Valul alegerii otova

• Argumentul suprem la noi e gaşca, şi în perioade neelectorale, şi în ani când în România bate vânt de alegeri. În momentul în care omul intră după perdeluţă, e deja sigur pe cine va pune ştampila, pentru că balanţa nu o înclină aproape niciodată valoarea, ci fanatismul, amestecat cu speranţa votantului că alesul o să-l bage în seamă cu un os (oscior sau ciolan, în funcţie de importanţă), cu o pilă, cu un favor, cu o trecere şmecherită peste rând.

Motivul forte, care ne face să ne susţinem candidaţii, este şi motivul pentru care nu ne merge bine, este motivul pentru care cercul vicios rămâne impenetrabil: mereu funcţionează argumentul simplu şi decisiv că ai noştri sunt mai buni pentru că sunt ai noştri, nu pentru că sunt mai buni!

• Acum 10 ani, am cumpărat-o din târgul Plumbuita pe căţeaua Bora (să-i dea Dumnezeul câinilor sănătate, că e şi acum lângă mine – nu are ce face!). Un prieten pisicos s-a mirat că am un câine aşa de urât. I-am spus că mie boxerii mi se par frumoşi. Concesiv, prietenul a dat sentinţa: normal că ţi se pare frumos, pentru că ai boxer. Nimic mai greşit! Cauzalitatea e pe dos: mi-am luat boxer fiindcă îmi plăceau boxerii şi nicidecum nu au început să-mi placă fiindcă aveam şi trebuia să mă resemnez, să mă consolez.

• Aşa e şi în politică: întâi ştim cu cine vom vota şi abia apoi umplem spaţiile goale cu argumente. Nu numai cetăţeanul de rând (turmentat sau nu) acţionează aşa. Până în vârful piramidei, funcţionează „spiritul de gaşcă”, definit de Eminescu. Unii miliardari sunt „capitalişti necesari”, alţii sunt „moguli cu tonomate”. Unii colaboratori incompetenţi trebuie cocoţaţi în funcţii pentru că ne sunt fideli, iar alţii, competenţi, trebuie daţi jos pentru că sunt „ai lor”. În funcţie de nevoi, punem accentul pe calitate sau pe cantitate, pe profesionalism sau pe morală. Avem de ales nu între buni şi răi, ci între „sărac dar cinstit” şi „bogat dar hoţ”, între „ai noştri că-s ai noştri” şi „ai lor că-s ai lor”. Câteodată, circul lipsei de seriozitate este atât de aberant, încât acelaşi om este considerat, la început, „şeful mafiei”, apoi e bun de pus ministru, pentru că a fost „reevaluat”.

• În plus, îşi mai face de cap şi principiul alinierii în spatele celui mai puternic („bandwagon”): alegătorii se încolonează, tot mai mulţi, în spatele celui care este sau pare mai puternic şi care dă sentimentul că are datele de a umple nevoia celor mulţi de tătuc, de lider providenţial. Sigur că un mare om de stat poate conduce ţara spre mai bine, dar, în conştiinţa prea multor alegători, se lăţeşte convingerea că e mai simplu să spere că un singur om va rezolva toate problemele, decât să-şi facă fiecare treaba lui. Încolonarea în spatele celui mai puternic determină la noi adevărate scene jenante de abandon al caracterului, de fugă de la fosta opţiune către cea nouă, care e în tendinţe. Valul gândirii otova devine valul alegerii otova: înghite şi nevinovaţi, şi merituoşi, numai pentru că nu s-au încolonat unde trebuie, când trebuie, înainte de trecerea tăvălugului-tsunami, adică pentru că au rămas în gaşca cealaltă. Nu ştiu cum va fi noul edil al Mangaliei, poate că va fi excepţional, poate că va fi o dezamăgire, dar Zanfir Iorguş, care a fost primar în mai multe rânduri şi care a câştigat alegerile din 10 iunie 2012, nu a mai fost votat când scrutinul s-a repetat în 24 iunie, tocmai pentru că, între timp, îndreptăţitul val naţional anti-PDL a crescut şi a măturat totul în cale, chiar şi unde nu trebuia.

