O ţigară pentru Tatiana, după 9 luni

Pe 7 mai 2010, am fost pe Aleea Artiştilor din Cimitirul Bellu, ca să ne amintim de Tatiana, la 9 luni dela plecarea ei.

Am ajuns când cei mai mulţi tocmai plecau (Cristina Bălănescu, Brânduşa Simion, dr. Andrei...). Sorina Zlătan a mai rămas cu noi, cu mine, cu Ana-Maria şi cu una dintre ultimele persoane despre care Tatiana mi-a vorbit frumos.

Sora mea, Ana, s-a dus şi a luat câteva flori. Eu, realmente, nu am putut să îi pun flori pe mormânt, iar Sorina mi-a dat dreptate când i-am spus că, neoferindu-i aproape niciodată flori, în atâţia ani cât am fost prieteni şi colegi, ar fi ipocrit, neautentic şi chiar cinic să o fac după ce a murit. La înmormântare, i-am adus, astă-vară, o creangă de salcie creaţă din curtea mea, care-i plăcea, şi o carte, care şi aceea îi plăcea. (O scriitoare aspră din presa lucioasă, care se tot ia de mine, de ani şi ani, că sunt egoist, nepăsător, zgârcit, nemanierat, doar pentru că nu am luat-o de nevastă, ar putea comenta rudimentar: sigur că Andrei găseşte explicaţii mereu că nu ia flori... să-i fie pagina uşoară şi căsniciile cât mai trainice!)
Dar chiar Tatiana se amuza, înţepându-mă câteodată, pentru lipsa mea de maniere în această problemă.

O lumânare şi o ţigară i-am aprins, însă, şi le-am înfipt în pământul plin de flori vii, sădite de prietenele Tatianei, care au grijă de locul ei de îngropare. Ţigara s-a consumat în doar câteva clipe, de parcă ar fi tras cineva viu din ea, cu multă râvnă, cum făcea Tatiana, chiar şi când ştia că nu are voie sub nicio formă.

Asta a fost ea, asta a fost viaţa ei, ar fi penibil să spunem, la nesfârşit (chiar dacă poate fi adevărat): dacă nu fuma, mai trăia şi azi!... dacă avea grijă de ea mai mult, nu murea la 46 de ani...
Da, toate sunt, tehnic, adevărate.

Dar, dacă intrăm sub zodia lui "dacă", dacă Tatiana era altfel, poate că nu am fi auzit de ea niciunul, poate că ar fi fost o cuminte funcţionară de birou care ar fi cântat doar în baie şi ar fi murit anonimă la 99 de ani. Cine ştie? Cum ar fi fost mai bine? Poate că, dacă nu ar fi fumat o anumităţigară, nu i-ar fi venit inspiraţia să scrie linia melodică dela "Copaci fără pădure". Poate că, dacă nu ar fi avut atâtea clipe de nefericire, ar fi fost o gospodină mulţumită de familia ei din jur, care nu ar fi căutat împlinirea spirituală pe scenă sau în studiouri.

Am pomenit-o în ore şi ore de dialoguri cu Sorina, am râs şi chiar am lăcrimat ("Ţi-a intrat praf în ochi, Andrei?", m-a luat la mişto Sorina) şi nu ne-a venit să credem că ne-am întâlnit ca să o onorăm pe cea care nu mai e ca să bârfim împreună, Tatiana, care s-a dus, orice explicaţii de destin am găsi, mult, mult prea devreme (de fapt, ea ne-a onorat prin prietenia ei, nu noi că i-am venit la mormânt).

Cam asta a fost, iar imaginile sunt parte din ce a fost pe 7 mai, la doi paşi de panoul pe care scrie "Aleea Gheorghe Dinică". Ea, el şi atâţia alţi mari artişti ar fi trebuit să trăiască încă mult, să nu lase doart arta lor să trăiască pentru ei.

Tatiana a ajuns nume de festival!

