16 martie 2008

Îndrăgi-i-ar ciorile şi privighetorile

Perle au fost, perle sunt încă (1)

De şcoală mi-a fost drag numai în zilele când aveam sport şi desen. Ştiind asta, Dumnezeu, ca să-mi facă un hatâr, mi-a tot dat parte de şcoală: doi ani de grădiniţă, patru de primară, patru de gimnaziu, patru de liceu. De-aici încolo, hatârul mi l-am făcut singur, opţional: patru ani de facultate, jumătate de an şcolit ofiţer în armată, un sfert de an într-o limbă străină la ea acasă, cinci ani de doctorat. Şi drumul nu s-a terminat aici. Ca bonus, am luat-o de vreo zece ani chiar pe calea de pe care abia am aşteptat să ies, desigur, de partea cealaltă a catedrei. În toată această felie groasă de viaţă, mi-am înecat orele din clasă la cules de perle. Oi fi produs şi eu. Dar alţii sunt campioni. Le-am ales, le-am şlefuit, ca să le arăt şi altora, şiraguri, în splendoarea naivităţii, ignoranţei, cretinismului, preţiozităţii, analfabetismului, semidocţiei, ilogicii, absurdului, umorului involuntar şi grosolăniei lor. Acest text nu este un pamflet. Orice asemănare cu persoane, lucrări şi situaţii reale nu este deloc întâmplătoare.

Eminescu după ureche

Temă:
Este Eminescu un poet naţional şi universal? Argumentaţi.

Fragmente din lucrări:

• Eminescu este un poet naţional pentru că le urează duşmanilor tradiţionalele urări româneşti: “Îndrăgia-r ciorile şi privighetorile!”. Poetul Pereche este, după cum spunea părintele său Titorescu, întrebător mai peste marginile iertate: “Ci-nea îndrăgit străinii / Mânca-iar casa câinii / Mânca-iar neamul nemernicia / Şi trăiască România?”. Dealtfel, Mihai Eminescu s-a născut Eminovici între 1850-1889 şi a vrut să reînvie ca pasărea Feonix după ce Nelu Vulcan i-a schimbat numele în “La Familia”.

• Eminescu cunoştea geografia, gramatica dintre care şi sufletul românului. El ce avea în căpuşă avea şi în guşă: “De la Nistru pân-la Tis-a / Tot românul plânsu-misa / Că nu mai poate răzbate / De-atâta seninătate. / Din boia la Vatra Dornii / Au umplut omida cărnii / Şi străinul stă şi paşte / De nu-l mai poţi recunoaşte / Vai de biet român săracul, / Îndărăt tot dă, ca dracul, / Nu-i mai merge, nu se-ndeamnă / Nici îi este vara toamnă, / Şi în ţărişoara lui / Nu e verişoara lui, / Numai umbra pinului / La uşa cretinului. / Îşi despoaie ţara sânul, / Codrul-i frate cu românul / Ştefane, Măria Ta, / Tu la Putna nu mai sta / De-i sufla pe horn odată / Ai să uzi Moldova toată / De-i suna de două ori, / Vin muscalii-n ajutor / De-i suna şi-a treia oară / Toate ciorile-o să piară!”. O poezie absolută, cu care ne putem integra în Europa!

• Preocupat de istorie de mic copil pe când pădurile cutreiera (“Ce te legeni, codrule? / Da de ce să nu mă legăn? /…/ De rup din codru-o o rămurea / Ce-ţi pasă ţie de sunt lemn sau lut?”), lui micul Eminescu îi plăcea să scrie la mormântul lui Aron Pumnul. Prima dintre cele cinci scrisori expediate este a treia, în care se face vorbire despre conflictul de la Rovinari unde Paşa Hayssam şi-a pierdut trei dinţi din faţă.

• Mihai Eminescu era şi un poet universal fiindcă îşi dă seama că toţi murim în “Oda cu metru antic” (“Nu credeam să-nvăţ a murii deodată; / Veşnic tânăr, înfăşurat în mantaua-mi, / Ochii mei se-nălţau la Steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă / Că milioane de ani i-a trebuit / Luminii să se stingă. / Când deodată tu sărişi în cale-mi, / Până-n fund băui voluptatea sorţii nepieritoare / Jalnic mă ard de viu chinuit ca Issus, / Ori ca Hercule îmbrăcat cu haina-i; / Focul nu-l mai pot stinge în toate / Spumele mării. / De-al meu propriu vid, chinuit mă vait, / Pe-al meu propriu drug, ard în flăcări... / Pot să mai revin ruşinos la el ca / Pasărea Feonix? / Sară-mi ochii tulburători în cale, / Vino iar în fân, delăsare tristă; / Ca să pot murii chinuit, pe mine / Mie redu-mă!”).

