cârstea, Neculae Constantin Lae, Walter Ghicolescu, Andrei Păunescu şi trupa „Totuşi” (Ionel Tănase Tase – tobe, Mihai Napu - bass şi voce);

• Debuturi: excepţionala Maria Crăciun (din Galaţi, în vârstă de 9 ani, cu piesa „Pentru ea”, pe versuri de Grigore Vieru şi muzică de Ion Aldea Teodorovici”, pe care a reluat-o, în aplauzele şi lacrimile publicului şi ale scenei, după 2 ore şi jumătate de spectacol); Mihai Teleagă (fostul bassist al „Companiei de Sunet” a lui Vali Sterian) şi grupul de tineri din Târgu Ocna pe care-l coordonează, „Vox Harmony” (format din Claudiu Dănăilă, Narcis Gherasim, Emanuel Ghineţ), cu piesa „Hora”, pe versuri populare, culese de Vasile Alecsandri, şi „Ce tragici sunt folkiştii morţi”, pe versuri de Adrian Păunescu); Cristian Bordaş (31 ani, actor la Teatrul de păpuşi din Arad, cu piesa „Copii fără părinţi”, pe versuri de Adrian Păunescu); Ciprian Anghel (din Bârca-Dolj, 18 ani, viitor preot, cu piesa folclorică „De-ar şti cucul să vorbească”);

• Programul:

- Adrian Păunescu (recitarea poeziei „Repetabila povară”, concepţia şi prezentarea manifestării, dialogul cu publicul, versurile majorităţii pieselor cântate);

- Victor Socaciu, însoţit de trupa „Biroul Executiv” (care a deschis spectacolul cu „Vânare de vânt”, cântând, ulterior, „Treceţi batalioane”, „Tata şi caii”, „Oameni de zăpadă”, „Charlie Chaplin”, „Bună ţară, rea croială”, „Roata”. La acest spectacol, Andrei Păunescu a fost bateristul trupei lui Victor Socaciu);

- Mircea Vintilă (ultimul recital al serii: „Un om pe nişte scări”, „Pământul deocamdată”, „Hanul lui Manuc” şi „Mielul”);

- George Nicolescu („Foaie verde, spic de pâine”, „Bătrânii” - pe versuri de Octavian Goga, „Ritm de dragoste”, „Eternitate”, „Imnul înecaţilor din Atlantida” şi „Ordinea de zi”);

- Cristian Buică („Imnul Europei de Răsărit”, „Vagabonzi pe plaiul mioritic”, „Dragul nostru Ardeal” şi „Măicuţa când m-o făcut”);

- Magda Puskas (”La Sântă Mărie Mare”, „La o cană cu vin”, „Rugă pentru părinţi” şi ”Nu-i lumină nicări”);

- Octavian Bud („Niciodată”, piesă despre care A.P. a spus: „Actualitatea unui cântec este profunzimea lui”, „Cântec pentru libertate” şi „Marşul Ardealului”);

- Andrei Păunescu („Doamne, ocroteşte-i pe români” şi, la finalul spectacolului, „Ţara”- „Trăiască Moldova, Ardealul şi Ţara Românească”);

- Vasile Mardare („Totuşi, Doamne”);

- Valentin Moldovan („O iubire mortală”, „Graiul meu nemuritor - floare micşunea” – muzică şi versuri de Grigore Vieru, „Fecior de moroşan”);

- Emeric Imre („Nebun de alb” şi „Protest antişovin”);

- Mădălina Amon („Nu-s parale” şi „Bieţi lampagii”);

- Vanghele Gogu (la voce şi armonică, piesele folclorice aromâne „Cât ti voi” şi „Bobo” şi compoziţia „Ninsoarea de adio”);

- Mihai Napu („Suntem pe mâna unor nebuni”);

- Raul Cârstea şi Neculae Constantin Lae („Ca un fum de ţigară, sufletul” şi „Vedere din Salzburg”);

- Walter Ghicolescu („Telefon peste moarte”);

- Trupa „Totuşi” (Andrei Păunescu – voce, chitară, Mihai Napu – bass, Ionel Tănase Tase - tobe: piesele rock „Noi”, „Ţara lui Impozit Vodă”, „Roboţii” şi „În aşteptarea zorilor de zi”);

• Succesele manifestării: “Pentru ea” (Maria Crăciun), “Ordinea de zi” (George Nicolescu), “Treceţi batalioane” (Victor Socaciu la primul microfon), “Doamne, ocroteşte-i pe români” (Andrei Păunescu), “Suntem pe mâna unor nebuni” (Mihai Napu şi trupa “Totuşi”), momentul dedicat părinţilor, cu Adrian Păunescu recitând “Repetabila povară” şi Magda Puskas cântând “Rugă pentru părinţi”, “Nebun de alb” (Emeric Imre), “Cât ti voi” (Vanghele Gogu), “Niciodată” (Octavian Bud), “Imnul Europei de Răsărit”, “Dragul nostru Ardeal” (Cristian Buică), “Marşul Ardealului” (cu întreg cenaclul la microfoane, la piesa regretatului Emilian Onciu, pe versuri de Adrian Păunescu), “Ţara lui Impozit Vodă” (trupa “Totuşi” şi Andrei Păunescu), “Bieţi lampagii (Mădălina Amon şi Magda Puskas), “Fecior de moroşan” (Valentin Moldovan), “Tata şi caii”, “Roata” (Victor Socaciu), “Pământul deocamdată”, “Mielul” (Mircea Vintilă, cu un refren spontan de încheiere, transmis de A.P., pe o hârtie, veteranului folkului românesc: “Care-i vârful, mielule? Plumbuita, domnule!”), „Castelul” (cu tot cenaclul la microfoane);

