Zodiacul cu femei

Iubita mea eternă, te desfac

În filele acestui zodiac,

Tu ai de toate şi tu eşti din toate

Femeile din vis, din realitate.

Ai fost un foc mutat într-un berbec

Cu care îmi doream la drum să plec,

Nu am crezut că inima se-ndoaie

Şi că poţi deveni o biată oaie.

Ai fost un taur aspru în cuvânt,

Un semn solid, pământ, cum însumi sunt,

Nu pot să cred că şira ţi se pleacă

Şi că poţi paşte ca o simplă vacă.

Ai fost şi eşti ambiguu stol de gemeni,

Dar în adâncul meu speram că semeni

Cu mine. Şi-n oglindă mă încaier

Când te arată că eşti vid, nu aer.

Ai fost, de firea mea-ncleştată, rac,

Un semn de apă, un fluid opac,

Am vrut să facem lumea doar în doi,

Dar tu te-ai dus pe drumul înapoi.

Ai fost mutată-n strigătul de leu

Din jungla mea şi har din harul meu,

Şi, când credeam că lumea ni-i prea mică,

Te-ai dovedit în luptă o pisică.

Când te-am atins şi te-am găsit fecioară,

Povara am simţit cum mă doboară,

Dar, mai târziu, din pură peste poate,

Ai decăzut în curiozitate.

Mi-ai fost balanţă-n haosul din viaţă,

De tine am văzut cum mi se-agaţă

Speranţe, vise, binele, amarul,

Dar n-am ştiut că ţi-e nebun cântarul.

Mi-ai fost în plin deşert un scorpion

Ce m-a tratat cu un venin afon,

Am mai rămas o clipă pe picioare,

Pân-am simţit cât de uşor se moare.

Ai fost arcaşul tu, săgetătoare,

Şi am sperat că dragostea nu moare,

Când o loveşti în inima deschisă,

Dar miza ta era o biată fisă.

Ai fost şi capricorn de vreme lungă,

Fugeam de toţi, să nu ne mai ajungă,

Dar eu o conturam prea omeneşte

Pe capra care-n drum se răzgândeşte.

Mi-ai fost şi vărsător, să simt cum trece

Un râu de dragoste-n ulciorul rece,

Eu te ţineam, îndrăgostit, de toartă,

Iar tu mă iroseai prin vâna spartă.

În tot oceanul, am văzut doar peşti

Şi mântuire am crezut că mi-eşti,

Dar binele s-a transformat în rău,

Când ai plecat în hău cu bancul tău.

Nu cred în horoscop, în zodiac,

Iubirile din liste nu se fac,

Cu şobolani, cu bivoli şi vreun câine,

Cu capre şi cocoşi, de azi pe mâine.

Dragoni şi cai, maimuţe cu dispreţ

Şi iepuri, tigri, şerpi şi un mistreţ

Pot să se-adune şi să se răsfire,

Cred doar în visul de-a iubi-iubire.

Iubirea mea, încerc să te refac

Din semnele sculptate-n zodiac,

Pământ, metal, lemn, aer, foc şi apă

Nu au putere toate să te-ncapă.

Şi, dacă noi ne-am risipit mereu,

Şi, dacă te-a lovit cuvântul greu,

De vină nu eşti tu, nu-i Dumnezeu,

Ci vinovat sunt eu, mereu doar eu.

Andrei Păunescu,

din volumul omonim, abia tipărit, la a cărui lansare vă aştept pe 7 octombrie 2012, la Club MoJo din Bucureşti

Emisiunile trece, perlele rămâne (103)

Din puţul fără fund, cu telecomandă

Dentista în stare să fie capabilă

• „Oricât n-ar place unora, obligaţiile prezidenţiale trebuie să mi le fac.” (Traian Băsescu, România TV, 17 septembrie 2012)

Păcat că, printre obligaţii, nu e prevăzută prin Constituţie şi folosirea corectă a verbului „a plăcea”.

• „Dacă voi mai fi în stare să mă simt capabilă, o voi lua de la capăt.” (Viorica Susanu, Realitatea TV, 14 septembrie 2012)

Dacă sportiva se va simţi „incapabilă a fi gata pregătită să fie în stare”, atunci „nu o va lua iar de la cap din nou încă o dată”, ci va rămâne „retrasă şi ieşită din activitate şi cu barca în cui”.

• „Omu’ este de la ofiţerul stării civile.” (reluare de la Pro TV, la Pro Cinema, 14 septembrie 2012)

Ţinând cont de faptul că invitaţii erau Nicolae Mitea şi Andreea Tonciu, gândul ne-a zburat imediat la semnificaţia acestui ligament cu sonoritate erotică, cu circumstanţe agravante pentru ofiţerul stării civile care pare că are o atitudine nepotrivită faţă de cei doi amorezi.

• „Ca să te faci dentistă, trebuie să înveţi.” (Radu Mazăre, Realitatea FM, 17 septembrie 2012)

Ca să te faci primar de Constanţa, se vede că nu trebuie să prea înveţi că nu există „dentistă”, ci dentist, bărbat sau femeie, la fel cum nu există nici preşedintă, deputată, doctoră sau – aţi ghicit! – primară.