• Când avem lideri autoritari, ne plângem că stau cu biciul în mână. Când avem lideri fără vlagă, suntem nostalgici după şefii decişi. Dilema „Ce a fost mai întâi, oul sau găina?” a fost adaptată, astfel că ne tot întrebăm: „Cine e de vină: poporul sau liderul?”. Peştele – că a avut un asemenea cap sau capul, care a împuţit peştele? Pierdem vremea dacă aşteptăm cheia, pentru că, oricum, răspunsul nu va fi asumat decât în funcţie de gaşca în care ne aflăm. Mai bine ne-am hotărî să începem reclădirea ţării cu noi, nu cu alţii. Numai atunci vom înţelege că e mai bine să acceptăm că vinovăţia este şi a noastră, şi a lor, şi a poporului, şi a liderilor. Eliberaţi, astfel, de povara exclusivismului păgubos, vom merge la muncă şi la vot cu ceva mai mult discernământ. Dacă vom pricepe de ce suntem în prăpastie, sigur ne vor veni idei despre cum să ieşim de-acolo.

Andrei Păunescu, 27 iunie 2012

Hi5 ani de mandat

Manual de virilitate electorală virtuală

Partidul Verde a izbândit un comunicat de presă istoric, în 8 noiembrie 2009, trimis pe emailurile noastre, operă de referinţă a optimismului naiv, din care alegem crema:

„Remus Cernea conduce detaşat pe internet... este câştigătorul absolut al bătăliei de pe internet... este şi cel mai vechi internaut dintre candidaţii la alegerile prezidenţiale... Acest lucru poate fi observat şi pe Twitter, acolo unde Remus a postat de cele mai multe ori până acum. Remus Cernea consideră că, deşi internetul cuprinde numai o parte dintre persoanele care merg la vot, acestea pot produce unele surprize.”

Dacă lucrurile sunt deja atât de clare, dacă alegerile sunt tranşate, îi propunem lui Remus Cernea să se considere de pe acum preşedinte şi să adopte urgent următorul plan de măsuri:

- să nu se mai obosească în campanie, ci să se păstreze pentru cei Hi5 ani de mandat,

- să nu mai risipească bani pe timp de criză, ci să ia dela nonstop cele mai bune craksuri pentru cei mai buni crackeri de carduri, fonduri cu care să capitalizeze economia naţională,

- să se instaleze nu la Cotroceni, ci într-un fotoliu nou, rotativ, de piele ecologică, verde dacă se poate, la computerul personal,

- să numească un premier bun comunicator, de pe Twitter,

- să aleagă un ministru de externe cu notorietate, de pe Facebook,

- să nominalizeze un ministru al educaţiei, de pe Wikipedia,

- să identifice un ministru al culturii, iubit şi recunoscut, de pe Youtube,

- să o pună ministresă a turismului pe cea mai competentă, onorabilă şi vizitată doamnă de pe Redtube (poate folosi şi rezerva de cadre de pe alte siteuri, dacă au Categorii diverse şi rezoluţie HD Ready minimum),

- să desemneze ca ministru de interne pe cel mai fidel şi favorabil comentator de pe blogul propriu, forum prin care prezidenţiabilul deja a demonstrat că este recordman la postări, cu câţi parteneri are chef.

- să îşi aleagă nişte consilieri buni, hardware şi software, preferabil dela ComputerLand, Emag, RDS-RCS, UPC, Dolce, Boom sau Digi, nu dela orice centru de Depanări computere de cartier.

