31 martie 2008

Ideile preconcepute în cuplu şi sex, mai absurde ca Legile lui Murphy

Mai absurde decît Legile lui Murphy, mai durabile decît piramidele, mai conservatoare decît Margaret Thatcher, mai surprinzătoare decît Andreea Marin, mai agresive decît AC/DC, mai eschivate decît Ion Iliescu, mai marinăreşti decît Traian Băsescu, mai obraznice decît BUG Mafia, mai prolifice decît Nicolae Iorga, mai debusolate decît Universitatea Craiova, mai veninoase decît scorpionii, mai perseverente decît nemţii, mai democratic-severe decît America şi chiar mai greu de înţeles decît caracterul neamului românesc, ideile preconcepute ne duc ele pe noi la păscut, zi de zi. O cireadă manipulîndu-şi păstorii, agăţîndu-ne de creier plăcuţe de înmatriculare şi moduri unice personale de gîndire prefabricată, de care nu mai scăpăm. Praful lor ne intră pe sub piele şi se duce direct în sînge, urcînd în creier, ca o marcă a speciei, deopotrivă sublimă şi letală. Gîndim preconceput, indiferent că suntem bărbat sau femeie, despre orice: partener, cuplu, sex, semeni, muncă, opţiuni, adică despre toată viaţa noastră, care - atenţie! - s-a descoperit că e unică. Să n-o prefabricăm!


În cuplu

“Nu te iau de nevastă, că n-ai fost fată mare!“ Dacă a fost virgină cu mine, nu mai poate să se strice, după mine? Ba poate. În multe domnişoare de pension, întîrziate la săritura în pat, zac, adesea, tîrfe neafirmate la timp, care, după debut, se grăbesc să recupereze desfrîul, cu frustrarea că au pierdut atîta timp. Prima experienţă se consumă, totuşi, o singură dată. După aceea, începe, cu adevărat, filmul, în care nu ştim ce se întîmplă, decît după ce-l vedem. Nu ni s-a dat nici un pliant cu scenariul.
“Nu mă culc cu tine din prima seară? Ce-o să crezi despre mine dup-aia?” Că nu eşti ipocrită! Momentul cînd alegi să te culci sau nu cu mine nu ţine de timp, ci de stare, de coacerea şi nerăbdarea la care ajungem, care nu formează ecuaţii simple, ci numere iraţionale.
“Cum o să cîştig mai puţin ca ea?” De ce nu? Poţi să fiu eu şi viril, şi autoritar, şi de două ori cît ea, pe cîntar, dacă ea e mai deşteaptă sau mai bine aşezată în carieră, eu mă voi ruga de contul ei, nu ea de buzunarul meu.
“Am lăsat-o cu copiii acasă, nu poate să mă înşele.” Zău? Să ghicim în cîte moduri nu se aplică regula asta?
“A născut de două luni, cum să se ducă cu altul?” Mai al dracului îi vine s-o facă, dacă măgarul-soţ o priveşte ca pe un corp bun de pus în sertarul cu vechituri.
“Avem copii? Nu mai putem face dragoste ca înainte!” Şi încă cum! Le-am redescoperit sexual cu adevărat pe două dintre femeile pe care le-am iubit, abia după ce mi-au făcut copii.
“El să facă primul pas. Dacă propun eu, par curvă sau prost-crescută.” Ba dimpotrivă, eşti sinceră şi adevărată.
“Să mă ating pervers de gura nevesti-mii, mama co-pi-i-lor mei? Născătoarea cho-phi-i-lor noşşştri?” Dacă nu tu, atunci cine? Dacă, totuşi, tu - nu şi nu, atunci sigur altul! Ea abia aşteaptă.
“Nu mergem în pat, că eşti gravidă şi pierzi sarcina. Mi-e ruşine de ăla mic. E păcat.” Păcat e dacă n-o facem. Ruşine ţie, preconceputoare de mascul, care găseşti scuze!
“Nu fac copil cu el decît dacă ne căsătorim.” Cîţi oameni geniali au apărut din cupluri care s-au iubit întîmplător şi, în orice caz, fără acte!
“Bărbatul plăteşte la masă!” Sau femeia.
“Nu-l las să-mi cumpere nimic! Nu atîrn la el.” Oricum atîrni de ce-i atîrnă lui, n-are rost demnitatea tardivă.
“Dacă are copii din altă relaţie, nu o iau de nevastă.” Fiindcă niciodată nu se ştie cu ce electrician seamănă copiii tăi, pentru care bagi mîna în foc, mai bine ascultă următoarea pildă: Dacă ţi-ai dorit o familie, dacă ai întemeiat-o, dacă ai visat ca iubirea ingenuă a vieţii tale să îţi spună că, în sfîrşit, a rămas gravidă, apoi dacă ai aşteptat mult clipa cînd, intrînd pe uşă, copiii îţi vor sări în braţe strigîndu-ţi “Tată!”, poartă-te cu ei, rodul iubirii voastre sincere, ca şi cu copiii tăi!
“Te speli cam mult. Ţi-ai găsit pe altcineva!” Nu întotdeauna. Iar cine mestecă deodată gumă orbit de grija faţă de respiraţie, poate că nu te înşală, ci doar a luat aminte de igienă sau reclame.
“Ai fost afemeiat, mi-a plăcut de tine, dar gata, potoleşte-te!” Ca şi cum ea nu s-a făcut permanent după nuntă şi a înţepenit la televizor? Adică de-abia de la ea încolo să-şi schimbe el năravul. Dar, dacă el nu era aşa nărăvit, o mai cunoştea?


Despre cuplu

• Cînd calcă strîmb, ea “e o curvă”, el - “un bestial”. Ne-au năpădit comentariile discriminatorii: “Lăsaţi-l în pace, e bărbat, a greşit şi el, aşa-s bărbaţii”. “Înţeleg, el e un beţiv impotent şi o mai altoieşte din cînd în cînd, dar şi ea - mare poamă! - de ce l-a mai luat, dacă s-a apucat să-l înşele după cinşpe ani? Să n-o mai văd, s-a compromis!”
“Ăla umblă cu una mai bătrînă. Sunt precis că-l umple de bani!” De găina vîrstnică, cu tîrtiţa de lînă, n-aţi auzit? Electra, ne auzi?
“Vai, iese cu unul care poa-să-i fie tată!” Nu ignoraţi virilitatea longevivă, sexul făcut jumate-jumate cu creierul şi dragostea tinerelor prin admiraţie. Oedip, eşti pe fază?
“Nu-ţi lua şofer de TIR, marinar sau chelner, că-s curvari!”. Sau: “Actriţă? Cîntăreaţă? Picoliţă? Fugi, mamă, de-acilea, îs boarfe, nu cumva să te-nsori cu f’una d-astea!” Ce facem? Desfiinţăm marina, teatrele, cîrciumile şi camionagitul peste 3,5 tone?
“Sunt împreună de 30 de ani? Sigur nu i-a mai tras-o de pe vremea lui Ceauşescu.” Nu băgaţi nici măcar un deget în foc pentru asta. Ghebos-ghebos, dar amorul longeviv poate fi şi vîrtos, şi frumos.
“El aduce banul, ea ţine casa.” Eu aduceam banul, ea se făcea că ţine cuibul. De cînd stau singur, parcă a intrat o mînă de femeie în casă.


Despre individ

“E o doamnă, e profesoară universitară, nici n-a auzit de sex oral.” Pe cît pariem că are deja masterul şi se înscrie imediat la doctorat?
“Gras şi frumos! Cine a auzit de slab şi frumos?” Gras nu va să zică obez-ovărueit, ci bine făcut. Scuza cu înţelepciunea populară nu ţine la grăsime.
“Blondele = proaste”. Dar brunete toante n-aţi văzut. Dar de roşcate-bîtă nu s-a pomenit? Dar multicolore-tufă nu-s la tot pasul? Blonde proaste la fel de multe ca blonzii cu potenţa în lucru (“Site în construcţie, reveniţi leităr!”).
“Dacă e militar, e serios”, adică “Mărită-te, fata mamii, cu un poliţist, că te-ai aranjat”, "Ascultă-mă pe mine, ia-ţi jandarm, că e bazat!”. Pînă se restructurează iarăşi armia româno-americană, pînă bazatul se sinucide în post sau fuge cu arma din dotare şi, atunci, chiar te-ai aranjat, 15 ani, de vizite la Forţele de Muncă, la Jilava sau la Bellu.
“Nu e bărbat ăla care nu miroase a ţîgară ş-a beutură.” Dacă mai pui şi ceva duhori de şosete şi o ploicică de transpiraţie, toate muierile cad pe spate. Ţinîndu-se de nas.
“El - nas mare = sex mare. Ea - gură imensă = clitoris gigant”. Carliu mare nu egal sigur dimensiuni de cal şi potenţă de măgar. Clanţă mare nu egal neapărat geamantan.


Alte înţelepciuni de doi lei uşori

• În dragoste, nu “graba strică strică treaba”, iar “căţeii dintîi nu turbează”, decît la fel ca ăi de pe urmă. Cuplurile statornicite încă din adolescenţă pot depune mărturie.
“Nu te combina cu cineva de la serviciu!”, “Nu te culca prin vecini!” Poate cineva să spună, cu mîna pe şliţ, că e altceva mai gustos decît o iubire pe birou, scurtă, cît să nu apuce să se fiarbă nici măcar un ou moale, sau un furt de sex după uşa de vizavi, cu ceasul în mînă, să nu ajungă acasă titularul partenerului nostru?
“Made in Romania? Nu-i bun!” Ba e foarte bun, dacă femeia e făcută în Romånia, care, la această industrie, este lider mondial. Nu stăm rău nici cu dînşii. Nu degeaba o zecime din Suedia feminină are soţ din Jibou sau armăsar de vacanţă la herghelia din Mangalia.


Măsuri antipreconcepţionale

Atît de contradictorii sunt ideile preconcepute despre cuplu şi în cuplu, încît sănătos e să le aflăm, să ne amuzăm de ele, dar să nu le aplicăm decît dacă ni se potrivesc. Nu înţelepciunile prefabricate, la metru, ne arată calea cea bună. Ţineţi minte trei cuvinte: adecvarea dă valoarea.

30 martie 2008

Angus Young, Prâslea dintre Glasgow şi Sydney, la 53 de ani

Vă mărturiseam mai demult că există câţiva oameni, foarte puţini, care mi-au marcat existenţa şi fără de care sufletul şi opţiunile mele ar fi fost mutilate. Printre ei este acest om, de numai 157 de cm, probabil plin şi de defecte, născut în Scoţia în 31 martie 1955 şi emigrat cu familia în Australia, unde a fondat trupa pe care o iubesc cel mai mult, AC/DC. Numele lui este Angus Young. A început drumul cel mare prin 1973, ca un puşti teribil în pantaloni scurţi şi în mâini cu un Gibson SG mai mare decât el, şi a ajuns la 53 de ani, tot în pantaloni scurţi, tot cu aceeaşi chitară, care ar trebui să-i poarte numele, cu precizarea că piticul de geniu a intrat în istorie şi nu mai poate ieşi de acolo. Ca să înţelegeţi cât îl iubesc, număraţi pozele pe care i le-am căutat şi i le-am postat, apoi număraţi imaginile de la toate celelalte subiecte. Şi veţi înţelege de ce, pe degetele primei mele mâini de oameni pe care îi consider esenţiali în viaţa mea, se află şi acest Prâslea dintre Glasgow şi Sydney, pitic ca mulţi dintre marii şefi de oşti, dar uriaş în expresivitate şi performanţă: Angus Young.














