6 august 2008

Mă duc la Folk You 2008. Veniţi?

Joi, 7 august 2008, o să fiu la Vama Veche, unde o să cânt în prima seară a megafestivalului Folk You 2008, care va mai ţine încă două zile după aceea. Cu atâtea nume mari ale genului, încât mai degrabă ar trebui căutaţi cei care nu sunt, nu cei care vor urca pe scenă.
Mă bucur că m-a invitat Marius Tucă, pasionatul de folk şi rock căruia i se datorează evenimentul, deşi, desigur, îmi pare rău că a făcut-o în ultima clipă, după ce toate afişele şi listele de nume s-au tipărit şi s-au dat către lume, pe toate căile. Fără numele meu. Că aşa e omul cântător: un egocentrist care iubeşte să-şi vadă numele pe toate gardurile. Iar eu sunt om. Şi nu mă gândesc deloc că pe toate gardurile sunt atâtea nume, dimpotrivă, aş fi vrut să fie şi al meu.
Dar e bine şi aşa şi, cum nu sunt ranchiunos, dimpotrivă (mai ales cu Tucă), o să mă duc cu drag.
Voi nu veniţi?
Să cântăm Amor cubist sau Cosaş în fân sau Să nu pleci sau Să faci pe prostul sau cine ştie ce o să se potrivească pe plaja aceea rebelă, unde am fost şi anul trecut, doar să ascult?

3 august 2008

Papagalul tricolor

Singura vietate de pe planetă care are trupul vopsit în tricolorul românesc şi în nimic altceva este o specie de papagal: coada albastră, penele şi spatele galbene, gâtul şi capul roşii. Să fie o tristă coincidenţă în care suntem implicaţi sau e o predestinare pentru cei ce vorbesc mult şi fac puţin? În fond, ce reprezintă pasăroiul respectiv?
E longeviv, vorbeşte mult, dar nu prea înţelege ce spune, e uşor manipulabil, e frumos de pică de pe hartă şi de pe creangă, adoptă repede mimetismul - forma fără fond - şi, din păcate, când îmbătrâneşte, moare de foame, din cauza propriului cioc încovoiat, care nu-l mai lasă să se hrănescă.
Dacă-i dai drumul din colivie, după ce s-a obişnuit câteva decenii cu perfuzii sociale, se prăpădeşte de inadaptare la mediul din care propriii lui strămoşi au venit. Nici dacă-l ţii în colivie nu-i e bine, se întristează.
Singur n-are chef de nimic, în grup se bate cu convivii până la ultima suflare.
Vorbeşte prostii când trebuie să tacă, iar când ar fi bine să spună ceva, să fie mândria continentului sau a apartamentului, guralivul face pe timidul.
Dacă uiţi de el, rezistă miraculos din numai câteva grăunţe şi un strop de apă, dar, dacă-l bagi prea mult în seamă, nu-i mai ajungi la cioc nici cu colivia de aur umplută cu mei ales.
E inadaptatul prin excelenţă: în libertatea din junglă îl păcălesc duşmanii naturali, în captivitate îl copleşeşte orice inamic artificial.
Intră în agonie când îi tulburi mediul ambiant, dar, dacă nu-i dai importanţă, se stinge de amărăciune.
Răposează subit dacă e curent în încăpere, dar se sufocă dacă-l ţii în aer închis.
Îl păcăleşti uşor că e liber, dacă-l scoţi cu tot cu colivie pe balcon şi vede cerul printre gratii.
E obedient mai mereu, dar îşi muşcă protectorul care vrea să-l hrănească şi bagă degetele să-l mângâie printre sârmele închisorii sale de fiecare zi, din frică şi din orgoliul că i-ai încălcat habitatul, dar uită că nu ar fi trebuit să se afle acolo.
Dacă-i aşterni o pătură peste colivie, acceptă păcăleala că e noapte şi doarme până îi redai lumina.
Şi, poate cel mai trist este că, dacă-i laşi uşa deschisă la colivie, zboară disperat afară, dar, după un timp, se întoarce singur în puşcărie şi se leagănă blazat.
De ce a dat Dumnezeu ca singura vietate care întruneşte, fără să ştie, standardele de sub tricolorul roş-galben-albastru să fie un papagal, specie rară?
(material preluat de Jurnalul Naţional din 4 august 2008)

2 august 2008

Fluviu sau afluent?