• Evenimente:

- Revenirea Cenaclului Flacăra în Capitală, într-un mare spectacol în aer liber, exact de Ziua Copilului;

- Şi vremea a fost bună cu artiştii, cu publicul şi cu organizatorii: la ora spectacolului, temperatura a fost tocmai bună pentru o manifestare sub cerul parţial înnorat, deşi cu o zi înainte de concert abia se încheiase o ploaie apăsătoare, iar cu o zi după concert a avut loc una dintre cele mai violente furtuni din istoria Bucureştilor, care a pus la pământ copaci, panouri publicitare cu candidaţi la alegerile europarlamentare, reţele de electricitate şi a inundat zone întinse ale oraşului;

- Publicul (în care s-au aflat oameni veniţi din toată ţara, numeroşi suporteri dinamovişti şi nu numai, din vecinătatea cartierului Colentina-Doamna Ghica, mulţi spectatori de origine chineză, oameni de toate vârstele şi condiţiile sociale şi intelectuale) a scandat, generos, numelui handbalistului român Marian Cozma, ucis la începutul acestui an în Ungaria, iar Magda Puskas şi toţi cei aflaţi pe scenă au cântat „Nu-i lumină nicări”;

- La spectacol a participat şi Raisa Vieru, văduva marelui poet, Grigore Vieru, mort la începutul lui 2009. Grigore Vieru a fost una dintre marile absenţe de pe scena Cenaclului, după ce, în noiembrie 2008, a participat la toate spectacolele turneului hunedorean şi la marele concert dela Sala Polivalentă din Bucureşti;

- La sugestia unor spectatori entuziasmaţi, care-i cereau lui Adrian Păunescu să candideze la preşedinţia României, poetul a mulţumit, mărturisind, însă, cu amărăciune: „De orientarea actuală către bestialitate şi de politică m-am săturat ca de merele acre... din grădina altora”;

- În aplauzele asistenţei, A.P. l-a invitat, pentru câteva minute, pe scenă, pe „vinovatul” principal pentru organizarea marelui spectacol din Parcul Plumbuita, primarul Sectorului 2, Neculai Onţanu;

- Manifestarea de muzică, poezie şi dialog a avut două finaluri. După „Castelul” (cântec căruia conducătorul cenaclului i-a adăugat pe loc versurile „Dar flacăra noastră există / Şi vom mai veni... viaţă bună!”), aplauzele au făcut ca artiştii să revină pe poziţii, pentru un al doilea epilog, cu Andrei Păunescu la primul microfon: „Ţara” (piesa care conţine acel refren de reverberaţie naţională: „Trăiască, trăiască, trăiască, să trăiască Moldova, Ardealul şi Ţara Românească”) şi cu Adrian Păunescu, care şi-a exprimat încă o dată public credinţa, din care Cenaclul Flacăra s-a născut, în 1973, şi din care acest fenomen de cultură naţională a renăscut mereu: „Până la capăt cu poporul meu, aşa să mă ajute Dumnezeu!”;

- Mai multe canale de radio şi televiziune (TVR, Naţional TV, Radio Bucureşti) au realizat, în anumite momente, transmisii în direct de la concert, un adevărat eveniment de cultură şi de participare vie a oamenilor care iubesc arta de bună calitate şi vor să contracareze prin muzică şi vers ascensiunea inculturii, a subculturii şi a prostului gust din România de azi;

• Câteva dintre biletele primite de Adrian Păunescu din sală, la masa de pe scenă:

- “Gratitudine fără margini poetului autosacrificat, Adrian Păunescu! Dreptatea pentru inginerul Ioan Crişan, pe care aţi implorat-o în 1973, a fost obţinută în 2003 la CEDO.”;

- „Diaspora română din Anglia, Franţa, Germania, Italia, Statele Unite, Suedia urează viaţă lungă Cenaclului Flacăra. Primiţi, domnule Păunescu, stima şi aprecierea românilor din diaspora. Semnează: Cati, Radio Pro Diaspora, Doamne-ajută!”;

• Calitatea organizării: excelentă, datorită implicării deosebite a gazdelor noastre de la Primăria Sectorului 2 (Neculai Onţanu - primar, Mariana Georgescu - director pentru relaţii publice, Cristian Lemnaru - director general, Viorel Ioviţu – director al Centrului Cultural „Mihai Eminescu”);

• Echipa tehnică şi partenerii Cenaclului : Florin Ionescu – sunet şi lumini, Vali Amon – video, Violina Crăcană, Ana Maria Păunescu, Dana Hârjoabă, Cristian Dăscălescu – foto, AMM – captură audio, parteneri media: Radio Bucureşti (98,3 FM, www.radiobucuresti.ro) şi revista “Flacăra lui Adrian Păunescu”;

• Cronica: Andrei Păunescu.