Condamnarea la mlaştină

Era o lună rece,
Noiembrie de iarnă,
Cu viscol, să ne sece,
Când anul se răstoarnă.

Şi te vroiam cu totul,
Sau cu măcar o parte,
Ca fiarele, când botul
Le-adulmecă, departe.

Abia ce renunţasem,
Fugind în lumea mare,
M-a înturnat o urmă
Săpată în cărare.

Tu aruncaseşi semnul,
Tu înverzeai ce-i galben,
Tu adânceai frunzişul
Cu sceptrul scos din carpen.

M-am ghemuit în tine,
Am rupt grămezi de iarbă,
Însângeram pământul
Pe locul pus să fiarbă.

Am observat din frunze,
Că urma am sporit-o
Şi m-am temut că alţii
Vor sta în ea, iubito.

Contaminat de magmă,
Te-am dăruit ninsorii,
Pe calea ce-am deschis-o,
Pătrund azi trecătorii.

Când am distrus sigiliul
De purităţi labile,
Te-am condamnat la mlaştini,
Cât păr, atâtea zile.

Andrei, care, azi, a dat ochii întâmplător cu muza de acum două decenii

29 martie 2008

Muzică de te apucă râsu-plânsu' de bucurie. Dacă aveţi încredere în mine, încercaţi-o!

Măi, dragii mei prieteni şi duşmani (nu mă adresez indiferenţilor, pentru că, dacă ar fi indiferenţi, nu ar avea ce căuta pe aici). Mi-am dat seama în dimineaţa asta că iubesc muzica mult mai mult decât mi-am adus aminte în ultima vreme. Şi am ascultat câteva piese, de era sa mă apuce râsu-plânsu', de bucurie că oamenii ăştia au creat aşa ceva. Vă datorez o primă listă şi vă rog încercaţi chiar în ordinea indicată. Eu sunt devastat de emoţii şi am o motivaţie pe care de mult nu am mai simţit-o, să încerc să las după mine lucruri bune şi durabile. Aveţi răbdare câteva minute şi ascultaţi. Nu o să vă pară rău. Iată cântecele, adică acele piese de te lipesti de scaun, asculţi, taci şi te bucuri:

Highway to hell, AC/DC
http://www.youtube.com/watch?v=erJc4dzZ3IA

Chiar daca, Florin Chilian
http://www.youtube.com/watch?v=Z3Vu0P0V53k

Gimme all your lovin, ZZTop
http://www.youtube.com/watch?v=xSLa08J6rv4

This house is on fire, ACDC
http://www.youtube.com/watch?v=29xaf8ZtbtY

The winner takes it all, ABBA
http://www.youtube.com/watch?v=xK3mVxGfzPY

LA Connection, Rainbow
http://www.youtube.com/watch?v=yNyerTQojA8

Suzy hang around, ABBA
http://www.youtube.com/watch?v=6Fb_RC--4tA

Mama, la 67 de ani

Constanţa Buzea:
“Leac pentru îngeri cântecul meu trist”

Astăzi, 29 martie 2008, mama mea împlineşte 67 de ani. Deşi în actele de identitate, Constanţa Buzea este înregistrată în 31 martie 1941, realitatea este mai însemnată decât birocraţia. Cel mai potrivit cred că este să vă ofer câteva versuri din opera sa şi să fiu recunoscător soartei că doi poeţi s-au întâlnit cândva, în secolul XX, şi, printre altele, m-au făcut şi pe mine, după ce o aduseseră pe lume pe sora mea Ioana. În câteva minute şi în câteva versuri, veţi înţelege de ce şi eu, fără modestie, trebuie să spun că este o poetă extraordinară:

“Insomnie”:
“Nici un părinte nu doarme în noaptea de dragoste a copiilor
nici un arbore nu va lipsi de la-ncolţirea seminţelor lui".

“Leac pentru îngeri”:
“Sunt tristă dar de tine niciodată, / Fug animale speriate de minuni / La care noi nu ştim să ne gândim, / Miercuri şi marţi, vineri şi luni. // Săraci în zile, cine ştie, trecem, / Legaţi la gât de lungi copilării, / Ninşi de puterea sfintelor petreceri, / A nu fi, a te naşte, a iubi. // Îmbracă-mă în alb, în alb ascunde-te şi tu. / Ce-mi dai, să-ţi dau această mână dreaptă? / Ce-mi dai, să nu mor azi, să mai rezist? / Leac pentru îngeri - cântecul meu trist.”
“Clepsidra”:
“Copilul meu cu lăcomie / doreşti să te desparţi de trupul meu".

“O rană mai mare”:
"O, doamne, ce blândă e clipa în care / Mă vindeci de rana-mi cu-o rană mai mare!”.

"Acolo unde cred că eşti”:
“Acolo unde cred că eşti / nici trenurile nu străbat / acolo ca de sticlă par / pădurile de brad brumat // tot mai departe simţi şi taci / adăugat la rest mereu / şi nu mai pot înainta / decât pierzându-mă şi eu /.../ mi-e milă şi să-mi amintesc / dar nici să uit nu mă îndur / câtă părere-i în destin / câtă greşeală-i împrejur /.../ în fiecare an aştept / să ningă să te pot vedea / dacă priveşti dacă asculţi / dacă mai înţelegi ceva”.
“Colină”:
“Şi moartea ta ce blând răni / răgazul meu până la moarte / însiguraţi şi plumburii / ne-am îngropat în câte-o carte / cu-aceste şiruri fără vină / care te-alungă dintre vii / te voi privi de pe colină / fără să vreau fără să ştii...".
“Vârsta”:
“Pentru vapoare, pentru catarge,
Vântul se duce, marea se-ntoarce,
Pentru copilul care crescu
Timpul continuă, liniştea nu.

Două sunt culmile singurei soarte.
Una de naştere, alta de moarte,
Stepa măreaţă de-mpiedicare
Plină-i de iarbă, de sărutare.

Adu în cercul vieţii o stâncă
Mijlocul meu sufletesc să-mi arăţi!
Păsări şi fiare, divinităţi
Sar de la pândă şi se mănâncă.

Dă rădăcină, om aşteptat,
Lasă-te mie pentru un timp,
Poate mă sperii, poate îmi schimb
Teama de moarte şi de păcat.

Pentru vapoare, pentru catarge,
Vântul se duce, marea se-ntoarce,
Pentru copilul care crescu,
Timpul continuă, liniştea nu.”
Foto 1 (Andrei): Constanţa Buzea, recitând la Uniunea Scriitorilor, în 2007
Foto 2 (Alice Iulia): Constanţa Buzea, între copiii săi, Ioana şi Andrei, în 2007

27 martie 2008

Perle au fost, perle sunt încă (3), dedicate, tocmai azi, celui ce a fost George Pruteanu

Mondenităţi istorice

Teme:
a) Alegeţi personaje literare din opere tragice diferite, care să aibă trăsături comune. Argumentaţi opţiunea.
b) Dacă v-aţi întâlni cu personajul literar favorit, ce întrebare i-aţi adresa?

Fragmente din lucrările elevilor şi studenţilor:
a) Andrea Mărin păstrându-şi proporţiile e ca Victoria Lipan care a umblat după bărbatul iubit (Bănică Jr) indiferent de duşmani (Răduleasca) până l-a luat din şanţ şi l-a dus acasă, mort sau viu. Au ajutat-o un câine, un baltag şi nişte cunoştinţe, graţie cărora a obţinut satisfacţie. Mulţumită lor opera există.
b) Întrebarea mea: “Doamnă Andrea Mărin Bănică, mă bucur să vă văd live pentru prima oară, dumneavoastră nu mă cunoaşteţi, desigur. Sunteţi un mare fan al meu şi aştept fiecare emisiune pentru că aveţi harul de la Dumnezeu să ne mai încreţiţi şi nouă frunţile din când în când. Sunteţi zâna mea preferată! Aş mai avea încă o întrebare pentru dumneavoastră. Pot să v-o pun?”

Observaţii ale profesorului:
1) Nu e elegant să vorbiţi despre proporţiile unei femei, nici măcar după ce abia a dat naştere unui copil. Numele corect din opera lui Sadoveanu este Vitoria, nu Victoria. Nu reiese cine îl iubeşte pe Ştefan Bănică Jr, Andreea sau Vitoria? Mihaela Rădulescu s-a ilustrat ca o promotoare a acţiunilor de binefacere, deci plasarea ei ca singură reprezentantă a categoriei “duşmani” este nedreaptă. Confuzia continuă: în şanţ era Nechifor Lipan sau era Bănică Junior? Baltagul nu a avut un rol ajutător, pozitiv (asta presupun termenii “graţie” şi “mulţumită”), ci un efect criminal. Chiar dacă Andreea Marin este considerată una dintre zânele României, iar Mihaela Rădulescu una dintre marile dive ale României, nu cunoaştem opere în care cele două să fie personaje literare tragice. Poate în opere de caritate, în opere de audienţă TV sau în opera comună de întocmire a procesului verbal de predare-primire a aceluiaşi bărbat. Care poate fi, într-adevăr, o tragedie. Şi pentru cea care a divorţat, şi pentru cea care s-a măritat.
2) Andreaua e un instrument de lucru. Numele corect este Andreea, cu doi de “e”. Şi nu e Mărin (ca la “Nea Mărin miliardar”), ci Marin, chiar dacă teleasta a fost miliardară în lei vechi şi azi deţine un leu nou, cu verighetă.
3) Andreea Marin Bănică poate fi zâna dvs preferată, dar nu este şi personaj literar tragic. Cine a murit în ecuaţie, în afară de pasiune şi de audienţă, poate?
4) Care este întrebarea pentru favorita dvs? V-aţi pierdut şi chiar că aţi uitat să i-o puneţi! Cât priveşte formula “să v-o pun”, este foarte riscant să o adresaţi unei femei, de la prima întâlnire. Puteţi primi chiar şi o palmă de la adresantă, care e cunoscută ca o femeie aprigă.
5) De când îşi păstrează zânele numele de fată, alături de cel de măritiş?
6) Zânele se mărită? Apoi se tund şi se fac permanent?
7) Cu zânele se vorbeşte cu “dumneavoastră” sau cu “doamnă”? Mi se pare deplasat!
8) E greu de crezut că zâna este un mare fan al dvs. şi nu invers, mai ales că admiteţi că nu vă cunoaşte.
9) Frunţile se descreţesc, nu se încreţesc. Asta doar dacă n-aţi vrut să spuneţi că plângeţi la “Surprize-surprize” până faceţi riduri de expresie sau la Divertis, pentru că a plecat Gyuri Pascu.

Nota obţinută: -5 (pentru apelativele nepotrivite, pentru întrebarea nepusă zânei, pentru confuzia dintre literatura tragică şi televiziune, deşi multe programe chiar sunt o tragedie).



Fabulă de Bulă



Temă: Comentaţi cel puţin trei fabule.

Lucrare (fragmente):
a) Orbul a furat brânza în plisc şi s-a urcat cu dânsa în pom.
b) Morala căţelului sărac este să nu-ţi bagi nasul unde fierbe oala şi să nu faci drumuri inutile în dosul boului.
c) Lebedele moare întotdeauna la fiecare cântare.
d) Existenţa albinelor e periclitată mereu de gâze ca păduchele, rădaşca, şobolanii şi ursul brun care se caţără în copacii unde harnicele stau în colective şi depun faguri.