• „Mai sunt mici detalii de revizuit... La Viena, în Austria? Vedetele acestei expoziţii o reprezintă motocicletele produse în 1930.” (Antena 3, 15 septembrie 2012)

Trei întrebări la trei tâmpenii emise pe post:

1) Există şi „mari detalii”? 2) Există vreo altă Vienă, de exemplu în Vaslui sau în Kârgâzstan? 3) Cât de jos se poate duce recordul mondial la dezacorduri, ca aici avem trei în doar câteva propoziţii?

• „Va fi o singură pistă urmând ca ulterior să fie şi a doua.” (Antena 3, 13 septembrie 2012)

Ar fi interesant să ştim cum ar fi să „urmeze anterior” şi, dacă se poate, după prima pistă, să fie gata direct a treia, nu a doua.

• „Când a văzut că tânăra se apropie spre el, a luat-o la fugă.” (Antena 3, 13 septembrie 2012)

Corect era „se apropie de el” sau „venea spre el”. Aşa – nu!

• „Ne-au îmbrăcat în halate albe şi-am păstrat acea fotografie.” (Adrian Ursu, TVR Cultural, 12 septembrie 2012)

Un ligament rar, care a adus cu el şi mirosul specific.

Andrei Păunescu

Emisiunile trece, perlele rămâne (102)

Din puţul fără fund, cu telecomandă

 

Minunile care le auzim

• „Statele Unite comemorează atentatele de la 11 septembrie 2011, când 3000 de oameni au murit.” (România TV, 11 septembrie 2012)

Noi ştiam că marele atac a fost în 2001 (chiar eram acolo!) sau poate că a mai fost unul, identic, în 2001, şi încă nu am aflat.

• „Lumea se uită, comentează, dau din coate.” (Oana Roman, Acasă TV, 6 septembrie 2012)

„Lumea dau” din coate, până „se rupe foile” din capitolul despre acordul dintre subiect şi predicat.

• „În grupă mai este Olanda, Estonia, Turcia şi Ungaria.” (Emma Zeicescu, Realitatea TV, 11 septembrie 2012)

„Este” toate, iar România o să „îi bat” pe „ambele patru”.

• „Le doresc să se împace pentru minunile care le au acasă.” (Maria Cârneci, Antena 2, 8 septembrie 2012)

Chiar fiind vorba despre o solistă de muzică populară şi despre cuplul Silviu Prigoană-Adriana Bahmuţeanu, prepoziţia „pe” trebuie lăsată acuzativului.

• „Au probleme din cauza neplăţii facturilor către utilităţi.” (Maria Coman, Antena 3, 11 septembrie 2012)

Prepoziţia este greşită, trebuia spus „la” utilităţi. Altfel, asistăm „de la” deteriorarea limbii române.

• „Nu vreau să arătăm opulenţă cum spune unii.” (Antena 3, 8 septembrie 2012)

Limbă românească, petrecere ţigănească, rostire agramată.

• „Însă cu toate acestea, nu se pune decât problema victoriei.” (România – Andorra 4-0, Antena 1, 11 septembrie 2012)

„Totuşi dar” surprize se mai pot întâmpla.

• „S-a terminat 4-0 până la urmă.” (Corina Caragea, după meciul România – Andorra 4-0, Pro TV, 12 septembrie 2012)

Pleonasm! Nu am aflat cum era dacă „s-a terminat la început”.

• „Violenţă nemaiobişnuită.” (Pro TV, 12 septembrie 2012)

Hibrid caraghios între neobişnuit şi nemaiîntâlnit.

• „Consideraţi că lucrul ăsta a fost în beneficiul societăţii pe care îl conduceţi?” (Andreea Creţulescu, Realitatea TV, 6 septembrie 2012)

Dacă societatea este un mamut, „el” se poate conduce. Dacă nu, „ea” se conduce.

• „Lucrurile sunt grave CNADR ar trebui să nu mai funcţioneze.” (Victor Ponta, B1TV, 6 septembrie 2012)

Premierul ar trebui să ştie că abrevierea completă este CNADNR (Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România). Probabil că nu a făcut drumuri infernale până la sediul acestei companii, să plătească amenzi pentru absenţa rovinietei de autostradă, luate în afara autostrăzii, într-o ţară fără nicio autostradă în adevăratul sens al cuvântului.

• „Cele mai mici detalii.” (TVR1, 6 septembrie 2012)

Fiind vorba despre un comentariu pretenţios despre Luvru, am fi vrut să ştim câte ceva şi despre „cele mai imense detalii”. Deci, pleonasm reloaded!

• „Scorul este 0-0. Pentru a obţine victoria, tricolorii trebuie să marcheze.” (România – Andorra 4-0, Antena 1, 11 septembrie 2012)

Ce revelaţie! Cât spirit vizionar! Probabil că de-aia am tot ratat calificări în ultimul timp, fiindcă nu ne-a spus comentatorul truismul că, pentru victorie, trebuie să dăm gol.

