Capul plecat parlamentul tot îl suspendă

Cât de jenant este să vezi un lider cum se poartă dur cu cei slabi şi umil cu cei puternici. Liderii de faţadă, aflaţi pe treapta cea mai înaltă a podiumului din cauza conjuncturii, sunt aspri cu subalternii pe care îi sperie şi umili cu cei pe care nu-i pot controla şi care îi sperie. Aceşti lideri, urcaţi în tron pe slăbiciunea mare a celorlalţi, nu pe forţa lor, care, în absolut, e aproape nulă, încearcă la orice confruntare metoda sperietoarei. Dacă ţine, ţine, dacă nu, schimbă placa. Dacă inamicul fuge, totul se termină fără luptă, cu doar un consum de urlet diversionist.

Amintiţi-vă, două câte două, secvenţe cu Traian Băsescu în împrejurări diferite:

• când era primar, răstindu-se birjăreşte, autoritar şi sigur pe bici, la cei din parc, „Bă! Linişte, ce dracu’?”;

• când căuta, la reuniunile de la Bruxelles sau din alte oraşe europene, o mână importantă, de care să se agaţe, să fie băgat în seamă, să se legitimeze cu ceva parfum nobil şi el, marinarul singuratic.

Sau:

• când l-a luat peste picior în public pe doctorul Raed Arafat, obligându-l să plece de la Ministerul Sănătăţii („Ori trebuie să plece ministrul, ori secretarul de stat. Cine credeţi că pleacă? Ghici ghicitoarea mea!”);

• când, speriat de protestele mulţimilor, l-a rugat pe acelaşi doctor Arafat să vină înapoi.

Sau:

• când a promis, suficient, că nu-l va numi niciodată prim-ministru pe imaturul Victor Ponta, atunci când credea că l-a făcut pe Emil Boc un colos, iar Elena Udrea îşi închipuia că e adevărat că poporul doarme cu poza ei sub pernă;

• când l-a numit premier pe acelaşi Victor Ponta, de frica pierderii totale a controlului în rămăşiţa de mandat pe care o mai are.

Cum se sperie şi văd că duşmanul nu o ia la fugă după primul răcnet de intimidare, Traian Băsescu şi cei din aceeaşi categorie cu domnia sa schimbă placa şi adoptă filosofia „Capul plecat parlamentul nu-l suspendă”. Sau îl suspendă. Un lider adevărat nu îşi schimbă atitudinea, după cum îi flutură lenjeria de frica adversarilor sau după cum se simte tare, călărindu-i pe cei slabi, care l-au urcat în şa. Cu câtă blândeţe, cu câtă toleranţă a vorbit, timp de câteva zile, preşedintele Traian Băsescu liderilor USL, până a găsit şmecheria cu care să facă să pară egale furăciunile de zeci de miliarde de euro ale regimului său portocaliu şi cele câteva zeci de pagini de plagiat din teza de doctorat a lui dottore Victor Ponta!

Maestru al răsturnărilor de situaţie, Traian Băsescu a mai încercat acum metoda înspăimântării, cu ultima suflare a cacealmalelor din zori, şi sigur a mai recuperat câţiva electori pierduţi sau naivi, care au început să se gândească la paginile lui Ponta şi nu la miliardele noastre, evaporate sub guvernarea Băs-Boc-Udrea şi rematerializate în buzunare dosite.

Vinovat nu e cel care încearcă diversiuni, ca să scape cât mai uşor, ci fraier e cel care cade în plasă, care nu ştie să răspundă prompt şi să arate lumii care e raportul adevărat dintre realizările hoţilor vechi şi noi, dintre furturile succesive din ţara asta, dintre sperietoarea de paie şi adevăratul buzdugan care, când va scăpa de sub control, va lovi fatal drept în frunte pe primul care nu va şti să se apere.

Andrei Păunescu, 4 iulie 2012

Ispita sinucigaşă a scorpionului portocaliu

Nimic nu ni se potriveşte azi mai bine decât bancul teribil cu scorpionul şi broasca. Povestea poate fi folosită ca parabolă şi ca fabulă a actualităţii politice româneşti:

Pe un mal de râu, o broască se pregătea să treacă apa, speriată de incendiul care se apropia. Lângă ea, a venit un scorpion, speriat şi el, care, neputincios să înoate şi să se salveze de foc, a rugat-o să-l ia în spinare, până pe malul celălalt.

- Nu te iau, că o să mă înţepi şi o să mă omori, i-a răspuns broasca.

- Cum să te înţep, eşti nebună? Dacă te înţep, murim amândoi, mă scufund şi eu odată cu tine.

Şi scorpionul a urcat în spatele broaştei. Pe la jumătatea râului, broasca a simţit o înţepătură în spinare. În timp ce veninul ucigaş îşi făcea efectul fatal, cu ultimele puteri de a pluti, naiva a zis:

- Nu te înţeleg. Eşti prost, nu-ţi dai seama că o să mori şi tu?

