Bok. Murdăria pe care nu şi-o asumă nimeni

Instantaneu într-un WC public. Pe panta abruptă de faianţă din vasul toaletei, urmăresc cum dâra întunecată şi temeinică rezistă cu cerbicie în faţa valurilor ce încearcă, tragere după tragere, să o alunge. Numai peria ar putea da lovitura fatală, dar şi eu, ca şi predecesorii mei, nu consider demn să curăţ mizeria colectivă moştenită, de care nu sunt şi nu mă simt vinovat. Ies din cabină cât mai repede, să nu fiu văzut de cineva şi considerat răspunzător. Şi eu l-am crezut responsabil, probabil pe nedrept, pe cel care mi-a premers în universul dârei, doar pentru că a coabitat pentru câteva minute cu dejecţia care ţinea piept vânturilor, valurilor, pe luciul ceramic, din vremuri imposibil de reconstituit.

Sunt singur şi mă duce-un gând nu spre locuinţele lacustre bacoviene, ci drept la Palatul Victoria, unde coabitează coaliţia de guvernământ. Ca în orice mecanism hibrid, toţi vor să se bucure de beneficiile canalizării, dar toţi îngroaşă şi cimentează dâra pestilenţială, pentru că nimeni nu a avut şi nu are puterea să îşi revendice momentul zero, murdăria primordială, pe care se clădesc, în straturi geologice, nenorocirile naţiunii. În plus, nimeni nu dovedeşte curajul civic să-şi asume răspunderea jegului istoric şi să pună mâna pe peria izbăvitoare, cu spirit de sacrificiu.

Toţi îşi fac treaba în spaţiul comun, din care extrag satisfacţii personale, apoi trag apa de ochii şi de urechile lumii şi o şterg hoţeşte, cu sentimentul că nimeni nu are nicio vină particulară, din moment ce există o vină generală anonimă. Toţi dau vina pe toţi şi uite cum, astfel, se pun bazele justificărilor care reîmporspătează scuza cu „greaua moştenire”, care ne-a marcat şi nouă existenţa şi care o va marca şi celor care aşteaptă la coadă, trepidând să culeagă fructele coabitării pe tron, dar evitând să lase curat după ei. Pentru că, unde răspunderea este confuză, jegul creşte.

Dacă intrăm în casa unui om şi găsim murdar vasul WC-ului, ştim în ochii cui să ne uităm mustrător. Dar aşa? Guvernarea în coaliţie e o oliţă comună, o latrină publică, pe care toţi o folosesc, tolerându-şi reciproc laşităţile şi aruncând vinovăţia pe întâiul care a descălecat şi a lăsat pata, fără martori.

Într-o asemenea situaţie, administratotul marii toalete naţionale, care are sediul social la Cotroceni, de unde şi-a numit şi şi-a validat colaboratorii, e chemat să lămurească, să judece, să spele şi s-o luăm de la capăt. Problema este că toate probele recoltate duc către o vinovăţie surpriză: primul strat de murdărie îi aparţine chiar tartorelui prezidenţial, care fuge de răspundere aruncând vina pe mandatele anterioare, pe criza internaţională, pe trădarea supuşilor. El se uită, deodată, conci, cu un ochi mustrător la omul de serviciu dela Palatul Victoria şi cu celălat ochi ciclopic la dicţionarul turc-român, în care scrie, negru pe albul imaculat ca de faianţă, că BOK = RAHAT.

Desigur, este o simplă coincidenţă lingvistică în spaţiul indo-european comun, la fel cum tot coincidenţă este că, în România de azi, puterea este paronimă cu putoarea, mai ales de când este deţinută, atât solid, cât şi gazos, de tandemul Băs-Bok.

Foto: Google

Bazaţi-vă pe cultura română, nu şi pe civilizaţia românească!