• „De rezultatele acestor filiale depinde pretenţiile pe care aceste filiale le pot avea.” (Ştefan Pană, România TV, 6 septembrie 2012)

Ce pretenţii să mai avem noi?

• „Ce urmează mai departe?” (România TV, 6 septembrie 2012)

Sigur nu urmează ceva din trecut, ci numai din viitor.

• „Au fost afectate trei metri de parchet.” (Antena 3, 7 septembrie 2012)

Femininul mergea dacă era vorba despre duşumea, dar, la Arhivele Naţionale, unde a avut loc incendiul, iată că există parchet.

• „Cum a reuşit şoferul să treacă calea ferată.” (Antena 3, septembrie 2012)

Nu ştim nici cum a reuşit vorbitorul să treacă proba de oral, înainte de a intra pe post cu aceste cacofonii.

• „FC Argeş – Rm. Vâlcea 0-3 (scris pe ecran)... Piteştenii şi-au revenit şi au învins (comentariu vorbit).” (GSP TV, 9 septembrie 2012)

Ce să înţelegem, că dacă primeşti trei goluri şi nu dai niciunul câştigi? Sau că nu ştie vorbitorul ce scrie pe ecran editorul?

• „O evoluţie foarte bună al jucătorului de la Liberty.” (GSP TV, 11 septembrie 2012)

Şi un comentariu foarte prost „a” vorbitorului.

• „E vorba de nişte mesaje care le primim.” (România TV, 12 septembrie 2012)

Şi mai e vorba de nişte acuzative lăsate orfane, fără prepoziţie.

• „Scafandrii încearcă să recupereze corpul acestui bărbat.” (Realitatea FM, 7 septembrie 2012)

Deja clasicul ligament falic (pul+a) sună şi mai strident, aici, când este vorba chiar de un bărbat, fie el şi înecat.

 

Andrei Păunescu

11 septembrie 2012

Mamă

Mergeam demult de mână prin păduri,

Fugeai cu mine, jalea să o-nduri,

Din pântec, ce mi-a fost întâiul leagăn,

Ştiam că-ţi place coaja de mesteacăn.

Azi e târziu, nu mai putem avea

Decât tăceri şi zaţul din cafea,

Că moartea s-a ivit şi ne desparte,

Mai stăm ca paginile într-o carte.

N-am apucat poeme să îţi cânt,

Că te-ai grăbit să fugi către mormânt,

Cobori cu gânduri în priviri ascunse

Să numeri generaţii noi de frunze.

Iar azi, dinspre pământ, te simt cum legeni

Tot versuri albe-n frunze de mesteceni.

                                           Andrei Păunescu, 10 septembrie 2012

La căderea încă unui pilon

            Nu trece un an fără o înmormântare, fără o pierdere esenţială în familia noastră. Pe 31 august 2012, s-a dus şi mama. Chiar dacă ar fi fost doar mama, o anonimă născătoare, şi tot era imensă pierderea. Dar ea a fost şi este Constanţa Buzea, una dintre marile şi puţinele poete adevărate ale limbii române.

S-a dus, la nici un an după Ioana, primul ei copil, alături de care va sta în veşnicie, în Cimitirul Evanghelic Luteran din Bucureşti. S-a dus la nici doi ani după Adrian, singurul ei soţ, care este, peste drum, în Cimitirul Bellu, lângă Eminescu. S-a dus şi m-a lăsat viu, pe marginea prăpastiei cu morţi, ca ultimă redută a supravieţuitorilor din familie, care trebuie să ţină piept celor ce vor să sară prea devreme dincolo, în timp ce-şi fac calculele de generaţie aflată la rând.

            În ultima zi de conştienţă, cu câteva minute înainte de atacul cerebral care, în câteva zile, i s-a dovedit fatal, mi-a dat pentru „Flacăra” noastră rubrica pe care o începuse de o lună, la reîmprietenirea cu Ana-Maria şi Carmen Păunescu. A semnat fără multă putere cartonaşul cu textul despre tata, a pus data „23 august 2012” şi apoi am ieşit pe uşă, văzând-o pentru ultima oară verticală, cu o ceaşcă de cafea în mână, pe care nici n-a terminat-o.

            Când trunchiurile mari se prăbuşesc, simţim pornirea să ne prăbuşim şi noi, sub suflul lor. Dacă reuşim, totuşi, să rămânem în picioare, avem obligaţia să căutăm, în urma copacilor imenşi plecaţi în pământ, vâna de valoare, de forţă, de energie cu care renasc. Pentru că un copac ajuns în adâncuri devine cărbune, devine petrol, devine diamant şi îşi sporeşte fie puterea de combustie, fie puterea de a lumina. Rămâne doar să aibă cine îi păstra urma, memoria, destinul.

Andrei Păunescu, 5 septembrie 2012

Prin noi înşine, spre prăpastie!