La care scorpionul, scufundându-se, a mai apucat să spună, ca pe o fatalitate:

- Ba da, dar nu m-am putut abţine.

Aşa stau lucrurile şi în recenta condamnare la doi ani cu executare a fostului premier, Adrian Năstase, în 20 iunie 2012, sub regimul preşedintelui Traian Băsescu (care încă dirijează parchetul şi organismele luptei iluzorii anticorupţie). Cazul este fără precedent în România şi, probabil, în Uniunea Europeană, în care sunt unii puerili care se bucură, crezând că justiţia din România s-a însănătoşit, băgând un fost premier în lanţuri. Dar cazul este, în acelaşi timp, sinucigaş pentru însuşi Traian Băsescu. De ani şi ani, încă de dinainte ca Adrian Năstase să fie, pentru ceva timp, cel mai puternic om din România, Traian Băsescu are deschise câteva dosare grave de corupţie, suspendate, şi azi, pe motiv de imunitate prezidenţială. În anul electoral 2004, lui Năstase îi stătea în putere să determine finalizarea dosarelor, judecarea şi condamnarea contracandidatului său la preşedinţie. Năstase nu a acţionat, temându-se, probabil, să nu-şi victimizeze adversarul şi să nu-i ridice popularitatea, mizând şi pe recunoştinţa ulterioară tacită a celui salvat, indiferent de adversitatea politică. Traian Băsescu a câştigat atunci (încă nu e limpede cât de corect, din punct de vedere moral şi matematic), dar nici nu s-a instalat bine la Cotroceni, că a şi dat drumul anchetelor şi proceselor împotriva lui Adrian Năstase. Specialiştii în drept subliniază ridicolul situaţiei că, după ameninţarea din campania electorală cu spectaculoase dosare de mare corupţie, Băsescu nu l-a putut băga pe Năstase în judecată decât pentru nişte termopane şi, finalmente, nu l-a putut condamna la celulă, decât pentru nişte bani adunaţi de alţii în campania electorală.

Pierzând în acest 2012 atât guvernul, cât şi susţinerea parlamentară, văzând cum partidul pe care el l-a ridicat şi el l-a scufundat, comandantul de cursă lungă a păcălirii românilor timp de două mandate nu şi-a putut refuza plăcerea de a-şi vedea adversarul după gratii, indiferent de consecinţe. Numai oamenii slabi şi fricoşi îşi mai lovesc o dată adversarii căzuţi, după ce arbitrul i-a declarat deja învingători.

Grăbit să fructifice ispita şi să apuce să se răzbune pe un adversar pe care, oricum, îl învinsese deja şi trebuia să-i fie de-ajuns, Traian Băsescu nu vrea să-l prindă suspendarea iminentă şi ieşirea din prima scenă a politicii noastre fără acest mare şi pervers cadou adjudecat: imaginea lui Năstase după gratii, completată cu plăgile în gât de după tentativa de sinucidere care a avut loc când poliţiştii au intrat în casa familiei Năstase, ca să-l ducă pe condamnat la puşcărie, exact la oră de maximă audienţă, cu televiziunile de faţă. Traian Băsescu nu-şi poate reprima tentaţia, chiar dacă precedentul este periculos, întâi şi-ntâi pentru Traian Băsescu. Odată pornit tăvălugul încarcerării de înalţi demnitari, nu va fi greu şi nu se va mai mira nimeni să-l vadă şi pe Uraganul Băs în situaţia de azi a lui Adrian Năstase, măcar pentru cele două dosare grele şi clare ca lumina de la vorbitor: flota românească dispărută fără urmă şi casa din strada Mihăileanu, autorepartizată de primarul general Băsescu, apoi vândută sieşi la preţ mic, după declaraţii ridicole despre propria situaţie locativă precară.

Nu este exclus ca Traian Băsescu să vizeze, diabolic, două mari trofee alternative: fie intrarea propriu-zisă a domnului Năstase în celulă, fie suprema umilinţă la care l-ar putea supune, graţiindu-l. Dar nimic nu contează, când pofta de sânge iese prin pori şi trebuie răzbunat naufragiul bărcii PDL-iste! Cu orice risc, preşedintele de azi a vrut să-şi împlinească o ultimă fantezie, chiar dacă pentru asta îşi înţeapă propriul colac de salvare a libertăţii.

Nu ne mai miră nimic din partea celui care a avut două şanse uriaşe de a conduce România pe valul unei incredibile susţineri şi speranţe populare, o dată în 2004 şi a doua oară în 2009, după primul mandat dezastruos. Şanse de care şi-a bătut joc, timp de opt ani, până acum, izolându-ne de lume şi făcând din România o slujnică săracă la crescătoria de putregai portocaliu opulent. Nu ne mai miră nici să ne amintim că (încă) preşedintele Traian Băsescu este născut în 4 noiembrie 1951, în plină zodie a Scorpionului. Scorpionul portocaliu. Care pândeşte. Care îngrozeşte. Care înţeapă. Care înveninează. Care distruge. Care se sinucide. Pentru că nu se poate abţine.