Lângă stejar,
nu spera
decât la statutul
de frunză.

Lângă un uriaş,
nu poţi fi organism,
ci doar unul dintre
organele titanului.

Lângă un geniu,
nu poţi fi frază,
ci doar cuvânt
în tumultul lui.

Lângă fluviu,
ce poţi fi,
decât afluent?

Lângă planetă,
n-ai decât ocazii
de satelit.

În deşert,
eşti numai
fir de nisip.

Pune stejarii
lângă fluvii,
colonizează deşertul
cu titani,
mută geniile
pe alte planete,
frunzele pune-le
să curgă-n pâraie,
organele
transplantează-le-n cuvinte,
firele de nisip
aruncă-le
în sateliţi.

Vei obţine
un alt univers,
care-ţi aparţine.

19 aprilie 2002, Borden, o parte din cartea "Doctoratul în tristeţe" (2002)

1 august 2008

Muncă la locul de sex

Idile nediscriminatorii, cu subalterne şi cu şefe
La locul de muncă, am cunoscut femei care mi-au ocupat cel mai lesne de ţinut minte părţi din viaţă. Pentru nici un preţ nu aş da înapoi ceea ce am trăit, chiar dacă tot felul de presupuşi înţelepţi, fie onanişti, fie impotenţi, şi-au ţuguiat buzele, sfătuindu-mă ba ce să nu fac cu una, ba cum să nu mă-ncurc - Doamne păzeşte! - cu alta. Din partea mea, să rămînă ei pe deplin morali, în toată splendoarea masturbării lor secrete sau în tăcuta dumnealor neputinţă de a iubi! Acele femei-colege cu care m-am iubit, pornind, e adevărat, de la locul de muncă, acelea şi nu altele (existente numai în tratatele prefabricate, care cică ar deţine metoda despre cum se achiziţionează şi se gestionează o relaţie corectă) mi-au dăruit copii, mi-au pus în scenă spectacole sufleteşti şi aventuri trupeşti irepetabile, într-o viaţă ea însăşi irepetabilă. Cît mă priveşte, n-am remuşcări şi vinovăţii. Sunt cu totul descărcat de eventuale poveri interioare, de conştiinţă, ştiind că absolut niciodată cadourile sau condiţionările de orice fel nu au mijlocit idilele mele din cîmpul muncii, unde s-a întîmplat să fiu şi şef, şi egal, şi subaltern de femeie.
Ficţiunea? Un mod de a scăpa de răspundere

Cum ar fi arătat viaţa mea dacă aş fi ascultat de preceptul, aproape biblic, dar rupt de existenţa reală: “Nu te combina cu cineva de la muncă”? Da, ştiu, e foarte adevărat că mersul pe sîrmă e o copilărie, faţă de îndrăzneala de a avea relaţii siropos-sexoase cu două femei care lucrează în acelaşi birou sau pe acelaşi etaj. Da, sunt de acord că e prudent să asculţi de înţelepciunile murphyce, care te îndeamnă să ai relaţii bune cu vecinii, dar asta nu înseamnă să te culci cu toţi. Sau să nu comiţi adulter, decît dacă ţi se iveşte ocazia, din moment ce - se ştie - sexul este unul dintre cele nouă motive pentru care să-ţi doreşti reîncarnarea, celelalte opt fiind absolut neimportante. Da, da, la toate acestea da! Numai că, dacă am mai trăi o dată, ar merita, poate, să încercăm să pierdem o viaţă, ca pustnici, abia pe a doua oferindu-ne-o mai libertin.
Dacă, aşadar, aş fi ascultat de principiile acestea, în ultimă instanţă, n-aş mai fi avut ce căuta în această pagină. N-aş mai fi avut ce să scriu, cum să scriu şi de ce să scriu, nici măcar din imaginaţie. Pretinsa ficţiune e un fel de a scăpa de necazuri, de a spune că tot ce ai scris imoral sau ilegal nu ar fi adevărat, cînd nu avem decît acelaşi pachet de cărţi de joc al realităţii, amestecat altfel.