Mama unei fete mi-a spus, îngrijorată, că fiica ei îşi este cel mai mare duşman şi că ea, ca părinte, nu se teme de răul pe care alţii i l-ar putea face fetei, ci de răul pe care singură şi l-ar putea face. Tânăra nu ducea lipsă de nimic, avea părinţi, fraţi, prieteni, educaţie, avere, avea şi înclinaţii artistice, era curtată de toţi şi, când s-a îndrăgostit, şi-a ales şi un prieten care o respecta şi o iubea. Când nu a mai avut ce face de atâtea împliniri, fata a căzut în incertitudini şi a stricat totul, pe bază de răsfăţ: relaţia cu prietenul, cu familia, cu şcoala, cu prietenii. Sindromul prea rapidelor şi uşoarelor victorii îi afectase discernământul, iar temerea mamei devenise realitate.

În politica românească a anului 2012, fata cea norocoasă a fost (şi încă mai este) Uniunea Social Liberală, iar noi, cei de pe margine (exceptându-i pe fanaticii băsişti), suntem un popor de mame, îngrijorate că se mai pierde, încet-încet, o speranţă în mai bine.

Social-democraţii, liberalii şi conservatorii s-au trezit moţ, pe valul unei imense încrederi populare, datorate nu atât meritelor lor, cât cumplitei epoci Băsescu, în care aroganţa, corupţia, tupeul, incompetenţa, spiritul de gaşcă, ilegalitatea şi năravurile mafiote au fost la putere. Alegerile locale USL le-a câştigat la pas, apoi, preluând guvernul şi administraţia locală, nou-veniţii au început să ezite, să creadă că totul este rezolvat, iar alegerile din iarnă sunt deja adjudecate, din moment ce sondajele arătau în primăvară o cotă de circa 65 % pentru USL, faţă de 12 % , cât mai avea PDL-ul băsist, în picaj liber, după căderea ultimului executiv Boc şi a scopitului cabinet de Ungureni.

USL se pare că a uitat că memoria poporului român e scurtă şi, odată cu ieşirea din vizuini a portocaliilor, până nu demult ascunşi în cabinetele guvernării, s-au consemnat nişte contraatacuri tăioase în mass-media şi o reaşezare a procentelor, în favoarea PDL. Vechi şi incomensurabile nenorociri, făcute în opt ani de regim Băsescu, au început să fie împărţite frăţeşte de PDL cu USL, după doar câteva luni de guvernare nouă. Atitudinea defensivă a PDL, timp de câţiva ani, a fost predată, ca balast, USL-ului, care nu a avut abilitatea să se ferească şi să lase fiecăruia răspunderea pentru ce a făcut. Combatanţii PDL, recunoscuţi pentru atitudinea de comando fără scrupule, au prins iarăşi glas şi tupeu, în faţa unor social-democraţi-liberali care gâfâie exact la început de luptă.

De la liderii Crin Antonescu şi Victor Ponta, până la membrii de rând, USL arată nesiguranţă şi asta se vede în revenirea în sondaje a băsiştilor. Oricât de democraţi ar fi, românii cei mulţi au o admiraţie, secretă sau dezvăluită, faţă de liderii autoritari, faţă de cei cu gura mare, faţă de cei care promit enorm. Nu PDL-iştii sunt mai buni ca ieri, ci USL-iştii sunt mai slabi decât păreau în vitrina din opoziţie.

Lupta nici măcar nu se duce între criterii coerente, între bine şi rău, între cinstiţi şi hoţi sau între puternici şi slabi, ci între criterii haotic distribuite, care îi avantajează pe cei obişnuiţi cu atacul în haită, cu tupeul, cu hoţia, cu aplicarea de lovituri şi tehnici pe lângă regulament. Aşadar, dacă USL nu se trezeşte rapid, electoratul va fi foarte confuzionat, când va trage linie şi va vedea că unii sunt (sau par) puternici (gaşca PDL, chiar dacă e plină de incompetenţi şi de malefici), iar alţii par impotenţi şi nu fac repede binele aşteptat (USL, care a dat-o în bară cu referendumul şi cu felul în care şi-a împachetat discursul public, rămânând în terenul politic şi neintrând adânc în terenul economico-social).

Celebra formulă veche a liberalilor, „Prin noi înşine”, rămâne valabilă, dar actualii purtători de drapel din Uniunea Social Liberală se ambiţionează să îi adauge un final sinucigaş: „Prin noi înşine, spre prăpastie!” Dacă asta vor, până la urmă asta vor obţine.

Andrei Păunescu, 5 septembrie 2012

Catering pe tarlaua din avion

Dacă bonurile acestea de casă ar fi eliberate de vreo tarabă din Adunaţii Copăceni, pentru un suc sau un kil de roşii, nu ar fi nicio problemă, dimpotrivă, ar fi de admirat fiscalizarea comerţului comunal. Dar, cum ele sunt dovada plăţii, în avion, pe o cursă internaţională, pentru ceva de mâncare, ne apucă râsul, apoi întrebările. Nu zicem că e rău, nu zicem că e bine, dar ştim că e amuzant să derulezi afaceri profitabile, la înălţime chiar, pe firme localizate la sat, şi nici măcar pe o stradă, ci direct pe Tarlaua 50. Ne şi imaginăm un control al Fiscului la această adresă, cu clişeele de rigoare ale reporterilor: oamenii legii au descins pe tarla, dar pe tarla nu au găsit pe nimeni. Acum stau la pândă prin ciulini. Chiar să nu fi găsit nicio adresă disponibilă, în Bucureşti sau în Giurgiu, norocoasa firmă care a primit mult invidiata licenţă de a vinde mâncare şi alte produse pe curse aviatice internaţionale supraaglomerate? Chiar să fi fost singura soluţie ca avionul să se transforme în tarla pentru negoţul dubios?