Andrei Păunescu, 20 iunie 2012

Traian Băsescu se ia la trântă şi cu 1 Decembrie 1918

Nu mai miră pe nimeni faptul că preşedintele Traian Băsescu s-a luat şi e în stare să se ia de oricine - prieten, duşman sau simplu martor al nesăbuinţei sale politice - ca să creeze diversiuni de imagine şi să distragă atenţia poporului de la felul dezastruos cum conduce ţara, din 2004 încoace.

N-a mirat pe mulţi compatrioţi momentul când, în campania pentru al doilea mandat din 2009, candidatul Traian Băsescu a stors diabolic emoţii, lacrimi şi voturi de la români, recitând în direct la TV versuri proprii în care era vorba despre el, marinarul orfan, care a aflat, revenit de pe mare, devastat, că i-a murit mama, când mama sa încă trăia şi în 1989, atunci când Traian Băsescu mai lucra cu vapoarele, şi în 2009, la 20 de ani de când marinarul se retrăsese pe uscat, după ce făcuse praf flota în primii ani de după 1990, intrând cu parâma direct în politică, unde face orice artificiu, ca să fie reales.

N-ar mai mira pe nimeni dacă Uraganul Băs s-ar abate asupra oricărui apropiat, din moment ce au fost uzurpaţi sau debarcaţi, rând pe rând, şefi sau colaboratori care i-au ţinut actualului preşedinte scara şi spinarea, până s-a suit pe nesimţite pe Dealul Cotrocenilor.

Nu mai miră pe nimeni când Traian Băsescu promite şi se ţine de cuvânt pe dos, de la „Să trăiţi bine!” până la „Să vă tăiem salariile şi pensiile bine!”, de la „Demisionez în 5 minute!” până la clasicele refrene „M-am răzgândit!”, „Am greşit” sau „M-am înşelat”.

Nu mai miră deloc nici măcar faptul că preşedintele României acuză, la început de 2011, nepotismul din universităţi şi dictează să nu mai aibă voie să fie angajaţi în aceleaşi instituţii de învăţământ (fie ele private!) rude până la gradul trei, în vreme ce: a) fiica sa cea mică este europarlamentar, scos din pălăria-urnă ca în cărţile de prestidigitaţie; b) fiica sa cea mare este milionară în euro-imobiliare, după un scurt stagiu ca notar în satul Păuneşti, timp în care a făcut minuni financiare prin vânzări anterioare; c) fratele său, Mircea Băsescu, conduce afaceri direct conectate la conductele, terenurile, cablurile şi arsenalele statului român.

Când credeam că nimic nu ne mai poate mira la Traian Băsescu, s-a produs miracolul. Ce îi uluieşte, deodată, chiar şi pe cei mai avizaţi cunoscători ai metodei băsiste este că, în lipsă de duşmani noi, pe care să-i mai arate cu degetul său plin de semnele capacelor (şi nu al tratatelor internaţionale semnate ca prim responsabil al diplomaţiei noastre eşuate), fostul naţionalist de formă, Traian Băsescu, se ia la trântă şi cu 1 Decembrie 1918. Mai precis, liderul portocaliu arată că, din 1918 încoace, România nu prea se ţine de cuvânt, după ce a promis drepturi minorităţilor, la Alba Iulia, în Ziua Marii Uniri. Ca să justifice o nouă concesie făcută azi UDMR (apropo, pe Traian Băsescu nu îl deranjează încurcătura de acte constitutive a grupării maghiarilor, nelămurită legal, după 21 de ani, dar cu sprijinul căreia edificiul Băsisto-PDL-ist rămâne în picioare), Traian Băsescu dă cu harponul în istoria noastră şi se face că nu înţelege că textul Hotărârii de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 (un document cu adevărat excepţional) a fost redactat şi rostit sub semnul timpurilor şi al emoţiei regăsirii fraţilor români, după sute de ani de aşteptare. Pe Traian Băsescu nu îl deranjează doliul pe care demnitari udemerişti ai României de azi îl poartă pe piept la fiecare 1 Decembrie, nu îl preocupă să-l denunţe pe europarlamentarul din partea României Lazslo Tokes ca trădător al intereselor noastre naţionale, nu îi trece prin cap să îi pună la punct pe iredentiştii care nu respectă legi, dar taie păduri româneşti sub protecţia sprijinului politic. Pe Traian Băsescu îl apucă analizele textuale de nuanţă, la un text istoric, de acum nouă decenii. E ca şi cum am începe să strâmbăm din nas că Decebal nu ştia să scrie sau că Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare dădeau ordine cam autoritare, nedemocratice. Astea erau vremurile şi condiţiile, domn’ preşedinte!

