• Foto şi text: Andrei Păunescu •În Bucureşti, a mai murit un om muşcat de câini, culmea, chiar în curtea unei Administraţii a Domeniului Public. Când se întâmplă o astfel de tragedie, autorităţile se reped să trimită, repede, cu exces de zel, la ecarisaj, grămezi de animale, ca să vadă lumea că „se iau măsuri”, apoi uită să rezolve problema de fond şi, până la următoarea nenorocire, câinii fără stăpân se înmulţesc, natural, până devin iarăşi un pericol şi fac o nouă victimă. Între nepăsarea cronică şi sălbăticia edililor, să nu uităm că, totuşi, de aceea ne tot autointitulăm specie superioară: ca să fim în stare să oprim măcelul de oameni şi de câini. Altfel, nu suntem cu nimic mai buni, mai puternici, decât patrupedele şi merităm doar o medalie la concursul „Care pe care”. Omul şi câinele sunt făcuţi să meargă împreună, conform nevoii amândurora de celălalt, conform neputinţei de a ne despărţi, de mii de ani. Noi putem oferi animalului motivaţia unică de a se simţi nobil, iar animalul ne poate oferi nobleţea fidelităţii lui fără egal, dacă ştim să-l scoatem din condiţia de vagabond înfometat al oraşelor. Urmele paşilor noştri trebuie să fie precum semnele lăsate în zăpadă de cele două fiinţe, surprinse în imaginile de aici.