Observaţii ale profesorului:
a) Nu e vorba de orb, ci de corb. Aţi auzit incomplet când vi s-a suflat. Vă puteaţi da seama singur doar gândindu-vă cât de greu i-ar fi unui nevăzător să fure brânza şi apoi să nimerească pomul, în care să se mai şi suie, fără să se accidenteze. De asemenea, ar fi trebuit să ştiţi că marii scriitori nu sunt cinici, astfel că, dacă v-aţi fi străduit, aţi fi priceput că autorul nu putea folosi ca personaj de fabulă o persoană cu handicap, care, pe deasupra, nu are plisc, ci gură, ca şi noi.
b) Faceţi speculaţii forţate când atribuiţi câinelui o morală mai mult decât are, deşi adesea am avea de învăţat de la câini că, dacă nu suntem atenţi şi ne băgăm nasul unde nu trebuie, ne frigem. Este nefericită formularea “dosul boului”. Puteaţi scrie mai direct, mai simplu şi aţi fi fost mai apreciat.
c) Nu luaţi prea la propriu chestiunea cu cântecul de lebădă, ultimul, ce-i drept. Cuvântul “cântare” e nepotrivit, are mai mult conotaţie de nuntă, de botez, de petrecere privată sau de altă sindrofie. Iar apoi, dacă e vorba de moarte şi de mai multe lebede, ele nu moare, ci, în cel mai trist caz, mor. Cum adică “moare la fiecare cântare”? Apoi renasc şi cântă din nou? Atunci nu sunt lebede, ci Pasărea Phoenix.
d) Deşi echilibrul naturii este un mister excepţional de supravieţuire şi de sacrificare a celui mai slab, nu este foarte ştiinţifică teza dumneavoastră potrivit căreia duşmanii albinei ar fi “gâze ca păduchele, rădaşca, şobolanii şi ursul brun”. Pe de o parte, şobolanii şi ursul brun nu sunt gâze, pe de altă parte, rădaşca nu a fost surprinsă niciodată atacând albina. În plus, viziunea dumneavoastră despre felul în care albinele muncesc voioase seamănă mai mult cu un poem idilic de Coşbuc sau cu un film despre cooperativele nord-coreene, decât cu o realitate din natură. Nu în ultimul rând, albinele nu depun faguri, ci miere. Fagurii se construiesc. Tot de către albine.

Nota obţinută: -5 (măcar pentru sârguinţa cu care aţi depăşit substanţial norma de fabule cerută).



Balade populare anonime folclorice cu autor necunoscut



Temă:
Relataţi, pe scurt, faptele din “Mioriţa” şi comentaţi-le.

Lucrare (fragment):
Mioriţa relevă o povestire în care sunt implicaţi doi ucigaşi invidioşi vrânceni şi un cioban moldovean care când vor să-l omoare pe l-apus de soare ia fluierul şi o strigă pe mama sa cu brâul de lână.

Observaţii ale profesorului:
• Aţi luat prea textual cerinţa de a scrie pe scurt. Nici chiar aşa! Nu sunteţi la ştirile TV!
• Până la ducerea la capăt a crimei, chiar şi cei doi ciobani cu intenţii rele trebuie să se bucure de prezumţia de nevinovăţie, deşi, la ora la care s-au întâmplat faptele, nu se lansase încă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Ucigaş e doar cel care a fost dovedit că a omorât un semen, cu sentinţă definitivă, sau cel prins în flagrant delict. Conflictul de aici se bazează doar pe ceea ce a tras cu urechea oaia, dealtfel, un potenţial bun ofiţer de informaţii.
• Dacă amândoi bacii uneltitori ar fi fost vrânceni, atunci toţi trei din baladă ar fi fost moldoveni. Unul dintre conspiratori era ungurean, nu-i aşa?
• Cu brâul de lână nu poţi striga pe nimeni, cu atît mai mult pe propria mamă, chiar dacă eşti în pericol de a fi atacat.

Nota obţinută: 5,25 (nu aţi ales cele mai bune cuvinte, dar nu tot ce aţi scris este fals)

26 martie 2008

Ascuns în toate

Iau chitara de pe masă
Şi o acordez grăbit,
Te voi căuta în cântec
Ca să fiu cu lumea chit.

Acordând-o după tine,
Şase corzi am rupt pe rând,
Firul de oţel cedează
Monofonic murmurând.

Lemnul sună sterp în braţe,
Tot metalul a căzut,
De când flacăra din trupul
De pământ nu are scut.

Mă voi preschimba în fibră,
Ca în felinar să sui,
Lângă focul stins să aflu
De eşti tu sau umbra lui.

Nu eşti tu, ci doar cenuşă,
Asta-i tot ce-a mai rămas,
Prin fitilul îndoielnic,
Nici durerea n-are glas.

De pământ arunc chitara,
De folos nu-mi va mai fi,
Ce să fac cu lumânarea,
În eternităţi de zi?

O să vină vreme mare,
Sub ninsorile de prund
Şi în oameni de zăpadă
Mă prefac, să mă ascund.

Tu vei fi cu altul, poate,
Prin nămeţi veţi alerga,
Eu îmi voi topi armura,
Din cristale mă voi scoate,
Să astâmpăr setea mea.

Andrei, un text pentru un cântec al lui Răzvan Nicolescu

25 martie 2008

Imperechere canina si prietenie omeneasca

1. Nu stiu daca va intereseaza, dar boxerita mea, Bora, tocmai s-a imperecheat (cu acelasi barbat-mascul, Alex!). Este prima si singura ei relatie, au deja 9 pui de acum 2 ani, si, daca individul nu a dat rateu, in jur de 20 mai 2008, o sa am ceva boxerei. Si el este masculul unei singure femele, deci fidelitatea e posibila (se pare, numai la caini, fiindca stapanii au decis asta, ca, altfel, prapaditii s-ar incateli pe toate drumurile, el - cu toate tarfele proaste, ea - cu orice maidanez care i-ar face capul mare cu o poezie mestesugita). Daca va intereseaza pui, inscrieti-va. Acum 2 ani, a fost bataie pe ei.

2. Cer iertare pentru intarzierea raspunsurilor de la om la om, dar vor veni curand. Va multumesc inca o data pentru prietenia pe care mi-ati aratat-o si mi-o aratati. Am iesit din doliul autoimpus, am terminat cu autoculpabilizarea exagerata si am reinceput sa traiesc, si datorita voua!

3. Am intrat si eu in capcana messului.

4. Va astept, va iubesc!

23 martie 2008

Noi, tridimensionalii

Stăm demni,
faţă în faţă
cu trecutul nostru,
pentru că avem prezent
şi ne închipuim
că avem viitor.

Andrei, uneori tri, alteori zerodimensional

22 martie 2008

Seducţia, de la friptură la scriptură

Cum ne atragem partenerul?

Niciodată nu-mi închid telefonul, nici în baie, nici în pat. Când mi-e intimitatea mai dragă, “ţârr!”: “Unde eşti?”, mă întreabă cineva (un amic, nu vreo femeie-procuror, la verificarea de seară). Îi spun: în sânul familiei. Neputând minţi cu neruşinare, completez: între sânii unei femei. Familia e, oricum, ca o femeie, iar sânul feminin - cel mai spectaculos sân al familiei în care ne e dat să acostăm. Cum ajungem acolo? Până acum, v-am tot spus cum am căutat eu să mă introduc. Azi o să vă arăt cum am fost eu însumi ademenit, ce repertoriu plin de imaginaţie au avut sirenele în preajma cărora am navigat şi o să înţelegeţi de ce seducţia e cel mai dificil, abil, debil, scurt, complex şi contradictoriu drum de la starea sterilă la starea de incendiu erotic, parcurs şi prin trimiteri la scriptură, şi prin invitaţii la friptură. Chiar dacă, la matematici, am avut în tot liceul ameţeli, pe parapetul dintre 5 şi corijenţă, v-am pregătit o schemă, un set de metode prin care dânsa vrea să-l facă pe dânsul, cel ales, s-o aleagă sau să îi împrospăteze plăcerea de a fi în sânul, patul, inima, gospodăria şi viaţa ei:

Ademenirea sexuală
a) Categoria “Pe faţă” sau “Sex-show”. Intru în casă. Beznă. A plecat? Abia sunase că mă aşteaptă. Se aprinde lumina şi, pe o muzică de şaorma, doamna mea, (demi)îmbrăcată într-un echipament din “Clona”, dansează din toate ţesuturile. Nu cad în transă la ostentaţii, dar, recunosc, piesa cadânatică nu s-a terminat, pentru că momentul coregrafic s-a mutat pe canapea.
b) Categoria “Biliard”, “Indirect” sau “Iartă-mă că mi-am dezgolit din greşeală sânul!” îmi încurajează mult mai bine tacul, chiar dacă ştiu pe de rost ecuaţia “Vai, n-am vrut (decât) să te...”.
c) Categoria “Du-te-ncolo mai aproape”: îmi dă la o parte mâna, chiar când încerc să i-o strecor pe sub tricou. Dumneaei ştie că dumneaeu, animalul-bărbat, sunt previzibil, ca măciulia chibritului scăpărată de cutie. Joacă prost refuzul, dar mă fac că nu mă prind şi îi întorc regia: ai dreptate, nu e momentul! Se umple de remuşcări şi meciul se termină egal sub duşuri, 1-1 (la orgasme).
d) De “Sex pe bani” n-am autoritatea să vorbesc. Nu-l cunosc personal. Cred în erotismul ca profesiune de credinţă (e senzaţional când se întâmplă), nu ca meserie sau slujbă.

Încântarea intelectuală

E piesa în care am jucat cel mai des, topit de artificiile minţii, ale vocii şi sugestiei, aşezând puterea admiraţiei şi vraja istorisirilor cu efect afrodiziac în rolurile principale. Cuvântul cu poezie sau cântecul halucinogen erectil au ascuns de ochiul obiectiv şi slăbiciuni fizice, şi neîndemânări erotice. M-am trezit văzând că inteligenţa şi închipuirea pot depăşi obstacole estetice. Admiraţia intelectuală şi imaginaţia pot ţine loc de prima vrajă care, în condiţii de deşteptăciune şi cultură fără pretenţii, e apanajul frumuseţii şi atracţiei fizice brute. Am umblat şi eu, ca un câine cu limba scoasă, după câte o căţea frumoasă foc căreia, după prima izbândă în cearceaf, la a doua sau a treia întâlnire, să nu-i mai văd decât duhul pustiu. Aho-aho! Staţi puţin şi nu vă mâniaţi! Nu orice deşteaptă boccie te poate face preş cum vrea dânsa, dar o arătare cât de cât îţi poate deveni dragă, dacă ştie grăi şi are substanţă, nu numai în obraji-fese-piept, ci şi în creier.

Tentaţia gastronomică

Ca oricare bărbat întreg la cap, la papile şi la stomac, am pornit-o spre casa (bucătăria) iubitei, când mi-a spus, cu un şuierat de oală sub presiune, că are o ciorbică de spanac, un pui pe sticlă, o lasagna cu lobodă, o clătită cu vişine, o friptură cu mujdei, un tort cu nutella, un campari tonic cu lămâie, o bere rece (fără alcool, mă ştie şofer), colivă (mamă-mamă, e credincioasă şi nu mă înşală!), un cartof prăjit de culoarea rumenă a genunchilor, pe care, după masă, urmează să-i desfacă. Cine nu palpită la sentimentul, pardon, senzaţia de temeinicie, scoborâtă din stereotipul literar gospodăresc, clasic, neemancipat şi, eventual, rustic? Dacă masa e bună, parcă nici muierea nu mai e slută, balenă, balcâză, strâmbă, hâdă, crăcănată, nesărată, urâtă, nu?