Freelancer-ul condamnat la sex la locul de muncă

De iubirile de la locul de muncă nu scapă nici cei care se duc cuminţi la treabă de la opt dimineaţa la patru după-masa la doar două periculoase sute de metri de casă. Ce să le mai ceri, atunci, liber profesioniştilor, boemilor, freelancer-ilor, zilierilor sau celor care lucrează pur şi simplu acasă? Amorul la serviciu e acea pandemie care macină tot mai mult rezistenţa noastră la tentaţii, dar pe care n-am răpune-o, în ruptul capului, nici dacă ni s-ar da leacul mură-n gură. Am învăţat de la cei păţiţi că sexul are nevoie de foarte puţin şi cauzează o mulţime de necazuri, dar nu ne dăm bătuţi. Ce farmec ar mai avea truda noastră cotidiană, dacă n-am spera că, într-o bună zi, o să agăţăm pe cineva senzual de la birou şi o să-l înghesuim într-o debara? Cred că abia ăsta este motivul adevărat pentru care luptă întru egalitatea muncii toate organizaţiile anti-discriminare între sexe: ca fiecare să aibă şansa de a practica liber îndrăgosteala şi chiar adulterul, în orele de lucru, întrerupt, eventual, din cînd în cînd, de plicticoasele îndatoriri din fişa postului, care nu lasă porumbeii să se ciugulească şi să îngurluie pe întreaga durată a celor opt ore legale. Că după aceea, nu mai are farmec.
Atît de răspîndit este obiceiul “idilei la locul de muncă”, încît propun schimbarea cu 180 de grade a denumirii, de-a dreptul în “munca la locul idilei”. Idila la locul de muncă nu trebuie nici măcar să presupună sexul materializat, dus pînă în aşternuturi, ca să fie fascinantă. E destul dacă te face să pleci la serviciu cu plăcere, ştiind că vei petrece nişte ceasuri electrizante, în care orgasmul poate lua şi numai forma de aspiraţie sau de bucurie cerebrală.
Mai mereu, locurile mele de muncă simultane au fost atît de dispersate, încît, dacă mă întreabă cineva unde lucrez, mă simt obligat să îi înşir: presă scrisă, muzică, radio, televiziune, cărţi, catedră, desen. Asta ca nu cumva să creadă cineva-ul acela că sunt doar un fiu parazit. Şi, atunci, ce ar fi însemnat să nu practic iubirea la locul de muncă, atîta vreme cît o mare parte din munca mea se desfăşoară chiar acasă, la computer, cu cartea, chitara, şurubelniţa sau condeiul în mînă?

Sexul sublim din rablă


O singură dată mi-am încălcat principiul de a nu mă încurca sexual cu subalterne, acum mulţi ani, atunci cînd m-am îndrăgostit de o corectoare visătoare, care mi-a cedat imediat. Vreo trei luni, am avut coşmaruri că se culcă cu mine dorind să-şi păstreze serviciul, deşi, bineînţeles, ea spunea cu lacrimi explodînd din ochii mari, cînd verzi, cînd albaştri, că nu e deloc aşa. Am scăpat de mustrările de conştiinţă abia cînd şi-a dat demisia, dar mi-a cerut să nu rupem relaţia noastră care debutase frivol, într-o rablă, pe un drum lăturalnic care ducea spre o unitate militară, după ora stingerii. După mai bine de un deceniu, timp în care a apărut şi un copil între noi, sunt convins pînă la os că nu interesul a mînat-o în luptă, ci chiar dragostea, mai ales că tot ea e femeia căreia nu i-am putut face nici măcar cadouri fireşti, din pricina mîndriei ei de a păstra relaţia exclusiv în teritoriul sentimentelor şi al sexului, fără întinări materiale. Fără acest episod, care a început cînd nu ştiam bine dacă sunt deja bărbat sau mă mai încearcă adolescenţa, biografia mea ar fi fost sărăcită de un ocean de sentimente contradictorii, de o pădure de războaie în pernă, de motivaţia de a merge mai departe şi de o fetiţă care-mi seamănă pînă în ţuguiul degetului mare de la picior. Sunt fericit că am procedat imoral în primul moment. Puţin mai tîrziu, după acele trei luni adică, am înţeles că, unde apare iubirea curată, imoralitatea de la început este spălată, dezinfectată, validată şi mai primeşte şi un paşaport spre cele mai frumoase şi nobile lăcaşuri din seiful cu amintiri scumpe.