Şi, pentru că documentele vorbesc cel mai bine, să reproducem aici textul Hotărârii luate la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, atunci când Transilvania a revenit la Ţara Mamă România, cuvânt rostit de Vasile Goldiş (1862 – 1934), în faţa mulţimii de 100.000 de români, ca să vedem ce generoşi au fost, de fapt, românii, la 1 Decembrie 1918, deşi încă aveau cald pe spinare sângele de la atâtea bice şi roţi câte înduraseră din partea Budapestei imperiale, “elegante” şi “civilizate”, nu-i aşa, mai ales cu Horea şi Cloşca. Ne permitem să subliniem pasajele incriminate direct de Traian Băsescu şi pe cele cu care relaţionăm chestiuni fierbinţi de atunci şi de acum, care îi pot da de gândit preşedintelui nostru, nemulţumit că nu ne-am respecta promisiunile istorice. Sublinierile au rostul de a arăta sau sugera adevăratele semnificaţii şi contexte ale anumitor cuvinte şi trebuie urmărite ţinându-se cont atât de faptul că o proclamaţie rostită într-un cadru cum a fost Adunarea de la Alba Iulia din 1918 nu este, totuşi, un text de lege, cât şi de faptul că problemele de detaliu privitoare la chestiunea Transilvaniei au fost stabilite ulterior, temeinic, la Congresul de Pace de la Paris, şi semnate în Palatul Trianon de lângă capitala franceză, în 4 iunie 1920, moment care le produce şi azi coşmaruri hungariştilor:

Hotărârea luată la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia

“I. Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.

II. Adunarea naţională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal.

III. În legătură cu acesta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea naţională proclamă următoarele: 1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie, prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc. 2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat. 3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenele vieţii publice. Votul obştesc direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe în vârstă de 21 de ani, la reprezentarea în comune, judeţ ori parlament. 4. Desăvârşită libertate de presă, asociare şi întrunire; libera propagandă a tuturor gândirilor omeneşti. 5. Reformă agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri desfiinţând fidei-comisurile în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creieze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât să o poată munci el cu familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e, pe de o parte, promovarea nivelării sociale, pe de altă parte potenţiarea producţiunii. 6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii cari sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea naţională dă expresiune dorinţei sale ca Congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici deopotrivă, iar în viitor să se elimineze războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale.

V. Românii adunaţi în această Adunare naţională salută pe fraţii lor din Bucovina scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara-mamă, România.

VI. Adunarea naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aci în monarhia austro-ungară, anume naţiunile cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană, şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştinţa tuturor acelor naţiuni.

VII. Adunarea naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români cari în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea şi unitatea naţiunei române.

VIII. Adunarea naţională dă expresiune mulţumitei şi admiraţiunei sale tuturor puterilor aliate, cari, prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război, au scăpat civilizaţiunea din ghearele barbariei.

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.

Trăiască România Mare!”

Ce nu s-a făcut din acestea toate? Ce nu au respectat românii, în principiu şi în concret din toate acestea? Ce îl supără pe domnul Băsescu la România? Cumva faptul că am avut prea mult noroc şi nu ne-au furat destul străinii şi vecinii? Cumva, oare, că România nu transformă chiar toate drepturile acordate demult minoritarilor în privilegii şi mai obraznice? Marile principii de la 1 Decembrie 1918 s-au pus deja în aplicare şi prin Constituţia din 1923, şi prin cea din 1991 (revizuită în 2003), şi chiar prin constituţiile comuniste dintre 1945 şi 1989, perioade în care maghiarii au avut mereu locuri suficiente, ba chiar excedentare, la toate mesele puterii.

Chiar dacă, să spunem, în entuziasmul momentului 1 Decembrie 1918, vorbitorii ar fi scăpat anumite umbre de promisiuni exagerate, din teama de a nu se crede că românii vor deveni din asupriţi, asupritori (cum bine spunea Iuliu Maniu, tot la 1 Decembrie 1918: „Noi nu voim să devenim din oprimaţi oprimatori, din asupriţi asupritori. Noi voim să intronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi a tuturor cetăţenilor... Noi nu vrem să verse nimenea lacrimile pe cari le-am vărsat noi atâtea veacuri şi nu voim să sugem puterea nimănui, aşa cum a fost suptă a noastră veacuri de-a rândul. Noi ne încredem în trăinicia noastră şi în vrednicia proprie şi nu vrem să istovim forţele altora”), preşedintele României din 2011 ar fi trebuit fie să treacă cu vederea acele exagerări, fie să le explice prin contextul incandescent al clipei, fie să le pună în relaţie cu ansamblul de câştiguri şi mai ales pierderi ale României în relaţia cu Ungaria imperială, dar în niciun caz să le invoce acuzator, oferind astfel un nou punct de sprijin revanşarzilor antiromâni, într-o nesfârşită campanie de obţinere de privilegii de către iredentiştii maghiari, care se fac că nu văd că minoritatea pe care spun că o reprezintă are drepturi în România ca nimeni altcineva în Europa. De asemenea, nu trebuie uitat că, la 1918, asupritorii noştri aveau de plătit românilor uriaşe daune materiale şi spirituale, după secole de împilare. Şi, în loc să se apuce de plătit măcar acum, ei s-au apucat imediat de recursuri, pe care le continuă şi la început de mileniu trei, cu sprijinul proaspăt al nesăbuitului nostru preşedinte.