Subjugarea prin gospodărie, casă şi cămin

Până şi fluturele, poligam înrăit, visează o casă liniştită, în care el să fie paşă-pupă, darmite eu, un taur cu lenea inclusă în preţ. Când am sărit ca ars că sunt pe punctul să câştig în comoditate, dar să-mi pierd libertatea, am purces să-mi fac mâncare, să spăl (la maşină, că manual mi-a fost de ajuns în armată), chiar să calc, atunci când haina se încăpăţânează să nu se usuce dreaptă, şi să dau cu mopul (căţeaua mă obligă).

Drogul procreaţiei

Drogul procreaţiei atinge vanitatea continuităţii numelui şi sângelui. Nume de renume purtând, am simţit obligaţia de a nu lăsa familia să se termine o dată cu mine. Dar am înţeles repede de ce şi drogul acesta conţine iluzii plăcute şi amăgitoare, dar şi urmări ce dau migrene pe ani de zile.

Provocarea atacului la ingenuitate

Să-ţi doreşti să ajungi unde nimeni n-a mai pus picioarele (ale ei, de-o parte şi de cealaltă) e un alt vis bărbătesc, pe care “fomeia” ni-l traduce în realitate. Nu am rămas prea mult cu nici una dintre cetăţencele pentru care am fost primul bărbat, deşi, ani şi ani, am crezut că, dacă au această calitate, de-a fi fost neatinse-nepătrunse înainte de mine, restul e un fleac. Nu e! Auzisem că experienţa ei (sigur, nu prea vastă, încât să avem stoluri de cumnaţi) este un ingredient ce dă forţă relaţiei şi stabilitate femeii, care nu mai moare de curiozitate să vadă cum e cu altul, dar tot nu m-am astâmpărat, multă vreme, să sper că voi întâlni femeia matură în purtare, care să fie, însă, fecioara alfabetizată fără să fi mers la şcoală. Nu e imposibil, dar e greu şi, de aceea, fetele neprihănite ne tot atrag, din egoismul perfect explicabil că vrem să mergem pe o autostradă exclusivă, cu sens unic şi acces blocat altora, nepângărită de mirosul altui bărbat.

Captivanta vânătoare de trofee - televizoare cu sex

Unora le place jazzul, altora li se ridică libidoul doar dacă femeia ţintă e la televizor sau pe scenă. Gonesc s-o cucerească, uneori lăsându-i, împreună cu florile, şi maşina cu care i le-au adus. Parcimonios, n-am cumpărat apropierea de vedete, dar mi-a plăcut să am alături “o femeie identificabilă” (cum se autocaracteriza o doamnă care-şi ştia atuurile). Totuşi, nu îi înţeleg pe bărbaţii care au o erecţie direct proporţională cu numărul de clipuri ale iubitei, care şi ea ştie asta, şi cântă până răguşeşte. Femeia nu e un televizor cu sex.

Beţia geloziei şi mimarea dezinteresului

Cucoanele ştiu că vrem, uneori, de la ele, exact ceea ce am pierdut şi fac o echilibristică riscantă provocându-ne gelozia. Metoda am resimţit-o şi fertil, când a fost făcută cu artă, dar şi cu silă, când dânsa a dat cu oiştea în gardul compromiterii, prin mimare inabilă sau infidelitate de-adevăratelea.

Adică, pe scurt...

Seducţia e şi arma femeii în căutarea bărbatului, nu numai invers. Dicţionarul spune, limitat, că “Seducţia = fapta unui bărbat care, prin promisiuni de căsătorie, determină o minoră să aibă raporturi sexuale cu el.” Chiar aşa? Că sunt vânat sau vânător, ca bărbat, mă simt un amestec de creier, sex, inimă, stomac, orgolii, ambiţii, pofte şi comodităţi, care, toate, mă fac şi vulnerabil, şi naiv, şi contondent, dar nu chifla lui Dumnezeu. Totul e ca femeia să ştie cum să-şi plaseze atacul, în frontul larg dintre minte şi linte, unde pot deveni armăsar, preş, preş. de familie, tată, impresar, meşterul bătăturii, stăpânul universului (supus stăpânei casei), adică să-l atragă pe cel visat sau să-l formateze pe bărbatul ei rătăcit în plictis.

Perle au fost, perle sunt încă (partea 2)


Limbi la promoţie

Temă:
Ce sunt limbile clasice şi care a fost soarta lor în istorie?

Fragmente din lucrări:
• Limbile moarte de astăzi (greco-romane) nu au fost aşa dintotdeauna, dimpotrivă, ele au fost şi vii, cândva. Dar, odată cu moartea lor, a survenit neputinţa de a le vorbi. În acest scop, circulaţia lor s-a restrâns la maxim. Un alt motiv pentru care limbile moarte au murit este că, fiind de neutilizat şi greu de învăţat, tot mai puţini tineri vor să mai dea la aceste limbi, ca în trecut, ceea ce este trist.
• Din punct de vedere al încărcăturii, limbile vechi nu se compară cu cele de azi, tinerii de azi consideră trendy alte şi alte feluri de limbi, pe când cei din antichitate erau mai rafinaţi şi aveau mai mult timp pentru studiu, nu exista netul şi de aceea se apucau de limbi etc.
• Greaca veche e o limbă clasică şi a devenit moartă pentru că nu se mai poate discuta în ea decât în alfabetul chirilic.
• Când s-a abolit Imperiul Roman, limba latină tradiţională a devenit bulgară. Româna provine din latina bulgară, combinată cu elemente din limba dacă (mânz, brânză, rânză, barză, buză, viezure, bolânzi, scunzi, spânz ş.a.m.d.) şi o grămadă de termeni slabi (“iubire”, “dragoste”, “da” etc). După veacul 14, lumea vorbea vulgara şi de aceea n-a mai pututo folosi nimeni în public, decât acasă, în tăcere.

Observaţii ale profesorului:
• Tema a fost, într-adevăr, să vorbiţi despre limbile clasice, dar aţi folosit supărător de mult chiar termenul “limbi”.
• Nu toate cuvintele care conţin consoana “z” sunt de origine dacă (show-biz, zapping, ZZ Top, Oz, Led Zeppelin, simbioză etc). Este de mirare că nu aţi trecut în listă şi cuvântul dacic “brad”. Probabil fiindcă nu aţi întâlnit în text forma de plural, care v-ar fi adus aminte, prin acel “z”, de limba strămoşilor noştri.
• Confuziile dumneavoastră sunt puţine, dar grave: latina clasică a devenit latină vulgară, nu bulgară! Ceea ce numiţi dvs “O grămadă de termeni slabi” ar trebui reformulat “O mulţime de termeni slavi” şi, oricum, paranteza ar trebui să cuprindă mult mai multe exemple, dacă tot folosiţi formula “o grămadă”, dealtfel nepotrivită într-un text literar sau ştiinţific. Nu vă puteţi rezuma la doar trei cuvinte de origine slavă, “iubire”, “dragoste” şi “da”, deşi iubirea (dragostea) fără un da hotărât nu e morală şi nici legală.
• Discuţia în alfabetul lui Kiril şi Metodiu este, într-adevăr, dificilă, chiar când e vorba despre reclamele stradale din Grecia de azi.
• Chiar dacă lumea vorbeşte adesea vulgar, cred că aţi intenţionat să spuneţi că masele vorbeau latina vulgară.
• Nici în mediul privat nu se poate vorbi tăcând.
• Vă lipseşte o cratimă, înainte de “o”, la “pututo”.

Nota obţinută: -5 (cu indulgenţă greu explicabilă).

Istorie şi literatură paranormală

Temă:
Evocaţi personaje şi fapte excepţionale din istoria noastră, regăsite în opere literare.

Fragmente din lucrări:
a) Avram Iancu era unic în felul său fiindcă de pe calul său alb cu o mână îşi biciuia roibul, cu alta lupta cu lancea lui Horea şi cu cealaltă scria locotenentului ungur Şimonfy. Avram Iancu îi schingiuia pe boieri rupându-le degetele, nasul, urechile ş.a.m.d., pentru care le-a devenit foarte antipatic.

b) Vasile Lucaci a scris “Doina lui Lucaci” de Gheorghe Bocu, din care aflăm că “Umblă-o mierlă prin păduri, / Rob e Lucaci la unguri / Pentru sfânta nedreptate / De care noi n-avem carte!”

c) Ştefan cel Mare a ridicat mănăstiri, biserici şi Podul Înalt ale cărui picioare se mai observă şi în prezent. Când era mic Ştefan cel Mare se juca cu amicii şi când l-au atârnat într-un pom a zărit cai cu cap de tătari care fugeau în urma lor cu măgari de povară.

d) Revoluţia de la 1848 a început la Blaj şi s-a terminat în 1907. Eroul revoluţiei era Nicolae (Nicu) Bălcescu care era foarte taciturn copil, dar îl înţelegeau toţi, salepciii, barbugiii, bragagiii, barcagiii, vizitiii, băieţii răi mai mari care-i furau banii, iar el nu avea nimic de zis şi chiar şi Ion Ghica.

e) Moş Nichifor Coţcariul din Creangă le suie pe fecioare în căruţă ca să le ademenească cu vorbe meşteşugite în pătul, spunându-le că decât să piarză timpul degeaba fără rost, mai bine taie împreună frunze la câini. Azi acest comportament ar putea fi încadrat la hărţuire, dar atunci nu se respectau drepturile omului, mulţumită odiosului regim comunist de tristă amintire.

f) Calistrat Bogza a fost sugrumat de cel mai bun prieten (câinele), a scris apoi “Jurnal de sex” pentru care a făcut puşcărie şi l-au primit în Academie la bătrâneţe.

Observaţii ale profesorului:
a) Chiar credeţi că Avram Iancu avea trei mâini? Boierii erau, în general, răi, dar dumneavoastră v-ar putea deveni simpatic cineva care v-ar schingiui? Există date că Avram Iancu n-a schingiuit pe nimeni. Ce le mai putea rupe, ce înseamnă - adică - pentru dvs. “rupându-le degetele, nasul, urechile ş.a.m.d.”? Din ceea ce spuneţi, rezultă că Iancu, mergând pe calul său alb, biciuia un roib (cal roşcat!). Unde era roibul? Mergea alături? Era un mânz care îşi urma mama? Înseamnă că Iancu călărea o iapă? Roibul era cal de rezervă? De ce să-l fi biciuit, mai ales dacă era un biet mânz, care încă mai avea multe de învăţat?

b) Nu Vasile Lucaci a scris “Doina lui Lucaci”, ci Gh. Bocu. Lucaci este eroul. Mierla nu umblă, ci cântă prin păduri (i-ar fi mai dificil să meargă decât să zboare şi îi e mult mai uşor să cânte decât să se plimbe - eventual cu mâinile la spate - prin desişuri). Nu “nedreptatea” e sfântă, ci “direptatea”. În privinţa versului “De care noi n-avem carte”, aţi nimerit-o din plin şi aţi spus, din greşeală, un mare adevăr: n-aveţi!

c) E vorba de picioarele lui Ştefan cel Mare sau de picioarele podului? Desigur, chiar şi Ştefan cel Mare a fost odată mic, dar nu e potrivit termenul “amicii” pentru un grup de tineri răzeşi medievali. Confuză este şi imaginea cu micul Ştefan atârnat, care vede cai cu cap de tătari alergând alături de măgari de povară, într-o dispută, evident, inegală.

d) Portretul pe care i-l faceţi lui Bălcescu e deformat. Dintr-un asemenea copil bleguţ, care se lăsa jefuit fără să dea replică, n-ar fi putut creşte un mare corifeu revoluţionar şi istoric de anvergură. Refaceţi lucrarea!

e) După dumneavoastră, Moş Nichifor Coţcariul pare a fi fost adeptul poligamiei! În general, timpul pierdut este, oricum, fără rost. Adică degeaba. Comuniştii au făcut multe rele, dar nu pe vremea lui Ion Creangă, din simplul motiv că, pe atunci, încă nu existau. Aţi reuşit un pleonasm cvadruplu, încheind apoteotic cu un alt sinonim al irosirii: tăierea de frunze la câini.

f) Calistrat Hogaş nu are nici o legătură cu Geo Bogza, decât în lucrarea dvs. Aşadar, nu există scriitorul Calistrat Bogza! Cum l-a sugrumat câinele pe scriitor? Cu botul? Cu labele? Dacă l-a sugrumat, îl mai putem numi “cel mai bun prieten”? Nu e inspirat să afirmaţi, laolaltă, ca o consecuţie, că a fost sugrumat, că a scris “Jurnal de sex”, că făcut puşcărie şi că a fost primit în Academie, pentru că totul pare un lanţ de determinări nelalocul lor: cine este sugrumat de propriul câine se apucă de literatură porcoasă, cine face publicistică erotică face puşcărie, iar cine face sau păţeşte toate acestea ajunge în Academie. Evitaţi ligamentele din familia “labă” (la bătrâneţe).