• Apoi poetul zboară la Universitatea Hyperion ca să iubească o prea frumoasă fată. Lucifer se duce în înaltul cerului cu scopul ascuns mărturisit de a dezgoli poftele defunctei Cătălina şi a urmaşelor sale în mii de ani lumină.

• Pe lacul codrilor albaştri Eminescu o cheamă pe Veronica ca amândoi “să cutremure o baracă”. Cei prezenţi precum şi contemporanii spun Eminescu şi Veronica s-au iubit pe la spate. A fost amorul pribeag al scurtei lor vieţi.

Observaţii ale profesorului către autori:

• Românii sunt cunoscuţi ca oameni liniştiţi şi toleranţi. Nu se cunoaşte tradiţia urărilor cu “Îndrăgia-r ciorile!”? În al doilea rând, dacă ar fi aşa, românul supărat, oricât de iubitor al naturii ar fi, nu l-ar deferi pe duşman “privighetorilor”, ci spânzurătorilor.

• Eminescu este Poetul Nepereche, poeţi pereche fiind atâţia alţii, dar nu el.

• Spunând Titorescu, vă referiţi cumva la Titu Maiorescu? Dacă da, el este, maximum, un al doilea părinte literar (după Iosif Vulcan, iar nu Nelu Vulcan, cum eronat aţi transcris), dar în niciun caz părinte propriu-zis. Maiorescu era cu doar 10 ani mai în vârstă decât Eminescu. Revista lui Iosif Vulcan (nu Nelu Vulcan, repet!) se numea “Familia”. “La Familia” este trupa de hip-hop din Titan-Ozana, întemeiată de Puya şi Sişu, cu mult după moartea lui Vulcan şi Eminescu.

• Atenţie la cratime! “Nea” este prescurtarea de la “nenea”, iar dumneavoastră ar fi trebuit să scrieţi “Cine-a îndrăgit străinii…”. În nici o variantă a “Doinei” nu apare versul “Şi Trăiască România!”

• Nici un om, nici măcar Eminescu, nu putea avea o naştere atât de lungă, de aproape patru decenii (“Eminescu s-a născut între 1850-1889”).

• Sunt atâtea inadvertenţe, încât trebuie să reproducem variantele corecte ale poeziilor “Doina” şi “Oda (în metru antic)”. Ori aveţi o memorie defectuoasă, ori un văz sub orice critică, ori un auz deficitar, dacă aţi preluat, în acest fel, din zbor, ceea ce v-au suflat colegii sau din ce aţi furat cu privirea dinspre alte lucrări vecine: “De la Nistru pân’la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a, / Că nu mai poate străbate / De-atâta străinătate. / Din Hotin şi pân’la mare / Vin muscalii de-a călare / De la mare la Hotin / Mereu calea ne-o aţin; / Din Boian la Vatra Dornii / Au umplut omida cornii / Şi străinul te tot paşte / De nu te mai poţi cunoaşte; / Sus la munte, jos la vale, / Şi-au făcut duşmanii cale, / Din Sătmar pân’în Săcele / Numai vaduri ca acele. / Vai de biet român săracul, / Îndărăt tot dă ca racul, / Nici îi merge, nici se’ndeamnă, / Nici îi este toamna toamnă, / Nici e vară vara lui / Şi-i străin în ţara lui. / De la Turnu’n Dorohoi / Curg duşmanii în puhoi / Şi s-aşează pe la noi; / Şi cum vin cu drum de fier, / Toate cântecele pier; / Sboară paserile toate / De neagra străinătate; / Numai umbra spinului / La uşa creştinului. / Îşi dezbracă ţara sânul, / Codrul - frate cu românul - / De secure se tot pleacă / Şi isvoarele îi seacă - / Sărac în ţară săracă! / Cine-au îndrăgit străinii / Mănca-i-ar inima cânii, / Mănca-i-ar casa pustia / Şi neamul nemernicia. / Ştefane, Măria Ta, / Tu, la Putna nu mai sta, / Las’arhimandritului / Toată grija schitului / Lasă grija sfinţilor / În seama părinţilor, / Clopotele să le tragă / Ziua’ntreagă, noaptea’ntreagă, / Doar s-a’ndura Dumnezeu, / Ca să-ţi mântui neamul tău! / Tu te’nalţă din mormânt, / Să te-aud din corn sunând / Şi Moldova adunând / De-i suna din corn odată / Ai s-aduni Moldova toată / De-i suna de două ori, / Îţi vin codrii’n ajutor; / De-i suna a treia oară, / Toţi duşmanii or să piară / Din hotară în hotară - / Îndrăgi-i-ar ciorile / Şi spânzurătorile!“