Bok. Murdăria pe care nu şi-o asumă nimeni

Instantaneu într-un WC public. Pe panta abruptă de faianţă din vasul toaletei, urmăresc cum dâra întunecată şi temeinică rezistă cu cerbicie în faţa valurilor ce încearcă, tragere după tragere, să o alunge. Numai peria ar putea da lovitura fatală, dar şi eu, ca şi predecesorii mei, nu consider demn să curăţ mizeria colectivă moştenită, de care nu sunt şi nu mă simt vinovat. Ies din cabină cât mai repede, să nu fiu văzut de cineva şi considerat răspunzător. Şi eu l-am crezut responsabil, probabil pe nedrept, pe cel care mi-a premers în universul dârei, doar pentru că a coabitat pentru câteva minute cu dejecţia care ţinea piept vânturilor, valurilor, pe luciul ceramic, din vremuri imposibil de reconstituit.

Sunt singur şi mă duce-un gând nu spre locuinţele lacustre bacoviene, ci drept la Palatul Victoria, unde coabitează coaliţia de guvernământ. Ca în orice mecanism hibrid, toţi vor să se bucure de beneficiile canalizării, dar toţi îngroaşă şi cimentează dâra pestilenţială, pentru că nimeni nu a avut şi nu are puterea să îşi revendice momentul zero, murdăria primordială, pe care se clădesc, în straturi geologice, nenorocirile naţiunii. În plus, nimeni nu dovedeşte curajul civic să-şi asume răspunderea jegului istoric şi să pună mâna pe peria izbăvitoare, cu spirit de sacrificiu.

Toţi îşi fac treaba în spaţiul comun, din care extrag satisfacţii personale, apoi trag apa de ochii şi de urechile lumii şi o şterg hoţeşte, cu sentimentul că nimeni nu are nicio vină particulară, din moment ce există o vină generală anonimă. Toţi dau vina pe toţi şi uite cum, astfel, se pun bazele justificărilor care reîmporspătează scuza cu „greaua moştenire”, care ne-a marcat şi nouă existenţa şi care o va marca şi celor care aşteaptă la coadă, trepidând să culeagă fructele coabitării pe tron, dar evitând să lase curat după ei. Pentru că, unde răspunderea este confuză, jegul creşte.

Dacă intrăm în casa unui om şi găsim murdar vasul WC-ului, ştim în ochii cui să ne uităm mustrător. Dar aşa? Guvernarea în coaliţie e o oliţă comună, o latrină publică, pe care toţi o folosesc, tolerându-şi reciproc laşităţile şi aruncând vinovăţia pe întâiul care a descălecat şi a lăsat pata, fără martori.

Într-o asemenea situaţie, administratotul marii toalete naţionale, care are sediul social la Cotroceni, de unde şi-a numit şi şi-a validat colaboratorii, e chemat să lămurească, să judece, să spele şi s-o luăm de la capăt. Problema este că toate probele recoltate duc către o vinovăţie surpriză: primul strat de murdărie îi aparţine chiar tartorelui prezidenţial, care fuge de răspundere aruncând vina pe mandatele anterioare, pe criza internaţională, pe trădarea supuşilor. El se uită, deodată, conci, cu un ochi mustrător la omul de serviciu dela Palatul Victoria şi cu celălat ochi ciclopic la dicţionarul turc-român, în care scrie, negru pe albul imaculat ca de faianţă, că BOK = RAHAT.

Desigur, este o simplă coincidenţă lingvistică în spaţiul indo-european comun, la fel cum tot coincidenţă este că, în România de azi, puterea este paronimă cu putoarea, mai ales de când este deţinută, atât solid, cât şi gazos, de tandemul Băs-Bok.

Foto: Google

Dela mandatele Emanaţiei la Taifunul Băs

În perspectiva alegerilor pestilenţiale

Titularii scaunului celui mai înalt al României de după 1989 emanează continuu. Mirosul a intrat adânc în tapiseria de sub fund, pe care se foiesc, spre binele tuturor, în primul rând al lor. Coincidenţă sau nu, tronul naţional se relaţionează, de aproape două decenii, cu noţiunea de simţ olfactiv, cel mai dezvoltat dintre simţuri în patria limbii române, în care, totuşi, verbul „a mirosi” este de o ambiguitate absolută, de vremece „miros” înseamnă - de exemplu, la persoana întâi - şi „eu adulmec”, dar şi „eu duhnesc”. Şi iată de ce starea naţiunii s-a coclit atât de tare, de la cap, fireşte.