Andrei Păunescu

Emisiunile trece, perlele rămâne (101)

Din puţul fără fund, cu telecomandă

 

Finalizare parţială

• „Când bea doi, e altceva.” (Luminiţa Perijoc, Pro TV, 4 septembrie 2012)

Nu ştim dacă Luminiţa l-a violat pe taximetrist sau taximetristul a minţit, dar ştim sigur că doi „beau”, nu „bea”. E valabil şi pentru nebuni, şi pentru violatori, şi pentru curve, şi pentru şoferi, atât în trezie, cât şi în beţie.

• „Primele vedete au băşit aseară pe covorul roşu.” (Antena 3, 30 august 2012)

Mai puţin aplomb, vă rugăm, la cuvintele dificile. „P” să rămână „P”, nu îl faceţi „B” exact unde nu trebuie şi exact în săptămâna în care Elena Băsescu s-a măritat.

• „Finalizarea priorităţilor s-a făcut parţial... au fost enorm de multe.” (Adriean Videanu, Realitatea FM, 2 septembrie 2012)

Păi ori avem o finalizare, ori e ceva parţial. Cum rămâne? Cât priveşte formula „enorm de multe”, vă mai spunem o dată: e pleonasm, pentru că nimic nu poate fi „enorm de puţin”.

• „Camerele de supraveghere şi invitaţii au fost poziţionate undeva deoparte.” (Antena 3, 1 septembrie 2012)

Să înţelegem că invitaţii au fost în totalitate femei? Pentru cei interesaţi: limba română este discriminatorie, dar nu avem ce face. Chiar dacă într-o sală sunt 99 de eleve şi doar un elev, gramatical este să le spunem „elevi” sau „ei”, pentru că, la acordul în gen, un feminin + un masculin = un plural masculin.

• „Poate că sigur s-au mai modificat lucrurile pe-acolo.” (Florin Busuioc, meteo, Pro TV, 4 septembrie 2012)

Hotărâţi-vă, ori poate, ori sigur. Ştim că la Meteo nu se ştie niciodată sigur, dar la gramatică regulile se cam ştiu.

• „O statistică care ne arată.” (Realitatea FM, 2 septembrie 2012)

Statisticile nu arată cum cuvintele pot fi făcute să miroasă urât. Atenţie la cacofonii!

• „În Italia, trupul a fost identificat.” (România TV, 3 septembrie 2012)

La RTV, prin acest ligament, se pare că s-a identificat şi sexul (pul+a).

• „A fost o decizie în premieră, însă cu toate acestea, s-au oprit lucrările.” (Antena 3, 30 august 2012)

„Dar totuşi însă”, ce se întâmplă cu „ţara, statul şi patria”? Lucrările „se mai termină oprindu-se, dar însă pleonasmele tautologice în veci niciodată”!

• „Cu cât înaintezi în luna decembrie problemele cu facturile devine acută.” (Dan Tudorache, Realitatea TV, 1 septembrie 2012)

După ce că avem probleme, le mai facem prost şi acordul în număr şi gen.

Andrei Păunescu

Folk şi accente rock la Craiova, pe 7 septembrie 2012

Vineri, 7 septembrie 2012, ora 19, in fata Teatrului National din Craiova, un spectacol de folk si accente rock, cu Emeric Imre, Cristian Buica, Vali Moldovan, Ghita Danciu, Vanghele Gogu, Madalina Amon, Clubul Generatia Folk, Tase si Andrei Paunescu.

Constanţa Buzea. Mama

29 martie 1941 - 31 august 2012

• Ramas bun la Uniunea Scriitorilor - Calea Victoriei, de sambata 1 septembrie 2012 ora 14, pana duminica 2 septembrie, ora 12
• Biserica Boteanu, slujba, duminica 2 septembrie 2012, ora 13, apoi plecarea spre inmormantare
• Cimitirul Evanghelic Bellu, Şos Giurgiului, inmormantarea, duminica 2 septembrie 2012, ora 14.30

Balada lui Vlady

Bassul şi cureaua lată,

Ce golan eram odată,

Colindam prin dormitoare,

După domnişoare.

- A fost odată, când eram mai gras

Şi mă jucam de multişor pe bass,

Spusesem „Pa!” Oradei şi-alor mei,

Iubeam femele, dar visam femei.

Sunt ungur, sunt român şi sunt evreu,

Ce pana mea aveţi cu neamul meu?

Oi fi Săteanu, dar nu sunt din sat

Şi muzicile m-au cam cocoşat.