Am fost la Ploieşti, pe 21 aprilie 2010, în ziua în care Tatiana Stepa ar fi trebuit să împlinească 47 de ani. A fost primul 21 aprilie fără ea, zi în care a avut loc prima ediţie a festivalului care îi poartă numele. Am şi spus la microfon, înainte să cântăm, că ne vom purta exact cum ne-am fi purtat dacă ar fi fost ea de faţă, adică vom cânta şi vom vorbi fără o pioşenie căutată şi fără o veselie iresponsabilă. Împreună cu Tase şi Mihai Napu, colegii mei din trupa Totuşi, am cântat Cosaş în fân, Suntem pe mâna unor nebuni, Amor cubist şi Doamne ocroteşte-i pe români. La final, sala ne-a făcut onoarea să se ridice în picioare, la iniţiativa câtorva puştani, care ne-au uimit cu gestul lor, exact la un cântec de ţară. Au mai fost pe scenă Victor Socaciu, George Nicolescu, Emeric Imre, Maria Gheorghiu, Maria Ploae, iar în sală, Dan Stepa, fratele Tatianei, Cătălin Filipoiu, fiul ei, Ileana Vulpescu. Poate revin cu alte amănunte.

Tatiana Stepa a distilat mizeria întregii vieţi în bucuria fiecărei zile

“Jurnalul naţional” mi-a cerut să scriu, pentru o ediţie de colecţie, despre latura „veselă” a Tatianei Stepa, ca să nu alunecăm în atitudinea - previzibilă - a acelei tipărituri dedicate marii cantautoare, să nu fie totul sumbru, apăsător, în rândurile despre artista, dispărută la doar 46 de ani, în 7 august 2009. Am încercat să mă supun. Şi nu mi-a luat mult să-mi dau seama de câte premise, de câte componente ale veseliei a avut parte viaţa Tatianei:

- copilăria săracă, în Valea Jiului, printre accidentele de muncă din subteran ale tatălui, în brutalitatea unei existenţe, câştigate prin muncă grea de toţi cei din jur, care, dacă aveau norocul să apuce vii pensionarea, nu mâncau mai mult de un an-doi din pensie, că-i răpunea silicoza;

- căsătoria grăbită şi plină de speranţă, la 18 ani, cu Gabriel Filipoiu, care i s-a destrămat după numai câteva luni;

- trimiterea la muncă, eminamente forţată, în mină, de către cei care au interzis Cenaclul „Flacăra” în 1985 şi i-au pedepsit cântăreţii, obligând-o pe Tatiana la singura variantă de supravieţuire: încărcarea vagoneţilor de cărbuni, cu acea lopată supradimensionată, „inima lui Stalin”, grea şi pentru un bărbat în toată puterea, darmite pentru un trup de femeie de numai 157 de centimetri. Ghinionul ei - nu-i aşa? - că s-a născut într-un oraş în care, dacă minerit nu e, aproape nimic nu e.

Premisele „veseliei” continuă:

- dureroasa alegere a Tatianei, ca mamă, de a nu-i fi, ani şi ani, alături, singurului ei copil, Cătălin Filipoiu, născut în 1981 şi rămas la bunici, la Lupeni, în perioadele când născătoarea lui pleca în turneele Cenaclului (1982-1985) sau după ce ea a venit la Bucureşti, în 1994, să se (re)afirme;

- permanenta căutare a iubirii adevărate, peste care a dat în prea puţine halte ale sufletului ei uriaş şi pe care a plătit-o cu dobânzi mult mai mari decât beneficiile, mereu risipite;

- prima manifestare a unei tumori periculoase, în 1996, pe care nu a operat-o, spunându-mi că, decât să nu mai fie întreagă şi să nu mai aibă speranţa că poate avea încă un copil, mai bine riscă să moară - femeie, decât să trăiască fără posibilitatea unui nou orizont matern;

- accidentele şi lanţul de suferinţe ale familiei: mama - casnică, tatăl şi fraţii - toţi trei mineri, dela care primea veşti mai ales proaste, ce o trimiteau către Lupeni, cu bani, medicamente şi o proteză pentru piciorul amputat al tatălui, sau către Ungaria, unde se stabilise de mai mulţi ani fratele ei mai mic, Dan;

- revenirea bolii, cu violenţă, în 2001 şi, mai ales, în 2004, când i s-au mai dat de trăit cel mult 5 luni, iar ea, Tatiana, acest fenomen al naturii muzicale şi medicale, s-a încăpăţânat să reziste încă 5 ani, în infernale şedinţe de chimioterapie, internări, operaţii, recuperări, tratamente medicamentoase şi diete de păcălire a cancerului, cărora, din păcate, le-a pus de-a curmezişul ţigara, anulând o mare parte din efortul însănătoşirii;