Autoproclamat şi întronizat ca „emanaţie a Revoluţiei”, Ion Iliescu (un sincer „La mulţi ani”, după primii 79!) a deranjat pe foarte mulţi, în afară, desigur, de majoritatea populară, care l-a votat de câte ori a candidat, mai puţin gluma inodoră din mandatul 1996-2000, excepţie lăsată de Dumnezeu numai ca să se confirme regula invincibilităţii marca „Nea Nelu”. Şi iată cum mega-politicianul din Olteniţa a avut câte mandate a dorit, pe măsura aromelor cu care ne-a condimentat şi ne-a fentat, ca de pildă: virilitatea de Apaca a trandafirului roşu Roman, confiat pentru un an în magiunul neguros Stolojan, desişurile confuze de roze albastre, cu aerul trainic de zootehnie încă vie, pe toată durata cabinetului Văcăroiu.
Inodorul Emil Constantinescu a încercat şi dumnealui să emane ceva, dar, pentru că nu i-a ieşit de unul singur niciun fâs adulmecabil, a făcut ce a făcut şi ne-a trimis, totuşi, un parfum de borş, direct de sub ochelarii asudatei frunţi a lui Ciorbea, premierul-vidanjor de economie, care una-două s-a pus pe trimis în foamete milioane de oameni şi sute de mii de porci, care şi aceştia au emanat peste naţiune nori negri de hoit, fumegând direct din crescătoriile abandonate.
Apoi, lumea s-a lămurit că s-a săturat de damful mortuar de colivă executivă, pe care au întreţinut-o, după posibilităţi, Radu Vasile (zefir de prăjeală de mici, strecurată pe sub ghiuluri) şi Mugur Isărescu (vin boieresc, acrit de atâta păstrare parcimonioasă în rezerva strategică). Şi electoratul a adus la putere, din nou, în 2000, adevărata emanaţie, originalul, inconfundabilul, irefutabilul, preferând, totuşi, temperatul atomizor Ion, în detrimentul spray-lui neomologat Vadim, care nu se ştie ce gaz letal putea ascunde în măruntaiele lui Alcibiade. Marfă durabilă, ionizarea a ţinut până la termen, exact cât fusese garantată faţă de ţară: patru ani bătuţi pe nară.
Şi a venit iarăşi lupta cea mare, în 2004, când emanaţia din 1989 îşi consumase obşteştile mandate - treacă de la noi câte-or fi fost! Plecat ca favorit, elegant, rafinat colonizat, delicat ca două ouă puse în acelaşi coş, confirmat ca virtual câştigător până cu câteva minute înainte de destuparea finală de dopuri spumante, Adrian Năstase a ignorat preferinţa populară pentru miasmele tari şi nu a ieşit la timp din biroul tapetat cu iz de bombon, fiind întrecut în ultimele minute de frustul Traian Băsescu, care a transmis naţiunii, cu tărie, din chiar seara victoriei, fermitatea şi claritatea unei priviri efervescente, obişnuite să facă, fie iarnă, fie vară, distincţia între apă de mare, rom şi români, la 40 de grade, dar preferabil peste, cu guler, la temperatura cabinei. Şi uite-aşa s-a răspândit eticheta Băsescu peste ţară, de nu mai există vie de cătun, nu mai există tejghea de birt orăşenesc, nu mai există toaletă publică sau particulară în care, ajungând, să nu recunoşti, chiar cu ochii închişi, dar cu nările foarte deschise, în ce ţară balsamică te afli.
Nu mai e mult şi ne vom aşeza din nou la televizor, la final de 2009, înainte să ne ducem la urne, acolo unde şi regele merge singur, că tot seamănă cabina de vot cu toiletul din curte. E clar: favoritul pentru (re)ocuparea tronului fără capac este chiar cel care stă deja pe el. Dar nu numai acesta îi este tromful. Căpitanul de vas, de sticlă şi de dop are ascunse în mânecile sacoului cu epoleţi şi în tivul tricoului său vărgat (orizontal, dar nu se ştie niciodată!) alte câteva atuuri:
1) În perioadele electorale, blajinul vânt Băsescu, ca orice produs popular, îşi creşte brusc tăria şi se transformă într-un adevărat Uragan Băs, care spulberă totul. Şi asta nu de ieri-alaltăieri, ci de când s-a apucat de concurat în alegeri, Zeus ştiind mereu care e doza potrivită pentru ameţit mulţimea (pulimea - vezi Sorin Oprescu, „Opere alese”);
2) Ceilalţi posibili candidaţi încă nici n-au mâncat, darmite să finalizeze digestia, aşa că armamanetul legal cu gaze, pentru omorât luciditatea populaţiei, este net în favoarea preşedintelui în funcţie, aprigul T. Băs. Acesta se zice că are depozite secrete, mereu sub presiune, care pleacă din propriul ascendent politic şi se plimbă obraznice ca în burta mamei prin catacombele săpate între Palat şi Golden Şlitz, provocând ample crampe ideologice;
3) Când ceilalţi aspiranţi se pot lăuda că au şi ei doar câte-un scaun normal, pe care-l accesează zilnic, actualul preşedinte are ditamai tronul Administraţiei Prezidenţiale, la care premierul Boc lustruieşte zilnic în secret (de-l vede toată lumea), înarmat cu un guvern cu două feţe, cu un şmirghel fin şi, bineînţeles, cu un scăunel.
4) T. Băs. nu are nicio frică de luptă, fiindcă nu a păţit nimic nici după ce a făcut vânt întregii flote, unde se spune că se aflau, în cale şi haznale, secretele escalelor sale prin porturile şi bordelurile mapamondului.
5) Îmbătat de „succesurile” care ştiu „să vorbesc” singure în numele său, actualul şef de stat pe tron degeaba cică ar scoate din noptieră, mai des decât permite doctorul, de supt sticle cu mesaje, tirbuşoane şi capace, cartea preferată de poveşti, îndoită la pagina unde zmeul îi spunea fetusului frumos să accepte lupta dreaptă şi decisivă a adulmecării reciproce, în care fiecare vine cu ce a adunat în spaţiul strâmt dintre ciorapi şi păpuci.
6) Venit cu binecunoscutul aer nou în politica noastră, cel supranumit suspensorul principal al Ciocănitoarei Woodrea promite că, dacă va fi lăsat în continuare pe tron, va păstra acelaşi ritm de derulare a proiectului naţional de a ne servi cu rahat, încă un mandat, şi în ţară, şi afară.
7) Cum să aibă altcineva vreo şansă în această luptă inegală, când nimeni nu poate trece de o asemenea barieră, mai mult olfactivă decât psihologică, şi de a intra în arena prezidenţialelor, unde pestilenţa răspândită deja de Taifunul Băs descurajează orice adversar?
8) Cum să aibă altcineva vreo speranţă să câştige tronul naţiunii celei mai emanate, când toţi concurează împotriva însuşi deţinătorului fonemului-cheie al mirosului (în propriul său nume), candidatul plutind pe locul întâi în sondaje, ca într-un rezervor fără flotor şi fără viitor?
Acum şi pururea, emanaţi, băieţi, numai emanaţi! Emanaţi orice, dar aerisiţi atmosfera, eliberaţi nasul poporului de mirosul Uraganului Băs, cu care am păşit în UE, cu care păşim zi de zi în cloacă de atâţia ani şi despre care ştim că vrea să păşească peste cadavrele oricui i se pune de-a curmezişul, în drumul spre aerisire!