Nota obţinută: 5 (cu mari remuşcări că n-a fost mai mică).

20 martie 2008

Ipocrizie

Părinţii care îşi trimit copiii
la culcare
după amiaza
şi seara, foarte devreme,
nu o fac
numai pentru sănătatea celor mici.

Ei vor,
atât cât le mai este cu putinţă,
să fie liberi,
să fie liniştiţi,
eventual să mai facă prunci
pe care să-i trimită
devreme,
la culcare.

Părinţii care îşi trimit copiii
la culcare
după amiaza
şi seara, foarte devreme,
sunt copiii care au crescut
şi au uitat
jurământul
pe care l–au făcut
sub pătură,
când erau mici,
iar părinţii îi trimiteau
la culcare prea devreme,
mult prea devreme,
legământul
că nu-şi vor trimite
niciodată
copiii la culcare
devreme,
prea devreme.

Andrei, ipocrit şi sincer ca oricare altul, dar dând ofrandă aceste versuri inegalabililor Annamoon, Annamoe şi Atha, precum şi celor cu picioarele pe pământ

18 martie 2008

Decalog după o amărăciune de mi-au sărit plombele. La propriu.

„Buna variantă rea”

Ieri a fost o zi atât de plină, încât am simţit că revin la viaţă, din toată carapacea ultimei perioade, în care nici măcar eu mi-am vrut binele, având un sentiment ciudat că, dacă mi-aş micşora durerea, mi-aş pângări doliul autoimpus, suferinţa şi respectul pentru trecut.
Dar s-au întâmplat mai multe:


1) Dimineaţa, m-am uitat pe Net, la paginile altora şi la a mea şi am înţeles câte sunt de făcut, câte sunt de iubit (nu mă refer la femei neapărat!), câte sunt de construit în jurul meu. Mai demult, îi scrisesem femeii de care mă despărţisem, că proastele de sălcii au înverzit, deşi ochii ei nu mai erau să le vadă. Şi am avut revelaţia personală că sălciile sunt frumoase în sine, nu neapărat dacă sunt privite de cineva pe care l-am iubit sau a cărui himeră am prelungit-o dureros.
2) La prânz m-am întâlnit cu un grup de oameni interesanţi şi s-ar putea să vă facem o surpriză, să construim o instituţie media nouă. Vă ţin la curent.
3) M-am plimbat puţin pe jos să iau nu aer curat (dimpotrivă, am inspirat numai jeg în zona Olteniţei-City Mall), ci suflet nou. Am bârfit cu amicul meu, bineînţeles despre cel mai important lucru de pe pământ: femeile. Apoi, 10%, am vorbit şi despre alte fleacuri: supravieţuire, muncă, proiecte profesionale, filosofie, bani, psihologie, credinţă, viaţă, moarte şi alte bazaconii periferice ale iubirii.
4) Am trecut câteva clipe pe la Tatiana Stepa, care tocmai se lupta, împreună cu Diana, o prietenă a ei, să scape de pe covoare şi de peste tot din casă de părul atotputernic al castratei sale pisici Lucky, care, fireşte, imediat ce curăţenia a fost gata, a început să lase o nouă recoltă, cu cinism. Tatiana mi-a făcut cadou un obiect extraordinar, de fapt, mai mult decât un obiect, un simbol: ultima vestă de miner a tatălui ei, Vasile Stepa, zis Doctorul Stepa, miner de subteran la Lupeni, care a murit la sfârşit de ianuarie 2008, chemând-o, la numai o lună distanţă, lângă el, şi pe Maria Stepa, mama Tatianei, care s-a eliberat de povara de a trăi ca să-i fie alături soţului suferind, şi, suferindă şi ea, a murit. Cu atât mai mult iau cadoul Tatianei ca pe un semn de mare prietenie, dincolo de kilogramul textil al vestei. Mulţumesc, Tatiana!
5) Am ajuns acasă să iau maşina, să o mângâi pe boxeriţa mea Bora (care e în călduri şi în câteva zile s-ar putea să treacă prin a doua încercare erotică a vieţii ei şi să devină foarte gravidă) şi să plec repede spre Poştă (recomandate cu veşti proaste, bineînţeles) şi spre dentist. M-am întâlnit şi cu Andreea, pe fugă, în stradă, să o văd şi pe ea, să-l văd şi să-i fac un cadou şi băieţelului ei, pe care l-a privat de un tuns, necesar, ca să nu întârzie.
6) Pe la 19.15, am ajuns la dentist, tocmai în Pajura, adică în Nordul oraşului. Doctorul este un tip formidabil: Constantin Găucan. Nu numai că îţi transformă chinul de pe scaun în ceva relaxant, dar este o enciclopedie de istorie, de literatură, de tonus. I-am spus că nu e o legendă că uneori păţeşti chestii care îţi fac plombele să sară. Eu sunt un exemplu: am suferit în ultimele luni de mi-am pierdut la propriu două plombe. Dar a venit vremea pentru restaurări. Una a şi făcut-o medicul, care este şi un mare inovator (autor al gaudentului din gurile atâtora). M-a liniştit că, după ce se va plictisi şi va ieşi la pensie, mă va prelua fiul său, un dentist deja matur, dar prevăd că, deşi dl Găucan a trecut de 60 de ani, eu voi fi gârbovit cândva, iar domnia sa va dansa în jurul pacienţilor, cum o face de decenii, fără să îşi schimbe atitudinea şi puterea. Sunt sigur că şi propensiunea către dragoste l-a conservat astfel! Felicitări, doctore! Şi mulţumiri! M-aţi ajutat şi dvs, şi cei atât de mulţi care au fost şi sunt cu mine pe blog, să îmi fie mai bine.
7) Cu falca ameţită, am ajuns pe la tata acasă, unde, stând de vorbă, am adormit pe canapea. I-am spus că deja câţiva oameni mi-au vorbit despre discursul lui incendiar din Senat, de azi. Toată lumea se poartă frumos cu mine şi încearcă să mă scoată din doliu: Ana (sora mea), Carmen (soţia tatălui meu), Violina (asistenta tatălui meu), până şi Cris (prăpăditul caniş bătrân al casei, aproape orb) şi ceilalţi căţei.
8) Am fugit pe la ora 22 către clubul Expirat, unde prietenul meu Emeric Imre mă invitase să-i ascult recitalul şi să cânt, ca invitat. Spectacolul a fost excelent, ca şi publicul care a făcut ca nici chelnerii să nu mai aibă loc decât greu să ajungă la mese. Imi a cântat cu frenezie, talent şi inocenţă, cum face de decenii. A cântat şi amica noastră Cristina Şoloc. Imre mi-a oferit microfonul de câteva ori (cum şi noi i l-am oferit de sute de ori, la Cenaclu). Am cântat Amor cubist, Artist neînţeles (Să faci pe prostul), Cosaş în fân şi două piese din folclorul maramureşean. Sala m-a primit exact cum aş fi dorit, ca să îmi revină pofta de viaţă şi de muzică, să reconsider chitara şi un obiect viu, de renaştere, nu doar unul de lacrimi, acasă. Au fost acolo studenţi de-ai mei, veniţi fără să-i anunţ, prieteni sau cunoscuţi: frumoasa Mirela Ghioc, supervideoclipmanul Bogdan Toader, minunata Sorina, talentatul Eugen Avram, Cătălin Şoloc şi atâţia alţii, care mă vor ierta că le-am pierdut numele. Am văzut şi că, în sală, erau atâtea fete şi femei frumoase, pentru care merită să-mi recondiţionez inclusiv dragostea, ca să îmi recondiţionez, eventual, la un moment dat, şi decepţiile. Nu doresc să scot din ceea ce s-a cântat până noaptea târziu decât câteva versuri din repertoriul lui Emeric (se întâmplă să fie scrise toate de Adrian Păunescu), care m-au rănit o dată în plus, dar mi-au dat şi puterea să văd că răul despărţirilor este, uneori, “Buna variantă rea”: “Cu scârbă vă jur: Dumnezeu a fost ea”. “Şi te iubesc cu milă şi cu groază, / Tot ce-i al tău mi se cuvine mie, / Ca un nebun de alb ce capturează / Regina neagră pentru veşnicie.”. “Te-aş cere-napoi, însă n-am cui te cere / Şi restul e numai Chopin şi tăcere.”
9) Încep să văd nu numai negru, ci şi griuri şi chiar culori. E 17 martie 2008 şi nu e totul un dezastru. Ştiam că ştiţi, dar fiecare se convinge pe pielea lui, pe inima sa şi pe ochii proprii.
10) Vă iubesc pentru că sunteţi aici.



Foto Andrei: Ctin Găucan şi Emeric Imre

17 martie 2008

Portocalele din cimitir

Bătrână şi bolnavă,
dădaca fugea zilnic de acasă,
câte un ceas,
de mână cu fetiţa
pe care o uitaseră la ea
nişte părinţi prea ocupaţi
şi pe care o creştea
alături de propriii ei copii.

Mergeau în cimitir
unde, ca într-un ritual,
bătrâna
vorbea cu duhul
bărbatului ei
şi îi dădea fetiţei
portocalele
ascunse în sacoşă,
pe furiş,
să nu ştie copiii ei naturali
că o iubea mai mult
pe fetiţa uitată de părinţi,
decât pe cei pe care îi născuse.

Când fetiţa a crescut
destul,
atât cât să trebuiască
să fie restituită părinţilor
şi dusă la şcoală,
dădaca bătrână şi bolnavă
n-a mai avut
pentru cine
să se chinuie trăind
şi a putut vorbi
cu bărbatul ei,
ca de la duh la duh.

