"Manifest pentru sănătatea pământului" în Europa

Acest turneu european la care am participat, timp de câteva săptămâni, s-a numit, de fapt, "Manifest pentru sănătatea pământului – spectacol extraordinar de cinema, muzică şi poezie în memoria poetului Adrian Păunescu" şi i-a avut ca iniţiatori şi organizatori principali pe regizorul Cornel Diaconu (autorul filmului "Cenaclul Flacăra - Te salut, generaţie-n blugi!") şi pe Lavinia Şandru. Am susţinut spectacole la Nurnberg (26 noiembrie 2010, pentru 200 de participanţi, la sala mare a Primăriei - Rathaus), Munchen (28 noiembrie, 100 de oameni ne-au primit la sala Insomnia), Carrara (3 decembrie, 200 de oameni entuziaşti au venit la Teatrul Animosi), Roma (5 decembrie, 3000 de oameni au umplut marea sală de evenimente dela Teatro Tendastrice), Bruxelles (9 decembrie, gazde ne-au fost cei 200 oameni la Sala cu oglinzi), Zweibrucken (10 decembrie, în catedrala Alexander, unde, printre cei 60 participanţi, numai 4 au fost români) şi Viena-Traiskirchen (12 decembrie 2010, la sala de concerte, pentru 100 de oameni, majoritatea din comunitatea românească).

În echipa care a realizat manifestările de cinema, muzică, poezie, completate de impresionante dialoguri cu românii din diaspora şi cu gazde germane, italiene, belgiene, austriece, au fost: soprana Felicia Filip (cea supranumită “Regina Traviatei”, Filipissima), excepţionala solistă de muzică populară Floarea Calotă, actriţa Lavinia Şandru (care a îmbinat momentele de poezia cu prezentarea propriu-zisă a manifestărilor), regizorul Cornel Diaconu (cu proiecţii şi relatări ale unor momente memorabile la care a participat sau pe care le-a creat), Andrei Păunescu (cu cântece şi dialoguri cu spectatorii). Au mai participat şi alţi artişti, precum Denisa Godja, trupa Hotar, Gerard Epure, Ramona Bădescu, Evandro Rossetti, fanfara tinerilor din Rm.Vâlcea. Reprezentant al presei a fost Dana Andronie de la Jurnalul Naţional. Foarte importantă a fost şi contribuţia celor care au asigurat, din umbră, buna desfăşurare tehnică şi organizatorică, Gina Ştefan, Vicenţiu Popa, Corina Drăgulinescu, Răzvan Popa, “Marele Gatsby” Lucian Gavrilescu, Mihai Apolozan, familia Liviu şi Carmen Hopârtean, Ioan Godja, Sorin şi Claudia Drăghici, Eugen Terteleac, Vasile Mihai Ababei şi, fireşte, Cora, căţeaua lui Cornel Diaconu.

La Carrara, în prezenţa primarului, s-a plantat un copac, în numele prieteniei italo-române, în parc (un “Acero rosso”, care cred că e un arţar). Spectatorii de la Roma au primit cadou 1000 de pini cu care au plecat acasă. S-au prezentat şi lansat cărţi semnate de Floarea Calotă, Andrei şi Adrian Păunescu, filmul Cenaclul Flacăra, discuri şi broşuri, s-a organizat un stand cu produse ecologice româneşti, s-a ciocnit, la final de spectacole, o cupă de şampanie Jidvei, stinsă într-o felie de cozonac Boromir. Parteneri au fost Asociaţia Romanima din Nurnberg, Asociaţia Românilor din Italia ARI – Roma, Asociaţia Culturală Daciada din Carrara, Arthis - Casa de Cultură Româno-Belgiană din Bruxelles, Asociaţia Agero din Stuttgart, Asociaţia Culturală A.I. Cuza din Heidelberg şi Asociaţia Culturală Unirea din Wiener Neustadt. Au sprijinit “Eco Euro Tour” Jurnalul Naţional, Blue Air, Atlassib, Phoenicia Hotels, Rompan şi Radio România.

Înainte să plec, am avut ceva temeri că întâlnirile ar putea avea tentă politică prin prezenţa Laviniei Şandru, cunoscută în ultimul timp mai mult prin activitatea ei politică, dar m-am liniştit repede după ce am văzut că miza este cu adevărat culturală. Nici nu putea fi altfel, din moment ce marele nostru prieten Cornel Diaconu a respectat coordonatele onorabile ale turneului pe care le trasase împreună cu Adrian Păunescu în lunile de până în noiembrie 2010. Printre cele mai importante momente din spectacole s-au numărat proiecţiile din filmul Cenaclului, bine alese de Cornel Diaconu dintre filmările realizate în 1982-1983, duetul Felicia Filip-Andrei Păunescu la “Rugă pentru părinţi”, baladele Floarei Calotă, prezentările Laviniei Şandru completate cu recitări de versuri semnificative, poezia "Moda în iubire" filmată de Diaconu în 2008 când a fost scrisă în timp real de Adrian Păunescu, performanţele vocale ale Feliciei Filip, participarea sălii la piesele propuse de mine: “Amor cubist”, “Treceţi, batalioane”, “Nu uita că eşti român”, “haide mamă haide tată”, “Doamne, ocroteşte-i pe români!” etc.