Text şi desen: Andrei Păunescu

Ciocănitoarea Woodrea, între Taifunul Băs şi Cocoş Anel

A fost odată ca întotdeauna o ciocănitoare, Woodrea, pe numele ei de păsărică. La măritiş, păsăruica a declarat în faţa papagalului credul de la primărie că se va da pe corpul ei rubensian numai cu Cocoş Anel, până ce moartea licenţelor îi va despărţi. Dar codobatura neastâmpărată a sărit din cuib şi s-a depărtat atât de mult de parcarea conjugală, până şi-a pierdut busola şi a luat-o, când pe sus, când pe jos, Taifunul Băs, s-o scape din vrie. Acesta e riscul în sporturile extreme, practicate fără licenţă şi fără echipamentul obligatoriu din prospect (chiloţei cu ţepi, sutien cu şmirglu, strugurel antiderapant, jartele cu piton etc): dacă eşti fată cuminte, eşti luată drept o cârnăcioară blondină fraieră de Pleşcoa, pe când, dacă eşti fată rea, eşti luată de copan şi dată de-a dura pe scările guvernului, boc-boc!, până îţi apare în prag ministerul turizdelor platinate, ecumenice din cap până-n picioare cu drept-credincioşii şi mai ales cu ateii, fie ei marineri sau ba.
Dar Ciocănitoarea Woodrea nu a îmbrăţişat această carieră (impregnată pe veci de inconfundabilul Taifun Băs) numai din talent, numai cu ce a primit de la natură. Zburătoarea a ciocănit mult până şi-a desăvârşit studiile, dormind sub pernă cu maxima care spune că reuşita înseamnă 10 % inspiraţie şi 90 % transpiraţie. Şi dă-i şi transpiră, şi pune-te pe tocit! Dreptul a învăţat-o că nu e bine să te pui rău cu piratul din poveste, că durul odată te trimite pe şoseaua de centură, ca pe Lavinia Tandru, de nu mai pupi demnitate publică. Stângul a învăţat-o că, dacă eşti o Miss cuminte şi stai cu Roburta pe carte, ajungi la ce cameră vor sfincterele matale fermecate. Ba chiar poţi ajunge pe podiumul marilor funcţii endocrine din stat. Păsăroaia noastră a mai studiat cazuistica ministerială şi, precaută, dând foarte rar cu stângul în dreptul, a băgat la cap că, şi dacă eşti cam boangiu, dar ştii să nu faci mutre de mică la arătat chiloţeii lui nenea căpitanul, prinzi de nu te vezi executivul gros, din ce parte îţi place mai mult. Sau mai tare.
Aşa i-a venit Ciocănitoarei Woodrea ideea că, din moment ce există precedentul cu Ancuţa Boagiuţa, care s-a aşezat pe jilţul încă fierbinte, abia eliberat de Băs la Transporturi, dânsa de ce nu ar putea fi prima fomeie româncă şefă de stat, în orice poziţie, numai cotroceană să fie? Istoria României are dreptul la mai mult decât la succesurile limitate ale celor câteva Elene, care nu au cutezat mai sus decât umilitorul cabinet 2. Tradiţia misogină, care nici sub Cuza, nici sub Ceauşescu, nu a fost pusă cu botul pe labe, trebuie oprită! Argumentul suprem abia acum ni se relevă, din informaţia şic, venită pe surse, cum că niciuna dintre fostele Lenuţe nu a ştiut cu ce să-şi îngrijească fizicul. Ciocănitoarea Woodrea, însă, a descoperit gama fabuloasă, unde raportul preţ-calitate este fără concurenţă: „Oral B”. Cine n-a citit prospectul, să afle de la noi – prin bunăvoinţa păsăruicii politicii noastre de azi - că etimologia acestui brand minune este simplă şi eficace: „B” vine direct de la Taifunul Băs! Aplauze!