• E adevărat că Eminescu era preocupat de istorie de mic copil, dar, pe când cutreiera pădurile, codrul cu siguranţă că nu-i răspunea chiar atât de colocvial (“Da de ce să nu mă legăn?”), mai ales că dialogul nu a avut loc în realitate, ci doar în imaginaţia poetului.

• Când dascălul său, Aron Pumnul, a murit, Eminescu a publicat întâia sa poezie, dar asta nu-nseamnă că îi plăcea să stea la mormânt şi să scrie. A fost o ocazie (tristă) şi atâta tot.

• Nici vorbă la Eminescu de “Tis-a, MISA, răzbate, seninătate, boia, omida cărnii, străinul stă şi paşte, nu-l poţi recunoaşte, îndărăt tot dă ca dracul, vara-toamnă, ţărişoara lui, verişoara lui, umbra pinului, uşa cretinului, despoaie sânul, a sufla pe horn, să uzi Moldova toată”. Cuvintele “PIN” şi “MISA” sunt greşite, chiar dacă faceţi afirmaţii confuze despre guşă, căpuşă, integrare şi absolut. Cât îi priveşte pe muscali, sunt ultimii care ne-ar sări în ajutor. Eventual, s-ar deranja, dacă ar avea vreun prilej să ne mai ia o halcă din Moldova, în nici un caz să ne-o apere. Despre ciori, nu cred că avem ce comenta.

• Creaţi confuzii afirmând că prima dintre cele cinci scrisori a fost atreia. “Scrisorile” sunt, de fapt, “Satire”, nu cărţi poştale, ele nefiind niciodate “expediate”. “Conflictul de la Rovinari” despre care scrieţi a fost, în realitate, bătălia de la Rovine, iar pe cel ce şi-a pierdut dinţii nu îl chema în nici un caz Hayssam.

• “Trei dinţi din faţă” este o lucrare celebră a lui Marin Sorescu, nu este numărul corect de pierderi bucale ale turcului în urma luptelor.

• Vă promisesem că reproduc şi “Oda (în metru antic)”. Poate reţineţi corect versurile: “Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată; / Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, / Ochii mei 'nălţam visători la steaua / Singurătăţii. // Când deodată tu răsărişi în cale-mi, / Suferinţă tu, dureros de dulce... / Pân-în fund băui voluptatea morţii / Neîndurătoare. // Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, / Ori ca Hercul înveninat de haina-i; / Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele mării. / De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, / Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări... / Pot să mai renviu luminos din el ca / Pasărea Phoenix? // Piară-mi ochii tulburători din cale, / Vino iar în sân, nepăsare tristă; / Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!”

• Comentariile dvs. la “Oda” nu stau deloc mai bine. Universalitatea lui Eminescu nu constă în aceea că îşi dă seama că toţi murim (dvs. aţi descoperit altceva?), ci în felul în care scrie. Dumneavoastră puteţi rămâne nemuritor doar prin ceea ce aţi scris greşit în această lucrare!

• Cuvinte şi expresii greşite: “mantaua-mi” (manta-mi). “La Steaua care-a răsărit” e din altă poezie, iar luminii i-au trebuit mii, nu milioane, de ani “să ne-ajungă”, nu “să se stingă”. Creează ilaritate citatul eronat “Jalnic mă ard de viu chinuit ca Issus”. Eminescu spune “ard”, nu “mă ard”, e vorba de “Nessus”, nu de “Issus”, care, oricum, nu se scrie cu doi de “s”, iar personajul legendar amintit de Eminescu este “Hercul”. Hercule este motanul din desene animate şi din benzile desenate, prieten ipocrit al căţelului Pif.

• “Spumele mării” sunt, de fapt “Apele mării”, nu e “vid”, ci “vis”, nu e “drug”, ci “rug”, nu e “ruşinos”, ci “luminos”, nu e “fân”, ci “sân”, nu e “chinuit”, ci “liniştit”, nu e “redu-mă”, ci “redă-mă” şi nu e “Feonix”, ci “Phoenix”. Cuvântul “Feonix” ar putea însemna, în cel mai rău caz, uscător de păr la vechii gali din “Asterix şi Obelix”. Unde aţi văzut dumneavoastră în Eminescu invocarea “delăsării”?