Deşi îmi propusesem să nu ies în public până nu se vor împlini 40 de zile de la trecerea tatălui meu, nu m-am ţinut de cuvânt (şi îmi pare bine) de drag de Cornel Diaconu, care m-a invitat, reamintindu-mi ceea ce ştiam, că tata ar fi vrut să fie prezent măcar la Roma, pe 5 decembrie 2010, dacă nu chiar la tot turneul. Altfel, acest excepţional şir de manifestări nu ar fi purtat numele unui poem şi al unei cărţi de referinţă din 1980. La reuşita turneului a contribuit important Marius Tucă, cel care a scos cu Jurnalul Naţional acea Ediţie de colecţie formidabilă, care a inclus şi a lansat, cu adevărat, după 27 de ani de umbră, dvd-ul “Cenaclul Flacăra”, pe care l-au putut primi şi vedea şi românii din diaspora.

Cenaclul Flacăra nu mai poate exista, în forma în care îl organiza inventatorul său, Adrian Păunescu. Dar spiritul său rezistă nu numai în cei prezenţi pe scenă, ci în sufletele miilor de oameni care au participat la acest turneu excepţional.

Vintilă Ivănceanu (ultimele): „Cu excepţii pe care le luăm în proprietate, suntem o rasă de asasini”

Un reportofon clandestin salvează amintiri, păstrează gânduri şi face istorie

25 august 2008, Viena

• Abia am ajuns la Viena, venind la volan de la Bucureşti, Deva, Timişoara şi Sânnicolaul Mare, împreună cu tata şi cu sora mea, Ioana, la reîntâlnirea cu cealaltă soră, mai mică, Ana Maria, şi cu mama ei, Carmen, care abia au ajuns şi ele în marele oraş austriac, din cealaltă direcţie, cu miros iberic şi francez în păr.

• Cu bagajele încă nedesfăcute, A.P. vorbeşte la telefon din camera de la hotel cu vechiul său prieten, scriitorul Vintilă Ivănceanu, stabilit de vreo 30 de ani în Austria, care vrea mult să îl aibă oaspete la el acasă pe Adrian Păunescu, aici, în Viena, împreună cu noi, la o cină între familii şi amici. Discutăm ce avem de făcut, unde să mergem, mai ales că tot drumul am vorbit despre localurile ţărăneşti de la marginea Vienei (Gumpoldskirchen şi Grinzing), la care amintirile frumoase de altădată ne chemaseră să ajungem cât de repede. Aceste localuri mai pot aştepta, însă, pe când invitaţia la Vintilă Ivănceanu nu poate, mai ales că scriitorul a chemat acasă şi alţi prieteni.

• Totuşi, cum ajungem la destinaţie, prin labirintul vienez? A.P. refuză varianta metroului, pe care dl Ivănceanu o consideră cea mai uşoară: staţie chiar în faţa hotelului nostru de pe Johannes gasse (Stadt Park), staţie chiar în capul străzii St. Veit. A.P. vrea să aibă mereu controlul, să poată veni şi pleca independent. De aceea, cel mai bine se simte cu maşina. Mi-l dă la telefon pe V.I., care, când să îmi explice cum dăm de străduţa sa, îi pasează repede receptorul soţiei sale, doamna Heidi, mult mai pricepută să ne desluşească traseul de vreo 15-20 de km, câţi sunt, după aprecierea sa.

• Ajungem într-o jumătate de oră în vestul oraşului, dincolo de palatul imperial Schonbrunn, pe străduţa St. Veit. A.P. e supărat pe mine că umblu în pantaloni scurţi, că nu simt că măcar la vizita aceasta ar fi trebuit să rezist comodităţii de vară. Faptul că şi Ana Maria, şi Ioana, şi Carmen sunt cu echipament cel mult treisferturi pe picior atenuează din presiunea care risca să mă transforme în singura oaie neatră cu crac neterminat a serii.

• Intrăm în casa cu puţine etaje, unde dl Ivănceanu ne conduce în salonul mobilat în stil vechi de la primul etaj. Fiica scriitorului este însărcinată într-o fază foarte vizibilă. Vorbeşte în engleză cu noi, pentru că e crescută aici, cu mamă austriacă. Mai sunt la masă alte câteva persoane apropiate familiei. E o zi fericită în familia Ivănceanu, pentru că fiicei i-a apărut azi o carte, iar scriitorul a dat la tipar forma finală a unui nou volum. Mâncarea amestecă spiritul domestic simplu şi rafinamentele occidentale. Cei care au dreptul legal beau un pahar de vin. Singurul care are privilegiul să fie şofer în această seară (eu) bea o excelentă apă de izvor, venită la robinet direct din munţi, să alimenteze cinci sectoare din apropierea fostului palat princiar, aflat în apropiere de locul unde ne aflăm, în Viena de vest. Neamator de băuturi, A.P. trece rapid pe apa alpină.