Spun bancuri bune, uneori porcoase,

Mă doare-n bass de damele focoase,

Sunt hard’n’heavy metal pân-la os

Şi m-am dedat la tot ce-i păcătos.

Mai gâlgâi una-alta pe gâtlej,

Fumez cât din Bihor până la Dej,

Iar după chefuri crâncene mă dreg

Cu Fender, Rickenbacker şi Ampeg.

Cu lumea am contracte şi un troc,

Renunţ la tot, dar nu la bass şi rock,

Chiar dacă unii-mi spun: „Tu, Vlady, semeni,

Cu Shrek gigantul, parcă sunteţi gemeni!”

Deja trecuse veacul douăzeci,

Iar eu mâncam demult „Sarmale reci”,

Cântam şi-n Bucureşti, şi în Băicoi,

Cu trupa „Totuşi” şi cu „Timpuri noi”.

O sculă tare-aveam, aveam şi păr,

Iar maneliştii îmi ziceau „rockăr”

Şi, când speranţa îmi stătea să moară,

Eu m-am lovit pe scenă de-o vioară.

Vioara mi-a vorbit imediat:

- „Fii mai atent! Te dai aici bărbat?

Tu crezi că tot ce cântă se şi arde?

Cred c-ai cântat la mult prea multe coarde!

Eu sunt Lavinia şi mi-ai produs o rană,

Voi fi Săteanu, chiar de-am fost Cătană,

Şi îţi accept, Sătene, aroganţa,

Când vii-n genunchi la mama, la Constanţa!

Şi-acuma, hai la treabă, măi băsare,

Eu cu vioara, tu - cu bassul mare,

O să cântăm de-o să ne doară spatele,

Ce nuntă o s-avem la Belciugatele!

Eu în Ardeal îţi jur, vom merge des

Cu trotinetă, tren sau Mercedes,

Deşi stăm la oraş, nu-ntre coceni,

Vom umple Bucureştii de Săteni!”

Aşa a zis Lavinia, pe loc,

Iar lui i s-a sculat abrupt un smoc

Viril, băţos, fălos, trufaş şi drept,

Din părul care i-a rămas. Pe piept.

Mai spune-ne ceva, Sătene, Vlade,

Te implorăm, e nunta ta, se cade

Să ştim cum singur dumneata te vezi,

Cum te autocaracterizezi.

- Eu sunt perfecţionist până la comă,

Am fost alături în eterna Romă

Şi, dragă Păunescule Andrei,

Eu mi-am găsit femeia-ntre femei!

Mai plănuim să strângem nişte case,

S-avem mai multe decât are Tase,

Să procreăm, ca să ne doară capu’,

Vreo opt copii, să-l umilim pe Napu.

Eu, însumi, mire, Vladimir Săteanu,

Nu ştiu de cartea lui Emil Gârleanu

Şi jur că n-o să intru, după nuntă,

În lumea celor care nu cuvântă.

Andrei Păunescu, 6 august 2012

Depresia – ultima carte taie totul

Când te pomeneşti cu depresia în coşul pieptului, nu mai contează cele 99 de argumente pe care le ai ca să fii fericit. Nu contează plusurile, nici dacă ai casă, nici dacă ai masă, nici dacă ai carieră, nici dacă ai o lume întreagă la picioare sau în jur, nici dacă iubeşti sau eşti iubit. Contează numai uriaşul minus care îţi apare de nu ştii unde şi ţi se întinde peste suflet, iar tu nu ai antidotul, pentru că depresia te prinde mereu cu antidotul plecat de acasă. Depresia este un mutant, un hibrid, o împrejurare atipică, un virus renăscut pe tulpini imprevizibile.

Uneori, depresia răsare, paradoxal, exact pe solul marilor împliniri, când nu mai ai pentru ce lupta. Câteodată, depresia ţi se cocoaţă în fiinţă pe scara normalităţii, pe care poţi fi în urcare şi în coborâre, firesc, între staţiile de bine şi de rău ale existenţei. De cele mai multe ori, însă, depresia vine din disperarea că ai toate crengile goale, deşi ai respectat bine instrucţiunile ca să dai roade: urmezi corect paşii, dar nu îţi iese nimic, nu cucereşti nicio cetate şi trăieşti minuscul. Şi mai e şi depresia care vine din dezamăgire, din minciună, din alegeri greşite, din ratări, din ghinionul care răstoarnă construcţia şi cupele cu şampanie chiar când te pregăteşti de inaugurare.

Oricine, orice, oricum, oricât şi oriunde ai fi, depresia te ajunge din urmă când i se face foame şi chef de priponire, nu când vrei tu să îţi plăteşti prin suferinţă impozitul normal, pentru clipele de bine. Virusul depresiei se descurcă, te încalecă şi îl simţi că are soluţii pentru toate împotrivirile: depresie de prea gol, depresie de preaplin, depresie de normalitate, depresie de aberant, depresie de atipic. Nimicul, întregul, partea şi atipicul hrănesc, după nevoia perversă, foamea depresiei.