- sesiunea-şoc de morţi din familie dela începutul anului 2008, când Tatiana a făcut de câteva ori naveta între Capitală şi Lupeni, în doar câteva luni, ca să fie alături de tatăl ei, Vasile, de mama ei, Maria, şi de fratele ei, Vasile, la trecerea dinspre suferinţă înspre moarte şi de pe pământ în pământ;

- nesfârşita (parcă) mutare periodică, din casă în casă, din chirie în chirie, după plecarea din Lupeni în Bucureşti: str. Dionisie Lupu – str. Popa Soare – Bd. Brâncoveanu – Str. Năsăud, până chiar în ultimul an de viaţă, căci Tatiana nu a avut niciodată o casă a ei în Bucureşti, desigur, până la mormântul de pe Aleea Artiştilor din Cimitirul Bellu, unde este vecină, în diagonală, în acel scuar, cu Anda Călugăreanu, şi, peste rânduri, cu Vali Sterian, Florian Pittiş şi atâţia alţi oameni ai spiritului;

Premisele „veseliei” pot continua fără număr, pentru că, în afară de talent şi de dăruire, Tatiana a fost una dintre deţinătoarele celui mai bogat zăcământ de suferinţă şi de nenoroc, din câte au fost lăsate pe pământ. Şi, totuşi, aşa cum nufărul creşte, inexplicabil de curat, din noroi, din mlaştină, Tatiana şi-a transformat minereul de amărăciuni şi suferinţe în bucurie de a trăi, până la capăt. Până şi când stătea pe patul de spital, chinuită de durere, în ultimele luni, în ultimele zile, Tatiana avea puterea să fie ironică, să încerce să râdă, chiar dacă, fizic, tentativa unui zâmbet îi era oprită de durere: „Ei, lăsaţi, lăsaţi...”, ne răspundea ea, luându-ne peste picior, când îi spuneam că se va face bine, că va trece şi peste asta, pentru că oamenii o vor cât mai repede înapoi pe scenă, pentru că o cred cea mai importantă folkistă a României.

•

Despre cele triste, amare, dure, nedrepte ale ei, păstrez în memorie şi în jurnale materie cât pentru o epopee. Despre celelalte, mai mult sau mai puţin vesele, încerc să încheg măcar un capitol, ca într-un lanţ eterogen, aleatoriu şi subiectiv de răscoliri.

• Niciodată, Tatiana nu a uitat, când m-a vizitat, să-i aducă boxeriţei mele, Bora, ceva de ronţăit, napolitane sau sărăţele, deşi căţeaua mea îi îngrozise pisica, pe Lucky cea albă, când am trecut odată pe la ele, prin strada Popa Soare, iar mâţa, ca să nu rişte confruntarea făţişă, a făcut, din două salturi, drumul de pe pat până pe tocul uşii şi, de acolo, urgent, până pe dulap, de unde a coborât mult după plecarea noastră, sub jurământul Tatianei că agresoarea canină a părăsit imobilul şi chiar sectorul 2.

• Prin 1996, o cunoştinţă comună a noastră s-a sinucis. Dar nu a murit, pentru că, în graba de a o termina cu viaţa (dezamăgire din iubire, evident!), a luat toate pastilele din sertar, fără să citească prospectele şi să se uite că pe-acolo erau mai mult aspirinuri, paracetamoale, vitaminuri, siroape de tuse şi antibioticoase contra ciupercilor. Ori, din aşa ceva, nu se moare, ci se capătă, cel mult, nişte boli de viaţă lungă pe stomacul zdrelit. După un telefon bâiguit şi agonizant, am mers la fată acasă, am chemat şi doctorul, care, după ce a venit într-un suflet să salveze sinucigaşa, a văzut ce pilule neletale fuseseră ingurgitate şi a rezolvat totul punând-o pe sinucisă să vomite lejer. În acest timp, eu şi Tatiana căutam lapte, noaptea, pentru curăţat burtica deprimată. Pe dinăuntru. Era prea târziu pentru laptele de ieri şi prea devreme pentru lăpticul de mâine, aşa că am umblat pe la toate nonstopurile, dar nu am găsit decât lapte praf, la un butic din Piaţa Domenii. Şi am tras concluzia că nu e bine să te sinucizi noaptea, fiindcă îi pui pe drumuri pe prietenii salvatori, când toate magazinele sunt închise.