Preşedintele Remus va primi dela Constituţia votată prin referendum în blogosferă următoarele drepturi:

- să îşi adauge pe CV-ul electronic şi numele de Romulus,

- să dea pe messenger câte decrete va dori,

- să treacă în revistă garda de onoare, din pat, pe monitorul neapărat LCD,

- să se întâlnească oricând cu Obama, Putin, Merkel, Sarkozy, Berlusconi, Regina Angliei, Elvis şi Michael Jackson, doar accesând Google-Imagini.

- să nu mai aibă nevoie de sceptru, ci de joystick,

- să nu mai semneze cu stiloul delegările de ambasadori, ci să apeleze la touchscreen pentru a fi reprezentat de emailuri cu ataşament în terţe locuri,

- să scoată ţara din Trash (gunoi),

- să nu se lase intoxicat de niciun Spam (informaţii nedorite), dela niciun serviciu secret,

- să aibă mintea şi Inboxul deschise 24 din 24.

De asemenea, El Lider Internaut Maximo va putea înlocui întrecerea socialistă de dinainte de 1989 cu planuri cincinale ale bloggerilor şi va putea acorda distincţii, după cum urmează:

• în loc de „Erou al muncii socialiste” – „Internautul cu mouse în palmă”,

• în loc de „Ordinul Tudor Vladimirescu” – „Ordinul Bill Gates”,

• în loc de „Mamă eroină” – „Mamă, heroină!”,

• în loc de „Miss România” - „Detepista anului” (dosarul de depune la DTP, pe desktop).

Osanalele prezidenţiale se vor limita la hitul „Hi5, Remus!”, iar mitingurile de protest antiprezidenţial se vor rezuma la SMS-uri cu formulele „Yahoo de-aici! Ya, huo!”, dacă blogul preşedintelui a fost desfiinţat, din motive de securitate.

•

Comunicatul Partidului Verde lasă să se înţeleagă că votanţii lui Remus Cernea sunt câtă frunză şi câtă iarbă, dar uită să spună că aproape toţi sunt de un verde-brotac, virtual, prea rar în natura reală, care conţine, însă, diverse amănunte, precum:

a) urne de carton la fiecare câteva blocuri (nu numai sondaje pe câteva bloguri),

b) cabine cu perdele de pânză în centre de votare (nu numai cabine de chat intim, cu uşi ferecabile, în internet-cafe),

c) ştampile cu tuş (nu numai monitoare şi imprimante cu jet, fiindcă pe net nu fu tuş niciodată cu adevărat, domnule candidat),

d) buletine de vot de hârtie (nu numai şerveţele umede),

e) centre de vot mobile (nu numai mobile 3G, 4 G, care nu ating, însă, punctul G, nici măcar în alegeri),

f) centralizatoare palpabile (nu numai virile postări virtuale),

g) autocare cu turişti electorali aliniaţi (nu numai votanţi pe portaluri online).

În aceste condiţii, candidatul Remus Cernea are toate motivele să se aştepte la unele surprize, pe 22 noiembrie 2009. Nu neapărat mari. Şi nu neapărat plăcute.

Ca să nu mai risipească bani pentru petrecerea dată în cinstea victoriei iminente, îl avertizăm pe câştigătorul absolut că, pe 6 decembrie, sigur vor fi probleme de trafic pe toate reţelele şi nu se vor putea asculta şlagărele Irinei Loghin, dar se va putea da click: Login-Logout. Mai ales Logout!

• Foto: Remus Cernea, arătând electoratului, cu ambele mâini, dimensiunea crizei si soluţia ieşirii din impas

Dela mandatele Emanaţiei la Taifunul Băs

În perspectiva alegerilor pestilenţiale

Titularii scaunului celui mai înalt al României de după 1989 emanează continuu. Mirosul a intrat adânc în tapiseria de sub fund, pe care se foiesc, spre binele tuturor, în primul rând al lor. Coincidenţă sau nu, tronul naţional se relaţionează, de aproape două decenii, cu noţiunea de simţ olfactiv, cel mai dezvoltat dintre simţuri în patria limbii române, în care, totuşi, verbul „a mirosi” este de o ambiguitate absolută, de vremece „miros” înseamnă - de exemplu, la persoana întâi - şi „eu adulmec”, dar şi „eu duhnesc”. Şi iată de ce starea naţiunii s-a coclit atât de tare, de la cap, fireşte.