• A.P. şi Vintilă Ivănceanu vorbesc, în colţul lor de masă, despre perioada când gazda noastră de azi încă nu emigrase. Pun în discuţie chestiuni majore de morală, de umanism şi de estetică, de parcă ar fi la un congres al marilor probleme, nu la o cină amicală. Iar eu, clandestin, pun între pahare reportofonul cu tot cu husa care îl ascunde, de parcă ar fi un telefon nevinovat. Şi las gestul meu ingrat să salveze amintiri, să păstreze gânduri şi să facă istorie:

V.I.: Noi am degenerat, am dezvoltat războiul, ca o formă de estetică metafizică, în loc să dezvoltăm amorul, ca o formă de estetică metafizică - cu toate nocivităţile amorului, cu toate ghinioanele. Şi ce-am învăţat? Am învăţat să asasinăm! Problema este înfiorătoare, de fapt, pentru că te uiţi acum la toate proiectele eşuate ale umanismului. Fiecare devine procuror general al conştiinţei, se scoală pe trei picioare, începe să urle: tu eşti fascist, ba nu, tu eşti comunist! De fapt, cu excepţii pe care le luăm în proprietate, suntem o rasă de asasini. Este, din păcate, aşa. E numai o întâmplare că nu ne-am distrus total.
A.P.: Dar e şi un semn de lene.
V.I.:Ha, ha! Aşa e!
A.P.: Nu ne prea îndemnăm nici să ne omorâm.
V.I.: Da! Nici măcar n-am avut această forţă! Dacă ar fi vorba de o lene cultivată, ar fi altceva...
A.P.: Acum vreo 30 de ani, am scris o poezie, care a intrat în folclor, pe care n-aş mai putea-o scrie acum: “Calul călare”: “Calul călare pe cal, / calul călare pe calul călare, / calul călare pe calul călare pe cal, / calul călare pe calul călare pe calul călare. // La ora când toţi, în secunda când toţi, / bolnavi, sănătoşi, unii vii, alţii morţi, / ies noaptea din casele-n care / s-au dus să petreacă în destrăbălare / şi vor să încalece şi vor să se ducă / şi vor să-şi ia caii legaţi de ulucă, / o, şi-a găsit fiecare, / o, şi-a găsit fiecare / calul călare pe cal, / calul călare pe calul călare, / calul călare pe calul călare pe cal, / calul călare pe calul călare pe calul călare.”
V.I.: Foarte frumos!
A.P.: Am încercat să îmi mai induc starea aceea, dar nu am reuşit. E mult prea departe de estetica radicală în care scriu acum. Nu îmi mai plac metaforele. Îmi plac viziunile. Nu mă mai tulbură ca în tinereţe nici metaforele lui Ritsos.
V.I.: Nu te mai seduc...
A.P.: Îmi place, de exemplu, „Iarba” lui Sandburg: „Sunt iarba, lăsaţi-mă să lucrez!”. Sau „Patru preludii pentru joaca vântului”, care, aparent, n-are nicio poezie în ea. Dar creează o stare de nebunie.
V.I.: L-am redescoperit pe Borges. Auzi: „Ce viaţă urâtă! Nu e nici o stradă dreaptă şi nici o stradă nu se numeşte Borges.” Poezie foarte liniştită. Fără marea gesticulaţie: vai ce păcat!...
A.P.: ... Şi nici o stradă nu se numeşte Vintilă Ivănceanu!
V.I.: Nici nu vreau. Mi s-a propus, la 60 de ani, şi am refuzat. Am alte lucruri mai bune de făcut. Patru ore am muncit la supa asta cu crutoane, o jumătate de oră am dat la maşină crevetina. Asta e problema: sunt frumos, sunt deştept, ştiu să gătesc, fac amor bine şi sunt genial. Ce să fac? Dă-mi un sfat.
A.P.: Să te exporţi.
Heidi Ivănceanu: S-a exportat deja.
A.P.: Să se mai exporte o dată, undeva, unde e în deficit ceea ce are el!
V.I.: Adriane, mulţumim lui Dumnezeu că avem încă posibilitatea să ne exprimăm, în sensul cel mai tare al cuvântului. Rămâne după noi ceva! Rămâne!

•

După câteva zile, Vintilă Ivănceanu a murit, în timpul călătoriei în Maroc, loc care - spunea scriitorul - îi este drag şi îi prieşte.