• Prima călătorie pe care am făcut-o împreună în afara ţării a fost în toamna lui 1995, când l-am însoţit pe tata în Croaţia, unde fusese trimis de Consiliul Europei, să supravegheze alegerile. Eu eram şoferul micii delegaţii româneşti, iar Tatiana era asistenta-secretară a lui Adrian Păunescu. După un drum greu, prin România şi Ungaria, timp în care am şi cântat, s-au şi dictat versuri, am ajuns în Croaţia, la Zagreb. A doua zi, am atins şi destinaţia finală de pe malul Adriaticii, în localitatea unde A.P. primise mandatul să observe procesul electoral al statului condus de radicalul Franjo Tudjman: Pula. Dă-o-ncolo! Chiar aşa?, am spus cu toţii, când am văzut plăcuţa dela intrarea în frumoasa staţiune. Din toate oraşele şi satele Croaţiei, tocmai asta i-a căzut lui A.P. în responsabilitate? Nici nu putea refuza misiunea, dată de Consiliul Europei dela Strasbourg, prin prietenul său, lordul britanic Finsberg. A şi trimis de acolo, prin fax, o corespondenţă la ziar, pe care a dictat-o Tatianei, cerând iertare cititorilor pentru numele locului din care se vedea obligat să consemneze că trimite articolul. Atunci a găsit Tatiana prilejul să-mi spună că, pe când era mic, Cătălin nu putea pronunţa corect cuvântul „temperatură” şi, dacă era răcit, se plângea că are „telempulă”. Tot în urma acelei deplasări, eu şi Tatiana am păstrat o amintire de care am râs şi-n somn, ani şi ani, pentru că părea extrasă din filme şi gaguri: dela atâta mâncare (fructe de mare, sosuri iugoslave, deserturi de toate felurile), o călătoare preţioasă, aflată în acelaşi microbuz cu noi, plin de europoliticieni fandosiţi, nu a mai rezistat serpentinelor şi stomacul ei plin cu alimente rafinate a redat mediului înconjurător bucatele, după cum urmează: un sfert pe bancheta maşinii, un sfert pe pantalonii diplomatului de lângă ea, un sfert pe gulerul şi pe spinarea unei nemţoaice (care ar fi fost, oricum, la fel de acră) şi ultimul sfert pe marginea drumului, sub cerul înstelat al Coastei Dalmate. Mirosul acelei întâmplări ne-a înţepat nasul până în noul mileniu.

• Tatiana a moştenit câte ceva esenţial dela ambii ei părinţi: talentul muzical (părinţii i s-au cunoscut cântând împreună, la reuniuni), sârguinţa, rezistenţa în faţa suferinţei. Dela tată a moştenit, în plus, şi plăcerea lecturii. Electricianul dela mina Lupeni, originar din Roman, căruia colegii îi spuneau „Doctorul Stepa” pentru că rezolva orice problemă cu imaginaţie şi profesionalism, chema uneori, în zilele de salariu, copiii de pe stradă în faţa porţii şi le dădea 5 lei celor care ştiau cele mai multe versuri din „Luceafărul” lui Eminescu. Mereu cumpăra cărţi mai multe decât ar fi permis bugetul familiei, iar soţia sa, olteancă din Gorj, cu fireasca grijă pentru ziua de mâine a familiei de cinci suflete, îl boscorodea când îl vedea citind: „Ce, mă, dai la facultate?”. Superior, ironic, doctorul Stepa nici nu ridica privirea din cărţile de istorie, de versuri şi de proză, dar răspundea apăsat, neînţeles: „Măi femeie, tu ai auzit, măi, cine e Sincheviţ?”. I se părea un gest suprem de legitimare a cheltuielii pe cărţi să-l invoce pe prozatorul polonez Henryk Sienkiewicz, al cărui nume are o ortografie ce oboseşte şi un erudit, darmite o casnică din Valea Jiului.