Autoproclamat şi întronizat ca „emanaţie a Revoluţiei”, Ion Iliescu (un sincer „La mulţi ani”, după primii 79!) a deranjat pe foarte mulţi, în afară, desigur, de majoritatea populară, care l-a votat de câte ori a candidat, mai puţin gluma inodoră din mandatul 1996-2000, excepţie lăsată de Dumnezeu numai ca să se confirme regula invincibilităţii marca „Nea Nelu”. Şi iată cum mega-politicianul din Olteniţa a avut câte mandate a dorit, pe măsura aromelor cu care ne-a condimentat şi ne-a fentat, ca de pildă: virilitatea de Apaca a trandafirului roşu Roman, confiat pentru un an în magiunul neguros Stolojan, desişurile confuze de roze albastre, cu aerul trainic de zootehnie încă vie, pe toată durata cabinetului Văcăroiu.
Inodorul Emil Constantinescu a încercat şi dumnealui să emane ceva, dar, pentru că nu i-a ieşit de unul singur niciun fâs adulmecabil, a făcut ce a făcut şi ne-a trimis, totuşi, un parfum de borş, direct de sub ochelarii asudatei frunţi a lui Ciorbea, premierul-vidanjor de economie, care una-două s-a pus pe trimis în foamete milioane de oameni şi sute de mii de porci, care şi aceştia au emanat peste naţiune nori negri de hoit, fumegând direct din crescătoriile abandonate.
Apoi, lumea s-a lămurit că s-a săturat de damful mortuar de colivă executivă, pe care au întreţinut-o, după posibilităţi, Radu Vasile (zefir de prăjeală de mici, strecurată pe sub ghiuluri) şi Mugur Isărescu (vin boieresc, acrit de atâta păstrare parcimonioasă în rezerva strategică). Şi electoratul a adus la putere, din nou, în 2000, adevărata emanaţie, originalul, inconfundabilul, irefutabilul, preferând, totuşi, temperatul atomizor Ion, în detrimentul spray-lui neomologat Vadim, care nu se ştie ce gaz letal putea ascunde în măruntaiele lui Alcibiade. Marfă durabilă, ionizarea a ţinut până la termen, exact cât fusese garantată faţă de ţară: patru ani bătuţi pe nară.
Şi a venit iarăşi lupta cea mare, în 2004, când emanaţia din 1989 îşi consumase obşteştile mandate - treacă de la noi câte-or fi fost! Plecat ca favorit, elegant, rafinat colonizat, delicat ca două ouă puse în acelaşi coş, confirmat ca virtual câştigător până cu câteva minute înainte de destuparea finală de dopuri spumante, Adrian Năstase a ignorat preferinţa populară pentru miasmele tari şi nu a ieşit la timp din biroul tapetat cu iz de bombon, fiind întrecut în ultimele minute de frustul Traian Băsescu, care a transmis naţiunii, cu tărie, din chiar seara victoriei, fermitatea şi claritatea unei priviri efervescente, obişnuite să facă, fie iarnă, fie vară, distincţia între apă de mare, rom şi români, la 40 de grade, dar preferabil peste, cu guler, la temperatura cabinei. Şi uite-aşa s-a răspândit eticheta Băsescu peste ţară, de nu mai există vie de cătun, nu mai există tejghea de birt orăşenesc, nu mai există toaletă publică sau particulară în care, ajungând, să nu recunoşti, chiar cu ochii închişi, dar cu nările foarte deschise, în ce ţară balsamică te afli.
Nu mai e mult şi ne vom aşeza din nou la televizor, la final de 2009, înainte să ne ducem la urne, acolo unde şi regele merge singur, că tot seamănă cabina de vot cu toiletul din curte. E clar: favoritul pentru (re)ocuparea tronului fără capac este chiar cel care stă deja pe el. Dar nu numai acesta îi este tromful. Căpitanul de vas, de sticlă şi de dop are ascunse în mânecile sacoului cu epoleţi şi în tivul tricoului său vărgat (orizontal, dar nu se ştie niciodată!) alte câteva atuuri:
1) În perioadele electorale, blajinul vânt Băsescu, ca orice produs popular, îşi creşte brusc tăria şi se transformă într-un adevărat Uragan Băs, care spulberă totul. Şi asta nu de ieri-alaltăieri, ci de când s-a apucat de concurat în alegeri, Zeus ştiind mereu care e doza potrivită pentru ameţit mulţimea (pulimea - vezi Sorin Oprescu, „Opere alese”);
2) Ceilalţi posibili candidaţi încă nici n-au mâncat, darmite să finalizeze digestia, aşa că armamanetul legal cu gaze, pentru omorât luciditatea populaţiei, este net în favoarea preşedintelui în funcţie, aprigul T. Băs. Acesta se zice că are depozite secrete, mereu sub presiune, care pleacă din propriul ascendent politic şi se plimbă obraznice ca în burta mamei prin catacombele săpate între Palat şi Golden Şlitz, provocând ample crampe ideologice;
3) Când ceilalţi aspiranţi se pot lăuda că au şi ei doar câte-un scaun normal, pe care-l accesează zilnic, actualul preşedinte are ditamai tronul Administraţiei Prezidenţiale, la care premierul Boc lustruieşte zilnic în secret (de-l vede toată lumea), înarmat cu un guvern cu două feţe, cu un şmirghel fin şi, bineînţeles, cu un scăunel.
4) T. Băs. nu are nicio frică de luptă, fiindcă nu a păţit nimic nici după ce a făcut vânt întregii flote, unde se spune că se aflau, în cale şi haznale, secretele escalelor sale prin porturile şi bordelurile mapamondului.
5) Îmbătat de „succesurile” care ştiu „să vorbesc” singure în numele său, actualul şef de stat pe tron degeaba cică ar scoate din noptieră, mai des decât permite doctorul, de supt sticle cu mesaje, tirbuşoane şi capace, cartea preferată de poveşti, îndoită la pagina unde zmeul îi spunea fetusului frumos să accepte lupta dreaptă şi decisivă a adulmecării reciproce, în care fiecare vine cu ce a adunat în spaţiul strâmt dintre ciorapi şi păpuci.
6) Venit cu binecunoscutul aer nou în politica noastră, cel supranumit suspensorul principal al Ciocănitoarei Woodrea promite că, dacă va fi lăsat în continuare pe tron, va păstra acelaşi ritm de derulare a proiectului naţional de a ne servi cu rahat, încă un mandat, şi în ţară, şi afară.
7) Cum să aibă altcineva vreo şansă în această luptă inegală, când nimeni nu poate trece de o asemenea barieră, mai mult olfactivă decât psihologică, şi de a intra în arena prezidenţialelor, unde pestilenţa răspândită deja de Taifunul Băs descurajează orice adversar?
8) Cum să aibă altcineva vreo speranţă să câştige tronul naţiunii celei mai emanate, când toţi concurează împotriva însuşi deţinătorului fonemului-cheie al mirosului (în propriul său nume), candidatul plutind pe locul întâi în sondaje, ca într-un rezervor fără flotor şi fără viitor?
Acum şi pururea, emanaţi, băieţi, numai emanaţi! Emanaţi orice, dar aerisiţi atmosfera, eliberaţi nasul poporului de mirosul Uraganului Băs, cu care am păşit în UE, cu care păşim zi de zi în cloacă de atâţia ani şi despre care ştim că vrea să păşească peste cadavrele oricui i se pune de-a curmezişul, în drumul spre aerisire!

Text şi desen: Andrei Păunescu