Scăpare au mai ales cei a căror fiinţă este mult mai mult trup decât suflet, mult mai mult muşchi decât minte. Prin păcălirea cu fleacuri a fizicului suveran, pot păcăli şi intelectul minoritar. De o şansă, de o amânare a depresiei au parte şi cei al căror intelect nu este tulburat de prea multe întrebări (la ce-ţi trebuie, fă, să întrebi?), de incertitudini (ce-or fi alea, dragă?), de cărţi şi învăţătură (cunoaşterea te prosteşte, ascultă-mă pe mine!), de ştiinţă (şi prostul şi deşteptul tot la cimitir ajung, fii sigur!), de metafizică (scuteşte-mă cu prostiile, ce nu pot vedea şi pipăi nu există!), de neastâmpărul minţii (auzi, scumpi, lasă cartea, ia uite-aici, Biblia cică unde-i multă înţelepciune e şi multă amărăciune, şi cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa).

Privilegiaţi împotriva depresiei sunt, aşadar, cei cu imunitate mare la spirit. Ei pot ieşi din tentativele de prăbuşire în depresie mergând la meci cu camarazii de sărăcie culturală, bând o bere la taraba de tablă din stradă sau amintindu-şi că sunt aranjaţi, deci fericiţi, pentru că au o casă, două frigidere în funcţiune, copiii pe la şcoli unde nu înţeleg nimic, dar vor lua o diplomă, şi femeia în bucătărie, trebăluind (sau soţul, la „servici”, e mereu plecat, pute a tutun şi alcool, dar dă banul în casă).

Nicidecum nu dispreţuiesc automulţumirea celui fără prea multă minte şi fără prea multe raze de spirit. Nu mă uit cu superioritate la fericirea de altitudine joasă, dar reală, eficientă, a celor care au certitudini primare. Dimpotrivă, îi invidiez că au reuşit să fie fericiţi oricum şi, spunând aceasta, nu mă autoproclam membru al elitei de deştepţi, pentru că nu e nicio linişte să fii acolo. Îmi recunosc doar posibila abilitate de a înţelege câte ceva din condiţia noastră. Sau măcar din condiţia mea.

Depresia lucrează egal: dacă eşti mic, pentru că nu eşti format şi nu ştii să te aperi; dacă eşti matur, pentru că orice hop te aruncă în şanţ, la viteza mare a potenţialului maxim la care te găseşti; dacă eşti bătrân, pentru că ţi s-a subţiat scutul şi pentru că nu mai ai viaţa înainte pentru reparaţii capitale.

Depresia nu este rezultatul dintre multele plusuri, din care faci ceva scăderi şi aştepţi rezultatul, pozitiv oricum. Depresia este meteoritul care-ţi cade în cap în plin câmp gol împrejur, este secunda când o mie de victorii sunt anulate de un eşec. Nu funcţionează nici logica, nici aritmetica, nici soldul bogat de ieri. Nu mai ai acces nici la proviziile strânse pentru aşteptatele vremuri de criză.

Depresia e faţa tumefiată a unui luptător: după victorii fără număr, este bătut măr de un lup mai tânăr şi mulţimea rămâne cu impresia vânătăilor fatale de la final. Depresia este rodul legii nedrepte a excluderii, a regulii totul sau nimic, ca într-un grup de juraţi, care nu pot da verdictul, dacă unul singur nu s-a convins.

Depresia este bivoliţa care, după ce te iluzionează cu o găleată pe care ţi-a umplut-o cu lapte, se scapă în vas. Depresia este repetarea, la nesfârşit, a constatării Eccleziastului că o muscă înecată strică un butoi întreg de untdelemn bun.

Depresia este abuzul legii unanimităţii obligatorii, care calcă în picioare majoritatea, în numele unui prăpădit de vot împotrivă. Este apăsarea greşită pe tasta de ştergere, când epopeea la care ai trudit, uneori o viaţă întreagă, este aproape gata şi nu există pas înapoi, backup, undo şi nicio şansă de recurs.

Ultima impresie, ultima carte taie totul.

Andrei Păunescu, 23 august 2012

Emisiunile trece, perlele rămâne (100)

Din puţul fără fund, cu telecomandă

Concerturi de găfi şi caze

• „Celelalte trei caze au ca obiect tâlhăria faţă de femei mai în vârstă.” (Laura Codruţa Kovesi, Realitatea FM, 24 august 2012)

Vorbitoarea ar trebui să tragă „macazele” spre exprimarea corectă şi să nu mai facă „naze”, „găfi” şi „fazuri” din astea, că ne supără şi devenim mai periculoşi decât violatorul despre care e vorba.

• „În jungla bengaleză... a avut o muşcătură de beduin.” (Dorel Constantin Onaca, România TV, 28 august 2012)

Scafandrul naţional, obosit după campania în care l-a dus în spate înapoi spre Cotroceni pe Traian Băsescu, a confundat babuinii cu beduinii, dar a creat o imagine de film SF: beduini în junglă care muşcă români. Tare!

• „Autorităţile au intrat în carantină.” (Realitatea FM, 28 august 2012)

Desigur, era vorba despre faptul că autorităţile au impus carantina într-un sat din Rusia unde au apărut cazuri de antrax, dar sună potrivit cu situaţia de la noi, unde chiar se potriveşte expresia.