Andrei, care a preluat de la acea dădacă rolul de arac

16 martie 2008

Pisica a atacat-o pe Abramburica


Aseară am fost la Pro TV Internaţional într-o emisiune despre ce iubim şi ce urâm în România. Moderatoare a fost Dana Rogoz, fosta Abramburica. Contează mai puţin ce am făcut acolo, că am vorbit, că am cântat la final „Doamne, ocroteşte-i pe români” şi că am revăzut-o în cabină pe buna mea prietenă Doina Gradea (acum, directoare a postului), cu care mi-am amintit drumul nostru din 1994, ca ziarişti, prin America de Sud, când ea era simplu redactor la Mediafax, când Tucă era un slăbănog plin de ambiţii şi talent, pe care încă nu-l recunoştea nimeni pe stradă nici în Caracal, şi când eu încă aveam tot părul pe frunte şi credeam că o să am monument dacă muncesc până-n zori în fiecare zi.
Când am ieşit cu maşina din curtea Pro TV de pe Pache Protopopescu, Dana Rogoz, care şi ea abia ieşise, stătea pe vine, aplecată, pe trotuarul de vizavi, înconjurată de câini. Mi s-a părut suspect şi am tras maşina lângă ea. Câinii au fugit şi, în bătaia farurilor, am văzut că ţine la pământ o pisică şi că e plină de sânge. Sărise să salveze mâţa de câini, dar aceasta, speriată, îi sfâşiase mâinile. Dana o ţinea de gât, cu burta pe asfalt, ca felina să nu o mai atace, deşi ea tocmai o salvase. Era disperată, cu mâinile pline de sânge, cu telefonul şi plasa căzute pe trotuar. Am luat pisica şi am dat-o deoparte, apoi, deşi nu prea ştiam ce să fac, am scos nişte spirt şi un prosop din portbagaj şi i-am spălat mâinile de sânge. Biata de ea gemea de durere, dar încă îşi făcea probleme dacă pisica atacată nu o sa moară, fiindcă fugise şchipătând exact sub maşina mea. M-am îngrozit să văd că, sub şiroaiele de sânge, pielea încheieturilor Abramburicăi era înţepată, ruptă şi găurită. La contactul cu spirtul, i-au dat lacrimile. Am vrut s-o duc la spital, dar mi-a zis că aşteaptă pe cineva s-o ia, care ajunge oricum în câteva clipe. Nu putea nici măcar ţine telefonul în mână, care stătea undeva în praf, pe jos. L-am sunat pe Radu, prietenul ei, care trebuia oricum să apară să o ia, şi, după ce a venit de vizavi şi un angajat al ProTV, fata a urcat în maşină şi a mers la spital, să fie cusută. Am sunat-o pe Doina Gradea, care a crezut că e o farsă, dar, puţin mai târziu, noaptea, m-a căutat şi aproape că plângea de ce i se întâmplase colegei ei, despre care aflase că e, într-adevăr, la spital, la chirurgie. Doamne fereşte de mai rău, dar Doamne fereşte şi de o asemenea întâmplare!
• Abramburico, te rog, când poţi (mi-ai spus că treci prin blogul meu), dă-mi un semn şi spune-mi cum îţi e!

PS. La câteva clipe după ce am postat, Dana Rogoz m-a sunat să îmi mulţumească. Nu citise blogul şi, bineînţeles, nu ştia că i-am spus să mă sune, dar o făcuse, oricum, din bun simţ, aşa internată ambulatoriu cum este, printre injecţii la câteva ore. I-am spus că, în tot ghinionul, a avut noroc că nu i-a scos ochii sau că n-a zgâriat-o pe faţă, ca să îi dea şi munca peste cap.

Îndrăgi-i-ar ciorile şi privighetorile

Perle au fost, perle sunt încă (1)

De şcoală mi-a fost drag numai în zilele când aveam sport şi desen. Ştiind asta, Dumnezeu, ca să-mi facă un hatâr, mi-a tot dat parte de şcoală: doi ani de grădiniţă, patru de primară, patru de gimnaziu, patru de liceu. De-aici încolo, hatârul mi l-am făcut singur, opţional: patru ani de facultate, jumătate de an şcolit ofiţer în armată, un sfert de an într-o limbă străină la ea acasă, cinci ani de doctorat. Şi drumul nu s-a terminat aici. Ca bonus, am luat-o de vreo zece ani chiar pe calea de pe care abia am aşteptat să ies, desigur, de partea cealaltă a catedrei. În toată această felie groasă de viaţă, mi-am înecat orele din clasă la cules de perle. Oi fi produs şi eu. Dar alţii sunt campioni. Le-am ales, le-am şlefuit, ca să le arăt şi altora, şiraguri, în splendoarea naivităţii, ignoranţei, cretinismului, preţiozităţii, analfabetismului, semidocţiei, ilogicii, absurdului, umorului involuntar şi grosolăniei lor. Acest text nu este un pamflet. Orice asemănare cu persoane, lucrări şi situaţii reale nu este deloc întâmplătoare.

Eminescu după ureche

Temă:
Este Eminescu un poet naţional şi universal? Argumentaţi.

Fragmente din lucrări:

• Eminescu este un poet naţional pentru că le urează duşmanilor tradiţionalele urări româneşti: “Îndrăgia-r ciorile şi privighetorile!”. Poetul Pereche este, după cum spunea părintele său Titorescu, întrebător mai peste marginile iertate: “Ci-nea îndrăgit străinii / Mânca-iar casa câinii / Mânca-iar neamul nemernicia / Şi trăiască România?”. Dealtfel, Mihai Eminescu s-a născut Eminovici între 1850-1889 şi a vrut să reînvie ca pasărea Feonix după ce Nelu Vulcan i-a schimbat numele în “La Familia”.

• Eminescu cunoştea geografia, gramatica dintre care şi sufletul românului. El ce avea în căpuşă avea şi în guşă: “De la Nistru pân-la Tis-a / Tot românul plânsu-misa / Că nu mai poate răzbate / De-atâta seninătate. / Din boia la Vatra Dornii / Au umplut omida cărnii / Şi străinul stă şi paşte / De nu-l mai poţi recunoaşte / Vai de biet român săracul, / Îndărăt tot dă, ca dracul, / Nu-i mai merge, nu se-ndeamnă / Nici îi este vara toamnă, / Şi în ţărişoara lui / Nu e verişoara lui, / Numai umbra pinului / La uşa cretinului. / Îşi despoaie ţara sânul, / Codrul-i frate cu românul / Ştefane, Măria Ta, / Tu la Putna nu mai sta / De-i sufla pe horn odată / Ai să uzi Moldova toată / De-i suna de două ori, / Vin muscalii-n ajutor / De-i suna şi-a treia oară / Toate ciorile-o să piară!”. O poezie absolută, cu care ne putem integra în Europa!

• Preocupat de istorie de mic copil pe când pădurile cutreiera (“Ce te legeni, codrule? / Da de ce să nu mă legăn? /…/ De rup din codru-o o rămurea / Ce-ţi pasă ţie de sunt lemn sau lut?”), lui micul Eminescu îi plăcea să scrie la mormântul lui Aron Pumnul. Prima dintre cele cinci scrisori expediate este a treia, în care se face vorbire despre conflictul de la Rovinari unde Paşa Hayssam şi-a pierdut trei dinţi din faţă.

• Mihai Eminescu era şi un poet universal fiindcă îşi dă seama că toţi murim în “Oda cu metru antic” (“Nu credeam să-nvăţ a murii deodată; / Veşnic tânăr, înfăşurat în mantaua-mi, / Ochii mei se-nălţau la Steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă / Că milioane de ani i-a trebuit / Luminii să se stingă. / Când deodată tu sărişi în cale-mi, / Până-n fund băui voluptatea sorţii nepieritoare / Jalnic mă ard de viu chinuit ca Issus, / Ori ca Hercule îmbrăcat cu haina-i; / Focul nu-l mai pot stinge în toate / Spumele mării. / De-al meu propriu vid, chinuit mă vait, / Pe-al meu propriu drug, ard în flăcări... / Pot să mai revin ruşinos la el ca / Pasărea Feonix? / Sară-mi ochii tulburători în cale, / Vino iar în fân, delăsare tristă; / Ca să pot murii chinuit, pe mine / Mie redu-mă!”).

• Apoi poetul zboară la Universitatea Hyperion ca să iubească o prea frumoasă fată. Lucifer se duce în înaltul cerului cu scopul ascuns mărturisit de a dezgoli poftele defunctei Cătălina şi a urmaşelor sale în mii de ani lumină.

• Pe lacul codrilor albaştri Eminescu o cheamă pe Veronica ca amândoi “să cutremure o baracă”. Cei prezenţi precum şi contemporanii spun Eminescu şi Veronica s-au iubit pe la spate. A fost amorul pribeag al scurtei lor vieţi.

Observaţii ale profesorului către autori:

• Românii sunt cunoscuţi ca oameni liniştiţi şi toleranţi. Nu se cunoaşte tradiţia urărilor cu “Îndrăgia-r ciorile!”? În al doilea rând, dacă ar fi aşa, românul supărat, oricât de iubitor al naturii ar fi, nu l-ar deferi pe duşman “privighetorilor”, ci spânzurătorilor.

• Eminescu este Poetul Nepereche, poeţi pereche fiind atâţia alţii, dar nu el.

• Spunând Titorescu, vă referiţi cumva la Titu Maiorescu? Dacă da, el este, maximum, un al doilea părinte literar (după Iosif Vulcan, iar nu Nelu Vulcan, cum eronat aţi transcris), dar în niciun caz părinte propriu-zis. Maiorescu era cu doar 10 ani mai în vârstă decât Eminescu. Revista lui Iosif Vulcan (nu Nelu Vulcan, repet!) se numea “Familia”. “La Familia” este trupa de hip-hop din Titan-Ozana, întemeiată de Puya şi Sişu, cu mult după moartea lui Vulcan şi Eminescu.

• Atenţie la cratime! “Nea” este prescurtarea de la “nenea”, iar dumneavoastră ar fi trebuit să scrieţi “Cine-a îndrăgit străinii…”. În nici o variantă a “Doinei” nu apare versul “Şi Trăiască România!”

• Nici un om, nici măcar Eminescu, nu putea avea o naştere atât de lungă, de aproape patru decenii (“Eminescu s-a născut între 1850-1889”).

• Sunt atâtea inadvertenţe, încât trebuie să reproducem variantele corecte ale poeziilor “Doina” şi “Oda (în metru antic)”. Ori aveţi o memorie defectuoasă, ori un văz sub orice critică, ori un auz deficitar, dacă aţi preluat, în acest fel, din zbor, ceea ce v-au suflat colegii sau din ce aţi furat cu privirea dinspre alte lucrări vecine: “De la Nistru pân’la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a, / Că nu mai poate străbate / De-atâta străinătate. / Din Hotin şi pân’la mare / Vin muscalii de-a călare / De la mare la Hotin / Mereu calea ne-o aţin; / Din Boian la Vatra Dornii / Au umplut omida cornii / Şi străinul te tot paşte / De nu te mai poţi cunoaşte; / Sus la munte, jos la vale, / Şi-au făcut duşmanii cale, / Din Sătmar pân’în Săcele / Numai vaduri ca acele. / Vai de biet român săracul, / Îndărăt tot dă ca racul, / Nici îi merge, nici se’ndeamnă, / Nici îi este toamna toamnă, / Nici e vară vara lui / Şi-i străin în ţara lui. / De la Turnu’n Dorohoi / Curg duşmanii în puhoi / Şi s-aşează pe la noi; / Şi cum vin cu drum de fier, / Toate cântecele pier; / Sboară paserile toate / De neagra străinătate; / Numai umbra spinului / La uşa creştinului. / Îşi dezbracă ţara sânul, / Codrul - frate cu românul - / De secure se tot pleacă / Şi isvoarele îi seacă - / Sărac în ţară săracă! / Cine-au îndrăgit străinii / Mănca-i-ar inima cânii, / Mănca-i-ar casa pustia / Şi neamul nemernicia. / Ştefane, Măria Ta, / Tu, la Putna nu mai sta, / Las’arhimandritului / Toată grija schitului / Lasă grija sfinţilor / În seama părinţilor, / Clopotele să le tragă / Ziua’ntreagă, noaptea’ntreagă, / Doar s-a’ndura Dumnezeu, / Ca să-ţi mântui neamul tău! / Tu te’nalţă din mormânt, / Să te-aud din corn sunând / Şi Moldova adunând / De-i suna din corn odată / Ai s-aduni Moldova toată / De-i suna de două ori, / Îţi vin codrii’n ajutor; / De-i suna a treia oară, / Toţi duşmanii or să piară / Din hotară în hotară - / Îndrăgi-i-ar ciorile / Şi spânzurătorile!“

• E adevărat că Eminescu era preocupat de istorie de mic copil, dar, pe când cutreiera pădurile, codrul cu siguranţă că nu-i răspunea chiar atât de colocvial (“Da de ce să nu mă legăn?”), mai ales că dialogul nu a avut loc în realitate, ci doar în imaginaţia poetului.