Un festival de un cincinal

În alt moment al vieţii, am simţit din nou că nu e un păcat să dau cale liberă atacului frontal la o artistă pe care o cunoscusem de cîteva ore şi cu care primisem însărcinarea să pun rapid în ordine un recital, la mine la studio, pentru festivalul “Om bun”. Recitalul ei la “Om bun” s-a terminat cu bine peste trei zile, dar festivalul relaţiei noastre a continuat, tandru şi agresiv, acaparant şi inflamat, aproape cinci ani, sub acelaşi acoperiş, la aceeaşi masă (uneori foarte săracă), în acelaşi pat, fie că era cel rupt şi aşezat pe cărţi din casa pe care o luasem cu chirie ca să nu mai intre nimeni între noi, fie că era patul matrimonial din vreun hotel de lux unde fuseserăm invitaţi să cîntăm, fie că era salteaua improvizată din rulota austeră a prietenului meu Mihai Napu, într-un camping german îndepărtat de la Lebach, unde ne-am îngrămădit patru inşi, fiindcă nu aveam gologani nici pentru motelul din apropiere. Nici în această relaţie nu am mizat greşit, nu am avut remuşcări că aş fi forţat în vreun fel iubirea, care s-a şi consumat aseptic, fără a fi tributară interesului meschin.

Un miracol nu se regretă

Cu o rană a singurătăţii în inimă şi cu un trup sub presiune, de soldat tocmai liberat, m-am aruncat între braţele, picioarele şi sufletul unei femei, care mi-era veche colegă de scenă din frăgezimea anilor noştri la Cenaclul Flacăra. Accidentul primei noastre nopţi de mai (chiar ca în romanţă!) din camera mea, care era şi biroul meu de trudă pentru pîine, era ilegalitatea morală pe care aproape conveniserăm tacit să o încheiem, la fel de repede precum o iscaserăm. Dar faptul meteoric şi spectaculos s-a prelungit nemăsurat de adînc, într-o relaţie de cuvinte, cîntece, escaladări sentimentale, gelozii infernale, incendii trupeşti, complexităţi fericite şi regrete pentru anii în care nu avuseserăm curajul şi iluminarea să ne găsim. Peste toate, remuşcările şi necazul cu năduf că nici unul dintre copiii, pe care fiecare îi avea deja, nu îi aparţinea biologic şi celuilalt. Să regret un miracol, doar pentru că iubirea şi munca împreună s-au amestecat, din întîmplare, pînă s-au rătăcit? Nici gînd, nici vorbă, nici pomeneală! Un miracol nu se regretă, ci doar se trăieşte.

Iubire silnică pe viaţă: sex la locul de muncă

Dacă nu la serviciu, atunci unde? Dacă nu în timpul programului, atunci cînd? Dacă nu cu o colegă, atunci cu cine? Dacă nu pe furate, atunci cum? Dacă nu motivat de asta, atunci de ce? Dacă nu asta, atunci ce?
Am scris în camera mea, locul meu de muncă şi de iubit, privind spre patul părăsit, cărţi şi versuri, cu gîndul de a fi citite de vreo femeie pe care o transformasem în personaj. Am rostit cîntece, bănuind că ele ar putea fi auzite de vreo femeie cu care treceam prin tăceri prelungite. Am provocat, telefonînd din acelaşi pat al aceleiaşi camere care-mi este birou şi loc de odihnă, emisiuni, sperînd că iubita mea rătăcită dincolo de ecran sau de difuzor va fi acolo şi mă va admira sau măcar îşi va aduce aminte de mine. Am lucrat unde am iubit şi mi-am descoperit iubiri unde am muncit. Cum să nu iubesc la locul de muncă, dacă locul de muncă nu-mi este nicăieri, în afară de toată existenţa mea, împărţită în atîtea aşchii risipite, de timp, de muncă şi de dragoste?