• Tatiana povestea, cu dragoste şi cu ironie, cum mama ei, vegetariană convinsă zeci de ani, se ambiţiona să-şi crească propriile găini în curte, pentru cei ai casei. Dar, aproape în fiecare an, venea câte o molimă „neaşteptată” şi omora păsăretul, exact când cheltuiala pe grăunţe şi pâine era făcută, dar beneficiile nu fuseseră culese încă. Tatiana o îndemna, cu binele, cu logica argumentelor, să nu se mai chinuie, să cumpere, când are nevoie, ouă sau carne, că ar ieşi mult mai ieftin şi cu mai puţină muncă. Dar femeia continua, sisific, prăsirea sârguincioasă a găinilor, de care nu se bucura aproape niciodată. Căci venea iarăşi aceeaşi molimă, deşi nimeni nu se alerta că poate începe „aviara gripa” planetară. Maria Stepa se bucura, însă, că are păsăretul acolo şi curtea îi e plină de viaţă. Până la următoarea molimă, care se lăsa cu alte mirări, noi oftaturi şi regrete până la următorul lot de pui de-o zi. Transpusă în lumea spectacolului, această sârguinţă a fost preluată şi de Tatiana, care construia, la fiecare spectacol, un turn care se dărâma odată cu plecarea spectatorilor acasă, pentru a fi reluată construcţia la concertul următor.

•

Cuvintele de mai sus sunt doar câteva aşchii din ceea ce a fost Tatiana, cea care, din toată suferinţa ei, când a auzit că sunt foarte supărat, chiar disperat, mi-a trimis, în 14 martie 2008, un sms care a reuşit să mă mai pună pe picioare: „Eşti OK?”, mă întreba tot ea, care nu era deloc bine, încercând să mă facă să uit indispoziţia mea, care era un fleac, faţă de tragedia pentru care ea deja se pregătise încă din 8 septembrie 2004. Atunci, mă invitase la ea, să-mi arate hainele de înmormântare, pe care tocmai şi le cumpărase - un costum bej din două piese: „Mi l-am luat, să fiu sigură. Mai am de cumpărat o bluză maro, neapărat pe gât. Aşa vreau să fiu îmbrăcată.” Eu şi Magda Puskas i-am sugerat să nu mai vorbească prostii, iar Tatiana ne-a retezat-o imediat: „Nu-mi mai sugeraţi voi nimic, că nu sunteţi dela sugerători!”

Nu credeam, atunci, în 2004, că va mai rezista cinci ani, când i-am aflat diagnosticul fatal.

Nu credeam, în 9 septembrie 1982, că adolescenta care tocmai debuta la Cenaclul dela Făgăraş, avea să devină cea mai impresionantă prezenţă a folkului nostru. Şi nici că eu îi voi scrie despre ea aceste rânduri, ca semn că e muritoare, că e nemuritoare.

Tatiana era un întreg, şi în inimă, şi în creier, şi în voce

O cunosc pe Tatiana chiar din ziua debutului, din 8 septembrie 1982. Până în ultima clipă, când s-a despărţit de partea aceasta a existenţei, a rămas o artistă şi o femeie legată în primul rând de muzică, de scenă. După muzică le-a pus pe toate celelalte. Tatiana a avut o operă unitară, în mai multe trepte, în mai multe straturi, ca un pământ, care are mai multe scoarţe, straturi: a avut cântece care au reuşit să ajungă mai mult la oameni şi cântece care au fost mai izolate, mai puţin deschise, dar nu se vede o diferenţă fundamentală între etapele operei ei. Sunt artişti care compun ceva pentru inima lor şi altceva pentru piaţă, pentru mase. Tatiana Stepa a cântat mereu doar aşa cum a crezut şi nu a făcut concesii comerciale. Poate de aceea, nu a reuşit, nici până în ultima clipă a vieţii, să aibă o casă a ei în Bucureşti. Până în ultima clipă şi-a pus problema existenţei pentru ziua de mâine, pentru că nu a ales nicio variantă de compromis comercial.

Am cântat împreună, practic, toate cântecele ei, de până în clipa când şi-a ales, în ultimii ani, şi un alt drum, şi o altă parte a carierei ei, în afara Cenaclului. Nu numai atât. Piesa “Copaci fără pădure” a fost scrisă într-o noapte de august 1994, în maşină, în câteva minute, pe drumul dintre Cozia şi Râmnicu Vâlcea, la întoarcerea dintr-un turneu în Hunedoara. Eram pe bancheta din spate a maşinii, împreună cu Tatiana. Ea, cu chitara în mână, murmura linia melodică, iar tatăl meu, care se afla pe scaunul din faţă, mi-a dictat versurile, dintr-o suflare. Iar piesa, la primul spectacol al Cenaclului, care a avut loc la Costeşti-Hunedoara, peste alte câteva zile, a devenit, din prima clipă, un hit.