Bucureşti Băsesc

Doar atât ne-a mai rămas
Să-l străbatem toţi la pas,
Nu mai vreau să reBăsesc
Bucureştiul românesc.
Niciodată nu-i târziu
Când secretul toţi îl ştiu:
Nu trăim, cât tu Băseşti,
Capitală Bucureşti.

Oraş superb, oraş sublim
Oraşul ţintirim,
Oraş cu dame şi cu popi
În care să te-ngropi.
Trei milioane de turişti
Cu ochii tot mai trişti
Sunt azi locuitorii tăi,
Mânaţi din nou, flăcăi!
Ni-s anii tot mai răi!

Oriunde duce pasul tău:
Romană, Herăstrău,
În pieţe sau la Ateneu,
Miroase foarte greu.
În Centru sau Pantelimon,
Crângaşi sau Union,
Floreasca sau în Militari,
Pe Lac sau Sărindar,
Oraşul e-un bazar.

În Dorobanţi sau în Titan
Duhneşte a golan,
În Grant sau Bucureştii Noi
Pe garduri stau cioroi.
Un partener să giugiuleşti
În bezna din Giuleşti
Şi-n Curtea Veche nu poţi sta,
Că toţi te vor fura,
Nu poţi trăi aşa.

Sub Arcul de Triumf te dor
Duhori din Foişor,
Iar pe Aeroport ajung
Tot pedofili cu şvunc,
Pe-o Cale a Victoriei
O boarfă poţi să-ţi iei
Şi ca pe-un mastodont, să sui
Casa Poporului
- Ideea Ei şi-a Lui.

Pe Dâmboviţa curg încet
Mizerii, desuet,
La Teatru - numai puradei,
Iar la hotel - femei,
Grădina zoologică
Te paşte pentru că,
De faci, cumva, găinării,
N-ai loc în puşcării,
Şi scapi uşor, să ştii.

În Primăverii-ntr-un boschet
Recită un poet,
Miliardari şi cerşetori
Fac schimburi de urdori.
În Drumul Taberei, ceresc,
Duşmanii te belesc,
În Vatra Nouă apă nu-i,
Dulăii latră şui
Şi să te plângi n-ai cui.

Cu muşchii lor profund dorsali
Doi homosexuali,
Se hârjonesc, de cad în cur,
Dar nu pot să-i înjur,
Te sui, în primul troleibuz
Şi pleci să faci abuz,
Mâncând seminţe şi curechi,
Pe stadioane vechi,
Cu vată în urechi.

Când fanii, glasuri de canar,
Zic vorbe de birjar
Şi când, cu penetrări de cuie,
Tribuna strigă “UE!”,
Rapid, Dinamo, Steaua zic:
“Ştim fotbalul pitic!”,
Alb-roşu-albastru-vişiniu,
Microbul este viu,
În Parcul Cişmigiu.

Avem aici şi iad, şi rai
Şi gropi în care dai,
Avem minuni, avem orori
Şi porumbei, şi ciori,
E capitala bietei ţări,
Asemeni unei scări,
Ce-ar vrea să ducă doar în sus
Pe drumul spre Apus
Şi nu-i nimic de spus.

Iar, când ne muşcă un căţel
Să-l înjurăm tembel,
Dar nu pe bietul animal,
Ci pe un amiral,
Primar şi prezident, de-acum,
Ce face totul scrum
Când romul îl aprinde-n ceşti,
Pe-aici, prin Bucureşti,
Eşti liber să băseşti!

Un cântec de râs şi de jale, la care tot adaug câte ceva, de vreo 9 ani