De la poezie la sul

Nu e nevoie să vă luaţi în buzunar, la plecarea de acasă, nicio carte de poezii, pentru că – născut poet – orice român veţi întâlni va fi în stare să vă recite sau măcar să vă improvizeze câteva versuri. De la portarul frustrat de la bloc până la şoferul ştirb de autobuz, de la agentul fiscal care vă ia impozitele cu tot cu piele la fiecare termen născocit de stăpânire până la copilul care stă zgâit cu ochii în computer la internet cafe chiulind de la şcoală, de la vânzătoarea blazată de la ziare până la badigardul care sprijină gardul ciocoilor noi, oricare vă va putea deschide larg – doar să doriţi asta - frontul liric românesc, declamat cu mişcări înţelepte din cap, sub adierea livrescă de bere şi senviş la ziar.
Dacă aţi uitat să vă luaţi, în graba de dinaintea drumului, măcar un disc cu muzică, nu cădeţi în deznădejdea cea de pe urmă, la gândul că poteca vă va fi împodobită cu scaieţii unei lumi fără portative şi triluri. Oriunde veţi opri, cel puţin un muncitor de la canalizare, sprijinit în târnăcop, lăsând naibii treaba pentru care tocmai se află acolo, va fi în stare să vă cânte măiastru, ca un demn moştenitor al baciului milenar (autor şi proprietar deopotrivă al Mioriţei) o doină, un rock’n’roll, o arie a Busuiocului sau măcar o manea colorată hip-hop. Sub ghiersul lui, flutura-i-va tivul desprins de truda în apele noastre reziduale. În vibraţia ambitusului său tabagic de carieră solistică ratată curăţa-i-se-vor lopata şi salopeta, până la ultima pată de ulei care nu s-a dat ieşită cu niciun detergent forte. La căldura glasului dumneasale vor face recurs generaţii de muzicieni, nerecunoscuţi vreodată de istoria ingrată, care i-a trimis la cazma şi la şubler, în loc să îi înscrie cu forţa la conservator.
Oriunde vă va doborî foamea, în cale, fără bani şi fără vreun pesmet strategic dosit în buzunar, să ştiţi că există salvare: tanti de la pâine vă va scoate din impas cu o franzelă din fondul ei de protocol pentru porcul de acasă, spunându-vă că: lăsaţi, mai treceţi altădată pe-aici şi îmi daţi atunci. Sau chelnerul de la pizzerie, care are şi el potenţialul colac de salvare şi vă va omeni cu o coajă, destul de înmiresmată de tomate şi brânzuri, ca să treceţi pragul critic şi să ajungeţi la propriul dumneavoastră blid de acasă.
Dacă vi se vor defecta motorul sau ţeava, ştecherul sau papucul, frigiderul sau jiglerul, când vor veni specialiştii (mereu prea târziu), deja vecinul sau trecătorul întâmplător vor fi rezolvat defecţiunea, cu un patent, o sârmă, un ciocan şi cu multă, foarte multă minte practică, pusă în funcţiune, însă, mereu, doar până la un nivel amical, de avarie şi intervenţie pe picior, aproape niciodată încoronată instituţional sau profesional.
Oricând disperarea singurătăţii vă va căuta şi vă va striga în urechea internă că nu există recurs, mergeţi într-o noapte la un butic non-stop şi intraţi în vorbă cu primul taximetrist, cu geacă de piele revopsită, care a oprit să-şi ia ţâgare. Vă veţi împrieteni pe viaţă şi veţi afla în două - cel mult trei - minute, că el, de fapt, nu e şofer dintotdeauna şi pentru vecie, ci o face doar aşa, la şto, pe moment. El, cel adevărat, e preten cu patru miniştri – uite-acu îi sun dacă nu credeţi! - , e văr de-al cincilea cu Bănică şi tot el a dus-o – jur, să moară familia mea! - cu volanul lui, de şease ori pă puţân, pe Udrea acasă, când actuala doamnă cu forme a palatelor noastre încă nu se cocoşise de atâtea afaceri şi încă nu se cocoşase de atâta răspundere, câtă i-a căzut între timp pe umeri-genunchi şi inima de după piepţi.
Nu duceţi, aşadar, grija poeziei, a cântecului, a coltucului de pâine, a meşteşugăritului şi a singurătăţii, dacă umblaţi prin România. Altele sunt problemele noastre insolvabile. Lăsaţi acasă, liniştiţi, versul, muzica, disperarea solitudinii, trusa de scule, pachetul cu merinde şi sticlonţul cu apă. Le veţi găsi, le veţi recupera din văzduh, la prima strigare.
Dar nu uitaţi să vă luaţi, întotdeauna, ascuns în buzunar, un petic de hârtie igienică. Ape vor inunda şi vor seca albiile majore şi minore ale râurilor, tornade vor deveni fenomene fireşti ale spaţiului mioritic, viscole de zăpadă vor smulge din ram bananele înflorite prematur pe Vârful Gutâi, drumurile judeţene şi chiar cele forestiere vor fi asfaltate pe patru benzi dus şi paişpe întors, chiar şi politicienii vor avea cuvânt, caracter şi ţinere de minte, dar hârtie igienică tot nu se va găsi în closetele publice româneşti!
Cereţi orice patriei noastre şi vă va oferi, necondiţionat: poezie şi muzică fără număr, un colţ de pâine şi un strop de vin de supravieţuire, inventivitate de remediat orice pană şi prietenie de-o viaţă chit că mâine toate se vor şterge din memorie. Dar nu-i cereţi României hârtie în toalete, căci îi este peste puteri. Este peste limita de rezistenţă a fibrei naţionale. Fibră care nu a auzit de celuloză. Pretindeţi orice, dar nu sulul! Izbăvitorul sul, de care ne amintim mereu numai când nu mai e nimic de făcut, acolo, în cabina privată în care, privind către golul faianţei şi neputinţa gresiei, de voie-de nevoie, trebuie să sacrificăm fie o batistă, fie o bancnotă, fie înşişi chiloţii noştri, pentru a nu ne face de păcat când revenim în lumea dezlănţuită, care ne aşteaptă, după ce flotorul şi-a făcut datoria.
Am căutat ezoterismul acestui fenomen tragic al permanenţei noastre şi nu am găsit decât explicaţia provizorie că românii, când se trezesc fără apărare în spatele uşilor închise ale latrinelor, jură că vor merge de îndată până la primărie, mâine până la Victoriei, răspoimâine sigur pân-la Cotroceni, dacă e cazul până la Haga, Bruxelles, Strasbourg şi New York, ca să îndrepte lucrurile şi să repună hârtia igienică la locul ei. Dar, de îndată ce impasul se rezolvă cumva, victimele noncivilizaţiei uită. Şi data viitoare păţesc la fel. Şi se apucă de săpat răsaduri de legume în grădină după ce stomacul deja ghiorăie, se apucă de căutat un şerveţel, atât, un şerveţel, abia după ce fiziologia şi-a arătat colţii.
Am păşit în mileniul trei, dar un acelaşi avertisment transcende istoria şi rămâne la fel de valabil ca în negurile antice, medievale, fanariote, burgheze şi socialiste. Bazaţi-vă pe cultura română, pe inima română, dar nu şi pe civilizaţia românească!