• Când dascălul său, Aron Pumnul, a murit, Eminescu a publicat întâia sa poezie, dar asta nu-nseamnă că îi plăcea să stea la mormânt şi să scrie. A fost o ocazie (tristă) şi atâta tot.

• Nici vorbă la Eminescu de “Tis-a, MISA, răzbate, seninătate, boia, omida cărnii, străinul stă şi paşte, nu-l poţi recunoaşte, îndărăt tot dă ca dracul, vara-toamnă, ţărişoara lui, verişoara lui, umbra pinului, uşa cretinului, despoaie sânul, a sufla pe horn, să uzi Moldova toată”. Cuvintele “PIN” şi “MISA” sunt greşite, chiar dacă faceţi afirmaţii confuze despre guşă, căpuşă, integrare şi absolut. Cât îi priveşte pe muscali, sunt ultimii care ne-ar sări în ajutor. Eventual, s-ar deranja, dacă ar avea vreun prilej să ne mai ia o halcă din Moldova, în nici un caz să ne-o apere. Despre ciori, nu cred că avem ce comenta.

• Creaţi confuzii afirmând că prima dintre cele cinci scrisori a fost atreia. “Scrisorile” sunt, de fapt, “Satire”, nu cărţi poştale, ele nefiind niciodate “expediate”. “Conflictul de la Rovinari” despre care scrieţi a fost, în realitate, bătălia de la Rovine, iar pe cel ce şi-a pierdut dinţii nu îl chema în nici un caz Hayssam.

• “Trei dinţi din faţă” este o lucrare celebră a lui Marin Sorescu, nu este numărul corect de pierderi bucale ale turcului în urma luptelor.

• Vă promisesem că reproduc şi “Oda (în metru antic)”. Poate reţineţi corect versurile: “Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată; / Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, / Ochii mei 'nălţam visători la steaua / Singurătăţii. // Când deodată tu răsărişi în cale-mi, / Suferinţă tu, dureros de dulce... / Pân-în fund băui voluptatea morţii / Neîndurătoare. // Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, / Ori ca Hercul înveninat de haina-i; / Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele mării. / De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, / Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări... / Pot să mai renviu luminos din el ca / Pasărea Phoenix? // Piară-mi ochii tulburători din cale, / Vino iar în sân, nepăsare tristă; / Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!”

• Comentariile dvs. la “Oda” nu stau deloc mai bine. Universalitatea lui Eminescu nu constă în aceea că îşi dă seama că toţi murim (dvs. aţi descoperit altceva?), ci în felul în care scrie. Dumneavoastră puteţi rămâne nemuritor doar prin ceea ce aţi scris greşit în această lucrare!

• Cuvinte şi expresii greşite: “mantaua-mi” (manta-mi). “La Steaua care-a răsărit” e din altă poezie, iar luminii i-au trebuit mii, nu milioane, de ani “să ne-ajungă”, nu “să se stingă”. Creează ilaritate citatul eronat “Jalnic mă ard de viu chinuit ca Issus”. Eminescu spune “ard”, nu “mă ard”, e vorba de “Nessus”, nu de “Issus”, care, oricum, nu se scrie cu doi de “s”, iar personajul legendar amintit de Eminescu este “Hercul”. Hercule este motanul din desene animate şi din benzile desenate, prieten ipocrit al căţelului Pif.

• “Spumele mării” sunt, de fapt “Apele mării”, nu e “vid”, ci “vis”, nu e “drug”, ci “rug”, nu e “ruşinos”, ci “luminos”, nu e “fân”, ci “sân”, nu e “chinuit”, ci “liniştit”, nu e “redu-mă”, ci “redă-mă” şi nu e “Feonix”, ci “Phoenix”. Cuvântul “Feonix” ar putea însemna, în cel mai rău caz, uscător de păr la vechii gali din “Asterix şi Obelix”. Unde aţi văzut dumneavoastră în Eminescu invocarea “delăsării”?

• Nu poetul, ci Hyperion zboară, şi nu la Universitatea Hyperion, ci la Demiurg. Nu e fericită expresia “defuncta” Cătălina, deşi este evident că în timpul lungului zbor cosmic al Luceafărului, atât Cătălina şi urmaşele ei s-au stins din viaţă, pe rând, pe pământ.

• Imaginea originală a iubirii pe lac conţine sintagma “Lacul codrilor albastru”, nu “codrilor albaştri”, pentru că apă albastră s-a văzut, pe când codri albaştri - încă nu. Cel puţin în România. Da, Eminescu a chemat-o, prin versurile sale, pe Veronica, dar nu printr-o cacofonie. Nu cei doi cutremurau “baraca”, aşa cum greşit credeţi, ci lacul cutremura “barca” (“Eminescu o cheamă pe Veronica ca amândoi să cutremure o baracă”).

• Deşi mulţi comentatori au încercat să atingă zone nepermis de intime ale vieţii lui Eminescu, nimeni nu vă dă dreptul, nici pe bază de dovezi certe, dacă le-aţi avea, să afirmaţi că “s-au iubit pe la spate”. Dacă aţi dorit să spuneţi “feriţi de ochii lumii”, e corect ca sens, dar nefericit ca exprimare.

Nota obţinută: 4,49
(ca să nu existe nici o şansă de promovare prin rotunjire, dar autorii să regrete că au fost atât de aproape!).


15 martie 2008

Cimitir de oameni în cimitir de maşini

În cimitirul de maşini
e un cimitir
al oamenilor rataţi,
al conştiinţelor
şi trupurilor
defecte.

Grăsana dezabuzată,
care degeaba a slăbit,
plină de speranţă,
patruzeci de kile,
ca să-i înduplece
pe săracii virili,
veniţi să ia resturi de maşini,
când ea atârnă
osutădouăzeci de kile
şi nu o polenizează
nici napul trufanda;

Proxenetul cu cicatrici pe faţă,
trimis la reeducare,
ce vede în fiecare rablă
o stricată refolosibilă,
aducătoare de profit;

Tanchistul
din nu ştiu care
război mondial
care tot crede
că sunt la putere
maiorul său şi reichul
proiectat pentru o mie de ani;

Transfugul – guzgan bătrân de rulotă –
ce trăieşte
numărând în palmă
canalele porno de televiziune
şi banii strânşi,
pe care nu-i va mai putea cheltui,
pentru că e deja
bătrân şi impotent;

Senilul văduv şi desţărat
care plânge
când simte la alţii
orice idee de familie şi de ţară,
în numele cărora
se îneacă lunar
într-o piscină de bere.

Acolo,
în cimitirul
din cimitir,
singura sărbătoare
e grătarul săptămânal,
când toţi se adună,
sâmbăta şi numai sâmbăta,
printre cutii de viteze
şi radiatoare sparte,
să înfulece
cărnuri fripte
cu miros
de motoare arse
şi plăcuţe de frână
- plăci funerare -
ale atâtor
vieţi ratate.

Acolo,
unde cântă
până şi bufniţele Bach,
în cimitirul de fiare vechi
recuperabile,
care, după topire,
vor redeveni proaspete,
zace un cimitir
de oameni
irecuperabili.

Andrei, după un drum cu Mihai Napu şi Bibi în Germania, la căutat de maşini

Instituţia remuşcării

M-a sunat aseară Liv (parcă sună a „A venit aseară mama...”).

Liv e acel om care a vrut să mă facă praf aici, în câteva comentarii mai vechi, nedrept, dar cu talent, şi care m-a şi înjurat trivial printr-un acrostih care i s-a părut marea găselniţă a dării peste nas. După cum ştiţi, de două ori i-am răspuns că în postările lui nu e corect nici ce zice (că blogul meu ar fi o cale spre vaginuri rătăcite de studente provinciale şi alte astea), nici scopul comentariilor, ci e interesant doar cum zice.
Mi-a propus o întâlnire, spunând că vede că trec prin zile amare şi părând că are remuşcări pentru murdăriile pe care mi le-a aruncat din anonimat. Şi-a dat numele complet, şi-a mărturisit profesia de ziarist la o mare agenţie de presă. Deşi eram la o altă întâlnire, m-am dus. Ce putea să-mi facă? Să mă înjure iar? Mai e loc! Să mă provoace? Nici o şansă! Să mă omoare? Aici ar fi fost o problemă. Să mă înregistreze vorbind ca între bărbaţi, despre ce altceva decât despre femei? Ce mai puteam păţi, decât să mă părăsească iubita pe care nu o mai am, pentru că deja am fost părăsit, nu o dată, cam pentru aceleaşi motive, de suspiciune, de văzut enorm şi simţit monstruos, de discuţii între băieţi despre cum şi pe cine am pune noi în pat, dacă ar fi să fie? Mare pagubă! Aşa că, fie ca spre o primenire, fie ca spre o tentativă de nouă farsă, m-am dus. Ba chiar, după câteva clipe într-un bar de unde ne-au dat afară, că se închidea, ne-am plimbat pe străzi, printre Piaţa Romană, Lahovari, Universitate şi Piaţa Icoanei.
Liv e un bărbat în toată puterea, zice că are 33, sudează ţigările, nu are pe viu toată siguranţa din scris, îi mai fuge privirea de o urmă de jenă când te uiţi în ochii lui, nu e sărac, se îmbracă la zi, e cinic dar are un fond sensibil şi vulnerabil, arată bine (cât pot eu aprecia că un bărbat arată bine), a citit ceva cărţi, nu e prost deloc şi pare că are şi glanda remuşcării, şi pe cea a dorinţei de prietenie.
Mi-a spus şi de la ce ar fi pornit pofta lui de a mă desfiinţa: iubita lui care, de vreo doi ani, l-a făcut să se adune de pe drumurile pierzaniei în alcool şi curvăsărie, mi-a fost studentă acum câtva timp. Liv a orbit de gelozie recunoscându-i la mine pe blog comentariile mândrei şi a fost convins că am tras-o deja deoparte, pe e-mailul personal, ca să mă culc cu ea. Nu m-a mirat, pentru că şi Alice Iulia a comentat, în aceeaşi notă, aici. Şi nici unul n-a avut dreptate. I-am spus gelosului că da, îmi plac femeile, i-am spus că am cunoscut mai multe, dintre care unele interesante şi câteva fabuloase, i-am spus şi că iubita lui, pe care mi-a arătat-o în poză ca s-o identific printre amintirile de foste studente, este o femeie frumoasă. Dar i-am mai spus că, mai ales în ultimele luni, ultimul lucru pe care l-aş fi făcut ar fi fost să agăţ pe blog, din motivul simplu că, printre altele, sunt trist, nu am chef de agaţamente şi că nu aş suporta să scriu de durere aici şi să chem cu nările fluturând, deoparte, o fiinţă virtuală la o întâlnire, ca să mă trezesc în faţă cu fosta mea femeie, care să-mi spună că tocmai mi-a încercat rezistenţa la doliul de după plecarea ei. Iubita lui Liv este Elena, cea care semnează sensibil pe-aici şi pe care o salut cu prietenie. O asigur că Liv o iubeşte şi că m-am convins încă o dată că o femeie poate face din om neom, din moment ce fostul flutură-fuste a ajuns să-şi consume energii importante, de teamă că ar putea-o pierde. Ceea ce e bine, până la un punct.
Îmi pare bine că am fost nuanţat cu Liv, îmi pare bine că l-am cunoscut, le mulţumesc tuturor celor care m-au apărat de agresiunea lui verbală când nici unul nu ştia că omul ar putea cere recurs şi îi îndemn pe toţi să facă la fel, cu orice oameni care dau semne că au calităţi, chiar dacă, pe moment, rătăcesc.
Dacă a fost real tot ce mi-a spus acest tânăr şi dacă a fost de-adevăratelea felul cum s-a purtat, înseamnă că, pentru mine cel puţin, un om a devenit mai bun, iar instituţia moralei care nu poate să doarmă de remuşcare încă există, chiar şi la cei care bravează cel mai mult. Dacă a fost o farsă, a fost sigur una cu final pierzător, atât pentru mine, cât şi pentru el, care nu poate ieşi din zodia maladivului şi a puerilului. Dar eu trag nădejdea că am asistat la recuperarea unui teritoriu pozitiv dintr-om. Şi e foarte important.