Avem zeci, sute de cântece făcute împreună, compuse de ea, compuse de mine, cântate de amândoi, sute, mii de spectacole alături. Într-un mod premonitoriu, ultima piesă compusă de ea, împreună cu Adrian Păunescu, se numeşte “Mor actorii”, pe care am lucrat-o împreună, am înregistrat-o în 25 ianuarie 2009, la mine în studio. Dealtfel, Tatiana ştia de mulţi ani că este foarte bolnavă şi că este un miracol că supravieţuieşte, pentru că boala o condamnase încă din 2004. Când a venit să tragă piesa, am încercat să înregistrăm şi un alt cântec al ei, aproape uitat, “A fost cândva o ţară”. Nu a putut termina acel cântec. Nu a mai avut putere.

Tatiana a avut – dincolo de toate ghinioanele – o primă şansă, să crească într-o casă din Lupeni în care se aflau cărţi. Deşi oameni simpli, un miner şi o casnică, părinţii ei, mai ales tatăl, iubeau şi munca, şi sârguinţa, şi cuvântul, şi muzica. Apoi, Tatiana a avut, din 8 septembrie 1982, o a doua şansă, cum ea însăşi spunea, să crească la şcoala Cenaclului “Flacăra” şi asta a făcut-o să dorească mereu să nu rămână la nivelul, oricum înalt, la care se găsea, din punct de vedere cultural. Ea a citit tot timpul, a compus mereu, a scris şi versuri şi niciodată nu a crezut că a învăţat suficient. Îmi aduc aminte de un moment de la începutul anului 1996, când, după nişte ani de activitate îndelungată, densă, exclusiv în domeniul muzicii, cu sute de spectacole ale Cenaclului, într-una dintre primele pauze, eu i-am propus: “Hai să înveţi să lucrezi la calculator”. A râs: “Eu şi calculatorul? N-am nicio idee. Nici nu ştiu să-l deschid!” În câteva zile, deja se descurca, iar în scurt timp devenise deja un tehnoredactor bun. Iar asta a fost o a doua profesie pentru ea, de atunci. Şi-a făcut mâna la computer culegând, în 1996, prima mea carte, “Calendarul unui vulcan”, care a şi apărut în 1997. Învăţa teribil de uşor, pentru că avea un fond grozav de inteligenţă şi de sensibilitate, o polivalenţă dublată de o capacitate spirituală de adevărat om de cultură. Nu era doar o interpretă. Interpreţii sunt mulţi şi buni, cinste lor!, dar unii îşi fac treaba doar din buze sau din plămâni. Ea era un întreg, şi în inimă, şi în creier, şi în voce.

Ce bine ar fi fost să nu fie, încă, vremea amintirilor! Ce bine ar fi fost ca Tatiana să fi scris un jurnal al ei, în toate perioadele de viaţă, cele mai multe – grele! Nu l-a scris, pentru că nu a crezut niciodată că va muri atât de repede, deşi ştia că e bolnavă şi îşi lua rămas bun, la fiecare spectacol din ultimii ani, dela oameni, ca la o ultimă întâlnire. Am multe amintiri cu ea, atât din adolescenţă, când eram tineri membri ai Cenaclului, cât şi din anii cât am fost apropiaţi şi am locuit împreună, în casa din str. Dionisie Lupu nr. 84 şi ne-am oferit unul altuia, practic, tot ce îşi pot oferi un bărbat şi o femeie: şi prietenie, şi sentimente, şi colegialitate şi o comunicare cum greu se poate atinge între doi oameni, fie ei foarte norocoşi. În urma celor câţiva ani trăiţi împreună – am şi scris asta, la penultima ei aniversare, de anul trecut, la 45 de ani - nici nu ştiam cum să mă adresez Tatianei: iubită prietenă sau prietenă iubită? Nu ştiu ce a fost mai mult şi poate că asta a fost puterea şi rezistenţa prieteniei noastre, care a durat până în ultima ei secundă.