• Nu poetul, ci Hyperion zboară, şi nu la Universitatea Hyperion, ci la Demiurg. Nu e fericită expresia “defuncta” Cătălina, deşi este evident că în timpul lungului zbor cosmic al Luceafărului, atât Cătălina şi urmaşele ei s-au stins din viaţă, pe rând, pe pământ.

• Imaginea originală a iubirii pe lac conţine sintagma “Lacul codrilor albastru”, nu “codrilor albaştri”, pentru că apă albastră s-a văzut, pe când codri albaştri - încă nu. Cel puţin în România. Da, Eminescu a chemat-o, prin versurile sale, pe Veronica, dar nu printr-o cacofonie. Nu cei doi cutremurau “baraca”, aşa cum greşit credeţi, ci lacul cutremura “barca” (“Eminescu o cheamă pe Veronica ca amândoi să cutremure o baracă”).

• Deşi mulţi comentatori au încercat să atingă zone nepermis de intime ale vieţii lui Eminescu, nimeni nu vă dă dreptul, nici pe bază de dovezi certe, dacă le-aţi avea, să afirmaţi că “s-au iubit pe la spate”. Dacă aţi dorit să spuneţi “feriţi de ochii lumii”, e corect ca sens, dar nefericit ca exprimare.

Nota obţinută: 4,49
(ca să nu existe nici o şansă de promovare prin rotunjire, dar autorii să regrete că au fost atât de aproape!).


5 comentarii:

Cristina Balanescu spunea...

Buna, Andrei!

Sper ca-mi permiti sa-ti spun pe nume; nu din lipsa de respect, ci din dorinta de a nu ma simti o persoana oficiala. Ceea ce redai despre Domnul Eminescu, mai bine zis despre aceia care pot scrie asemenea ineptii si aberatii ma face sa ma simt trista in aceasta zi frumoasa de primavara. Am inteles ca nici tie nu iti e prea bine...presupun ca din acelasi motiv. Iar daca autorii sunt studenti de-ai tai, atunci e chiar grav. Dar nu ma mira lucrul acesta, intr-o tara in care totul pare a fi scapat de sub control. Desi in toata lumea ignoranta e la ordinea zilei in epoca PC-ului. Ce ar mai putea fi spus? Da-ne, Doamne, puterea sa ne regasim! Si sa ne amintim de ce am venit pe lume...Iti doresc zile bune si puterea de a face mult bine!

Cristina Balanescu

Andrei Păunescu spunea...

Cristina,
1. Eu sunt tu si tu esti tot tu, asa ca ne tutuim.
2. Am scris si in prezentarea textului ca perlele sunt plecate de la adevar si sunt mutilate si mai mult de mine, ca sa fie mai spumoase. Sigur, exista idioti pe lume, exista lucrari amuzante si printre cele ale studentilor mei, dar, atata timp cat nu le dau numele, scopul meu este doar sa radem de aberatii, sa le exageram, ca sa invatam sa le evitam.
3. Dragostea si respectul pentru Eminescu nu pot creste daca il trecem in zona formalismului, a idolatriei fara lectura si ceea ce public eu in aceste texte este tocmai punerea in opozitie a prostiei de au il pricepe, cu versurile lui propriu-zise.
4. Multumesc de grija si de solidaritate.

Cristina Balanescu spunea...

Andrei,

Am inteles exact sensul si scopul pentru care ai prezentat aceste "perle", dar poate ca era prea de dimineata ca sa comentez. Am inteles ca tu le-ai exagerat pentru a ne amuza, dar nu pot sa imi ascund o umbra de tristete. Ca macar pe Eminescu sa il mai citim, chiar daca mintea noastra nu se ridica la inaltimea geniului sau pentru a-l intelege...Iti doresc numai bine si, asa cum spuneam si mai devreme, zile mai bune!

Cristina Balanescu

Carmen spunea...

din pacate multe adevarate...mult prea multe.Ce greu este sa poti creste un copil in "institutia respectului" intr-o lume ca cea de azi...unde sa nu sufere daca nu este la fel cum e "turma"..asta e cel mai greu in educatie.Insa stiu ca se poate!si nu e totul pierdut!
o seara buna!

Andrei Păunescu spunea...

Cristina, Carmen,
Pledoaria este tocmai pentru lectura, singura care ne poate face sa nu dam cu capul in gardul ridicolului.