14 martie 2008

Una e prietenia, alta e viaţa personală

E vremea ofertelor de tip 2 în 1. Şampon + balsam, tigaie + sârmă de vase, muştar + ketchup, asigurare auto + bonus asigurare de casă, detergent + înălbitor, antibiotice + pansamente. Un bun prieten a simţit pe pielea lui o asemenea ofertă: mai întâi, l-a părăsit iubita. La telefon. Ba a mai aflat curând că se şi mărită. Cu altul. Inexplicabil. Fără avertisment. Fără acuze. Derutat, prietenul meu a dat fuga la cel mai bun amic, să aibă cu cine vorbi, să se descarce, să urle de durere, să ceară un sfat. Nu pentru asta sunt prietenii? Dar nu a reuşit să dea de el. Telefoane fără răspuns, mesaje în gol. Când a izbutit să-l găsească, a aflat a doua veste: amicul ştia deja că fata urma să se mărite cu altul. El era acel „altul”. Aproape de leşin, tăvălindu-se de durere, tremurând de deznădejde, prietenul meu l-a întrebat pe uzurpator: „Cum se poate? Tu? Voi?...” Dar acela i-a tăiat vorba: „Auzi? Te rog foarte mult! Pân-aici! Prietenia-i prietenie, viaţa personală e viaţă personală!”. De parcă prietenia ar fi una dintre acele agasante sarcini de serviciu, iar sexul şi fuga cu iubita celui mai bun prieten ar fi oaza de moralitate în care te regăseşti, după ce încui uşa obligaţiilor sociale şi te retragi în intimitate. De atunci, prietenul meu a devenit suspicios, mult mai cinic şi foarte egoist. De atunci, prietenul meu şi-a găsit, desigur, o nouă iubită. De atunci, eu am devenit prietenul lui cel mai bun.
În vremea ofertelor de tip 2 în 1, prietenul cel mai bun îţi poate aduce la pachet trădarea, iar iubita îţi poate veni pe mână cu verighetă de la altul. În rest, ofertele anunţă detergenţi de calitate, balsam fără egal, sârmă de vase pentru orice depunere, înălbitori cum nu s-au mai văzut, antibiotice universale şi pansamente pentru orice rană. Dar şi murdării noi, pe care nici un detergent nu le mai poate facxe uitate. Şi microbi proaspeţi, rezistenţi la orice tratament. Şi răni, mai mari ca toţi plasturii inventaţi. Nu ştiu de ce eu şi prietenul meu ne întâlnim cel mai adesea în doi, fără femeile noastre, chiar şi de revelion. Ca să evităm orice risc? Poate. Poate pentru că - s-a dovedit! - una e prietenia, alta e viaţa personală.

12 martie 2008

Iubirea reală

Cu greu am reuşit să scriu
acele pagini despre ea,
cea ascunsă
în pietrele din pâine,
şi-n stejarul din ghiveci.

Mă tot certa să las scrisul,
să ne întoarcem la iubirea reală.
Ce contează scrisul? - spunea.
Cu ce ne ajută o hârtie? - se întreba
şi credea
că tot nu rămâne nimic din noi,
decât un sac de oase
şi un fir de iarbă.

Nerăbdarea ei e alt poem,
goana spre iubirea reală -
o poezie.

Dreapta mi-a rămas
pe hârtie,
stânga i-a acoperit
buzele.

Doar aşa
ne vom aminti de noi,
când, bătrâni,
nu ne vom mai recunoaşte
nici în poze,
ci doar în poeme.
Doar aşa
îşi vor aminti de noi,
când vom rămâne
un poem,
un sac de oase
şi un fir de iarbă.
Doar aşa.

Andrei, care încă nu poate pricepe că irealul nu e real

10 martie 2008

Farse cu final pierzător, farse cu final fericit

• Ha-he-hi-ho-hu-hă-hî • Farsa e bună dacă victima simte epilogul ca pe o uşurare, nu ca pe o decepţie • Şi azi regret maşinuţa existentă numai în păcăleala din copilărie •

Am simţit gustul amărui al farselor cu final pierzător şi mi-am jurat să nu le fac niciodată altora. Farsa cu final pierzător este acea glumă proastă în care, pe parcursul jocului pe care tu încă nu ştii că ţi l-au regizat alţii, crezi că vei avea parte, curînd, de o bucurie, ca să descoperi, la final, cînd farsorii îţi dezvăluie, hăhăind, regia, că n-ai cîştigat nimic, c-a fost o păcăleală, ha-he-hi-ho-hu-hă-hî! Rîzi trist, plângi în pumni şi te gîndeşti toată viaţa ce bine era dacă se întîmpla chiar să fie adevărat ce ţi-au spus inabilii amici, cu pretenţii de umor straşnic: că ai cîştigat o maşină la care te-ai zgâit numai în poze, că ai primit o moştenire de la un unchi necunoscut, că te-au promovat la serviciu şi devii, în fine, din împilat, împilător, că s-a găsit un mecena care să-ţi preia toate datoriile foste, prezente şi viitoare şi că ţi-a răsărit în viaţă o instanţă miraculoasă, în stare să-ţi transforme iluziile în realităţi şi să-ţi dea celebritatea, sănătatea şi - de ce nu? - nemurirea, ca bonus. Cu hotărâre definitivă, irevocabilă şi executorie.
Nu! Farsa trebuie făcută mereu invers! De la rău spre bine. Îl păcăleşti pe om că fiscul i-a trimis o hîrtie cu datorii care-l vor obliga să-şi vîndă casa şi să vezi ce fericit va fi cînd va descoperi că nu e aşa. Îl păcăleşti că patronul l-a dat afară şi stai pe fază să nu pierzi clipa cînd va ţopăi, dînd cu capul în tavanul fals de gipscarton, cînd va observa că nimeni nu-i închide uşa în nas la muncă. Îi spui unui microbist oltean că echipa lui a luat bătaie cu 6-0 de la Dinamo (ce umilinţă poate fi mai mare decît să te mănînce cîinii!), cînd, de fapt, juveţii i-au luat ei pe căţei în lesă şi le-au dat numai praz până la finalul campionatului, nu viceversa. Îi spui femeii iubite că a fost doar o încercare când i-ai aruncat bomba că ai fost cu alta, pentru că tu nu poţi trăi decât cu ea, pentru ea şi prin ea. Farsa e bună dacă victima simte epilogul ca pe o uşurare, nu ca pe o decepţie.
Eu însumi am fost pentru prima dată decepţionat până în măduvă cînd, pe la patru ani, soră-mea, care avea şase ani, m-a chemat repede în hol, că un vrăjitor mi-ar fi lăsat pe covor o maşină roşie cu telecomandă. Cât de mare? - am întrebat-o, palid de fericire, cu buzele uscate. “Uite-atîta!”, mi-a arătat soră-mea, cu palmele încercând să i se-apropie la spate. Am alergat disperat s-o iau şi am început să plîng cînd am văzut că nu mă aştepta decît covorul. Cu soră-mea pe el, stînd cu mîinile în şolduri, peste rochiţa plisată care o făcea să se simtă mai balerină decît era. I se făcuse milă de mine şi ştia că poartă răspunderea cearcănelor mele. Vrând să dreagă încurcătura şi să nu mai lăcrimez fiere cu o disperare care-mi creştea în timp real, ca bambusul, Ioana a fost pompierul care încurcă găleţile şi aruncă în flăcări benzină. A răsucit, fără să vrea, panicată, cuţitul în rană: “Stai, măi, nu urla, c-a făcut-o puţin să dispară, dar vine-napoi...”. Mi s-au reaprins speranţele. Arsenalul de noi păcăleli (vreo două) s-a terminat în câteva minute, maşina n-a apărut, iar lacrimile mele cu sughiţuri mi-au deschis cratere care au bolborosit luni de zile. Şi acum îmi pare rău că n-a venit cu jucăria nici Vrăjitorul din Oz, nici vreun şaman al farselor amărui, al cacofoniilor şi al ligamentelor, Vrăjitoarea de lîngă Oz şi harapul de lîngă oază.
Acum cîteva decenii, Bacovia nu avea nici o reţinere să spună despre el însuşi că veacul l-a făcut “atît de cult”, încît se uită “peste oameni”. Azi, veacul nostru comercial ne-a făcut atît de clienţi (şi de inculţi), încît ne luăm numai după farse, ne uităm aproape numai după promoţii şi căutăm nu câştigul din adânc, ci beneficiul pe loc, temeinic cât ambalajul de celofan. Iar premiile anunţate se amână mereu, pentru că nimeni nu dă decât în propriul profit.
Eu i-am rămas frate Ioanei şi fără maşinuţa de la vrăjitor - ce alternativă aveam? -, dar ce mă fac cu lumea de cumpărători-vânzători-farsori din jur? Toate drumurile de dus sunt pline de speranţe. Toate drumurile de întors se îneacă în noroiul deznădejdii. Farsele lucrează în trei schimburi, coloşii rezistă bine-mersi chiar şi după ce dau tunuri piticilor care tot ei se întorc şi cer iertare, iar eu am uitat jurământul că n-o să fac decât farse cu final fericit. Şi decontez zilnic cu lacrimi, noduri în gât, nostalgii şi fire albe toate păcălelile care credeam că nu mi se vor întoarce împotrivă.

6 martie 2008

Semn papal

Dată mi-eşti, ca semn papal,
Albul-galben de pe voal,
Peste umărul oval,
Deşira-l-aş infernal.

Chiar topită, pânza-i vie,
Transparenţa ei de ie!
Mă tot trage-n puşcărie,
Unde nimeni n-o să ştie

C-ai scos galbenul din alb
Şi tot sângele din scalp,
Iad de tot paradoxal,
Ie devenită voal,
Înger, foc şi animal,
Dată mi-eşti, ca semn papal.

Andrei, care acceptă doar acest semn papal