La înmormântare, nu i-am adus Tatianei flori cumpărate, nu i-am adus lucruri făcute de alţii, ci i-am adus, ca să-i aşez lângă ea, o frunză de salcie din curtea mea, salcia creaţă, pe care a văzut-o şi a iubit-o încă de când am pus-o în pământ. I-am mai adus o carte, la care este şi ea părtaşă, pentru că şi ea este doctor în tristeţe: “Doctoratul în tristeţe”, cu dedicaţia “Ne vom întâlni curând, Tatiana!” Pentru că aşa va fi. Ne vom reîntâlni.

P.S. Imediat după înmormântare, Camelia Radulian, una dintre bunele ei prietene, mi-a spus că Tatiana, înainte de a intra în ultima operaţie, căreia nu i-a supravieţuit, i-a adresat o rugăminte testamentară: i-a dat o poză cu mine şi o scrisoare veche pe care i-o scrisesem şi a rugat-o ca, dacă va muri, să i le aşeze în sicriu.

(consemnare de Rodica Pavel – OTV)

Înmormântarea Tatianei Stepa

Între 8 şi 10 august 2009, Tatiana a fost depusă la Ateneul Român. Luni, 10 august 2009, au fost slujba (la Mănăstirea Radu Vodă, dela ora 13), înmormântarea (Cimitirul Bellu, Aleea Artiştilor, în capăt, sub un copac uriaş şi în diagonală cu mormântul Andei Călugăreanu) şi parastasul (la Cantina Mânăstirii Radu Vodă). Noi am plâns-o, am evocat-o, am îngropat-o (Nicole chiar a leşinat şi a luat-o salvarea din cimitir), dar numai Tatiana a rămas acolo, cu pământ pe ea, nu cu placă de beton, aşa cum a cerut. Noi scriem pe bloguri, apoi ne continuăm viaţa, mâncăm, dormim şi - atenţie! - ne trezim, numai peste ea, nemişcată, începe să se lase pământul şi să se pregătească să scoată din el florile, iarba.

Tatiana Stepa - operă completă

Nu am putere să scriu prea multe, acum, când, de câteva ore, Tatiana a murit. Iar, dacă ştim să înţelegem cât de mult înseamnă câteodată tăcerea şi spaţiile albe, i le ofer pe toate acum, ca semn de amărăciune şi durere fără sfârşit.
Chiar dacă, prin absurd, am vrea, nu am mai putea să ne scoatem, unul pe altul, din viaţa celuilalt - deşi ea s-a grăbit să termine această viaţă la numai 46 de ani. Rămân toţi anii apropierii noastre, ai depărtărilor noastre, ai cărţilor şi ai cântecelor noastre, în care eu sau ea ne auzim în piesele celuilalt. Şi mai rămân câteva scrisori, filme şi poze, care păreau o operă deschisă. Pentru Tatiana, de azi, 7 august 2009, încep Operele Complete.
Într-una dintre pozele pe care vi le ofer aici, făcută la mine în studio, pe 25 ianuarie 2009, aveam alături, pe o foaie, ultimul cântec compus de ea şi de tatăl meu, "Mor actorii", pe care venise să îl înregistreze. Şi l-a înregistrat, cu ceva dificultăţi, promiţând că, după operaţia pentru care se pregătea, se va reface şi va veni să încercăm o variantă mai bună. Am încercat atunci să tragem şi "A fost cândva o ţară", dar, după o strofă şi un refren, Tatiana nu a mai avut suficient aer în plămâni să finalizăm piesa. A rămas pe altădată. Care nu va mai veni. În dimineaţa de 7 august 2009, Tatiana a şi trăit, a şi murit cântecul ultim, "Mor actorii".
În a doua imagine, de prin 1996, pe scena Cenaclului, Tatiana trecuse deja recent de prima veste că suferă de o boală care i-ar putea fi fatală şi de primul tratament, care a avut succes.
Mi se răsuceşte, tot mai adânc, în creier, ca o gheară, gândul că nu trebuie să amânăm nimic din ceea ce putem face sau din ceea ce putem trăi frumos. Pentru că nu rămânem decât cu ceea ce trăim aşa cum se cuvine şi nu ne supravieţuieşte decât ceea ce avem puterea să construim autentic, la timp.