• „Aspazia Cojocaru a spus două cuvinte grave: îmi e teamă.” (Lucian Bolcaş, Antena 3, 25 august 2012)

La detergenţi, e invers: 3 în 1. Aici avem trei cuvinte considerate ca două, pentru că e vorba despre acelaşi lucru: şantajul.

• „Lucru recunoscut de soţul doamnei Aspazia Cojocaru în timpul anchetei.” (Victor Ciutacu, Antena 3, 23 august 2012)

Probabil că a recunoscut, convins de pulanul anchetatorului (mai mare atenţie la ligamentul pul+a!).

• „Traian Băsescu face chiţibuşii care poate probabil...” (România TV, 27 august 2012)

După prostul exemplu al preşedintelui alesuspedatîntors, vorbitorul a căutat chiţibuşuri, inovând în limba română fără să i-o ceară nimeni şi trântind un pleonasm grosolan ca la Cotroceni.

• „Pe lângă aceste concerturi... o vor lua din nou de la capăt.” (Realitatea TV, 25 august 2012)

„Concerturile” rock nu doar că încing sufletele şi fac urechile să ţiuie sub greutatea metalelor grele, dar topesc şi cuvintele, dându-le forme aberante, apoi nasc din haos pleonasme splendide. Ce bine-am spus-o!

• „Mi-aş dori să fie o musculiţă foarte mică la întâlnirea Monei Pivniceru cu doamna Rednic.” (Realitatea FM, 24 august 2012)

Ce-aţi zice de o „musculiţă uriaşă”, de un „muscoi minuscul”, de un „pleonăsmuţ pitic” şi de o întâlnire cu o „micuţă cărticică” de gramatică?

• „Toţi cei 25 de judecători au luat în unanimitate decizia.” (Realitatea FM, 24 august 2012)

Unanimitatea include ideea de „toţi”, aşa că iar aţi călcat într-un pleonasm.

• „Discurs al neacceptării celor care nu este ca el.” (Hanibal Dumitraşcu, Realitatea FM, 24 august 2012)

Poftiţi, domn’ profesor? „Ei nu este” ca el? Normal, pentru că ei sunt sau nu sunt.

• „Pacientul a fost transferat la o clinică din Udinese.” (Realitatea FM, 24 august 2012)

Faceţi-vă cultura generală şi altfel decât luând din zbor nume de echipe de fotbal! E ca şi cum ai spune că există oraşele Constanţei, Al Pietrei Neamţ sau Bucureşteanul. Auziţi şi dumneavoastră: oraşul Udinese? Udinese este echipa oraşului Udine, acolo unde a fost reinternat românul Nicuşor Grecu, căruia i s-a refuzat transplantul pentru că medicul din Padova a considerat că o inimă de italian trebuie dată unui alt italian.

• „L-a recompus la loc.” (Dani Oţil, Antena 2, 25 august 2012)

Din nou iarăşi încă o dată. Bis!

• „Specialiştii din micul orăşel spaniol au rămas cu gura căscată.” (Realitatea FM, 24 august 2012)

Noi am rămas cu gura căscată gândindu-ne că un orăşel nu poate fi decât mic, că de-aia e orăşel, şi nu metropolă. Atenţie la pleonasme, dragilor!

• „Cvorumul de invalidare al referendumului.” (Bogdan Chirieac, Antena 3, 23 august 2012)

• „Referendumul de demitere al preşedintelui.” (Realitatea TV, 26 august 2012)

Atenţie, cad dezacorduri pe carosabilul media! Invalidarea şi demiterea privesc referendumul, deci trebuia „a referendumului”, nu „al”.

• „Mezina preşedintelui a ales o rochie de mireasă clasică... Nunta se anunţă evenimentul anului în lumea mondenă.” (Realitatea TV, 25 august 2012)

Dacă rochia ar fi fost clasică, nu era nimic ciudat, dar e clar că Elena Băsescu, chiar mireasă fiind, nu are nicio legătură cu clasicismul, ci, poate, numai cu pleonasmul „lume mondenă” (monden vine de la „monde”, care înseamnă „lume”).

• „Un individ ia telefoanele şi pleacă ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.” (România TV, 25 august 2012)

Cacofonie rară, dulce, compusă, curgătoare, pentru că ne aduce la ureche sonoritatea oltenească a perfectului simplu plin de farmec (că-ca-şi).

• „Astăzi, vremea se va menţine în continuare excesiv de caldă.” (Dumitriţa Bugnar, Realitatea TV, 26 august 2012)

A se menţine înseamnă a fi în continuare, aşa că formularea este pleonastică.

• „De la pasaje porno la lucruri impresionante.” (Realitatea TV, 26 august 2012)

Ce logică are exprimarea? Ce, pornografia nu e impresionantă, nu vă impresionează? Mergeţi la un specialist.

• „Americanii trimisese un avion la Otopeni.” (România TV, 26 august 2012)

Mai bine era dacă aflam că nu trimiseseră niciunul.

Andrei Păunescu