Scriu schiţa acestui text în scurtele opriri la semafoare, la întoarcerea dela concertul lui Bob Dylan dela Bucureşti, din 2 iunie 2010. Nu vreau să aud părerile altora, de teamă să nu mai primesc o lovitură, de frică să nu îmi pierd sinceritatea şi să mă tenteze ipocrizia şi conformismul festivist, la care cheamă întâlnirea cu o legendă.
Pentru că întâlnirea cu o legendă te poate ridica sau o poate coborî. Din păcate, spectacolul, aşteptat de unii români de mai mult de 40 de ani, înclină balanţa către cea de-a doua variantă, tristă, incompletă. Venirea la Bucureşti a marelui spirit, cantautor, compozitor, protestatar şi om de atitudine, desemnat recent, pe bună dreptate, personalitatea numărul unu a muzicii moderne (la categoria artişti individuali) nu a fost ridicarea noastră la încântare, ci a însemnat coborârea gigantului de pe soclu, fapt care a întristat, măcar în parte, puhoiul de mii de admiratori, veniţi pe Bulevardul Barbu Văcărescu, la concertul de 90 de minute, deschis de Nicu Alifantis.
De ce acest gust amar, chiar pietros?
• Nu pentru că Bob Dylan ar fi fost vreodată foarte comunicativ cu spectatorii, ci pentru că poetul-cântăreţ nu a vorbit deloc cu publicul care l-a aşteptat ca pe un zeu, ci a înlănţuit piesele ca un tonomat.
• Nu pentru că figura emblematică a folkului mondial a venit cu o trupă confuză de acompaniament (instrumentişti fără străluciri evidente), ci pentru că vedeta nu a cântat nici măcar o piesă de folk curat, ci un lung şir de compoziţii liniare de blues-jazz-folk obosite, fără identitatea care a făcut din Bob Dylan un titan care a trezit generaţii întregi din conformism.
• Nu pentru că un mare artist nu are dreptul şi la experimente, ci pentru că Bob Dylan a făcut la Bucureşti mai mult experimente şi nu a inclus în repertoriul oferit românilor, care-l aşteptau de o viaţă, marile sale hituri, care l-au făcut iubit, chiar idolatrizat, nici măcar absolut obligatoria icoană „Vânare de vânt” („Blowing in the wind”)! Cu puţine excepţii, piesele cântate au fost parcă alese pe dos, ca să dea cu praf peste o operă excepţională, dar nerelevată la Bucureşti.
• Nu pentru că, la aproape 69 de ani, s-ar fi aşteptat cineva ca Bob Dylan să cânte viguros, ca la 30 sau 40 de ani, ci pentru că muzica sa, oricât de mare prioritate ar da textului, ar trebui să însemne, în primul rând, linie melodică, nu recitări guturale comode, care atentează la însăşi icoana artistului din peretele sufletului nostru.
• Nu pentru că un asemenea concert nu ar fi trebuit ascultat şi cu urechea inimii, nu numai cu urechea obiectivă a melomanului, ci pentru că seara de 2 iunie a pus într-o mare dificultate urechea minţii, oricât de dornică ar fi fost ea să audă ce spera, nu ceea ce se întâmpla în realitate pe scenă.
• Nu pentru că Bob Dylan şi cei cinci colegi (un toboşar, un bassist-contrabasist, doi chitarişti, un organist şi însăşi vedeta, la clape şi prea rar la chitară) ar fi cântat fals sau incorect, ci pentru că au interpretat fără viaţă, când viaţa este forţa supremă a operei lui Bob Dylan.
• Nu pentru că nu merita să mergem, orice ar fi fost, la întâlnirea cu mitul, ci pentru că mitul, prea mult aşteptat, a venit obosit, să se năruie chiar sub privirile muritorilor care se văd cu obiectul de cult tras în praf.
• Nu pentru că nu s-ar fi auzit bine tehnica instalată în aer liber, ci pentru că, oricât de bune ar fi aparatele, ele pot da orice, dar nu viaţă, unei scene plină de umbre.
Dar ce soluţie au marii protestatari ai muzicii şi poeziei moderne, odată încărunţiţi, după ce ideile pentru care au luptat, în primul rând libertatea, s-au mai şi obţinut, inclusiv pe la noi? Dacă se retrag, sunt acuzaţi de laşitate, sub motivul că nu există coloşi pensionari, şi sunt chemaţi înapoi în arenă. Dacă revin şi îşi continuă truda, sunt acuzaţi, adesea cu îndreptăţire, de lipsă de simţ al ridicolului.
Ce rămâne, deci, după concertul lui Bob Dylan dela Bucureşti? Rămân câteva amintiri şi fotografii unice, bune de pus în biografia noastră, dar şi o mare tristeţe, ca taxă pe mit.
Rămân prosternarea în faţa amintirii care ne populează încă sufletul şi consternarea în faţa prezentului din Zona Arena.
La ieşire, m-am întâlnit cu cantautorul Vasile Şeicaru, care a crescut şi s-a dezvoltat artistic sub influenţa lui Dylan şi care venise, ca noi toţi, la concert, ca la Bobul lăudat, să i se închine. Şeicaru vorbea, literalmente, singur, nevenindu-i să creadă că un colos de talia lui Dylan nu şi-a cântat, la Bucureşti, majoritatea propriilor creaţii reprezentative, propriile hituri.
Altcineva, foarte supărat, striga celor din grupul cu care venise la concert, atunci când înţelesese că artistul nu va mai reveni pentru al doilea bis şi trebuie s-o luăm spre case: „Hai la patiserie, măcar acolo sigur găsim o Fantezie cu rahat!” Tristă sonoritate, sinistră alternativă, pentru un fan dezamăgit. Un prieten, care m-a văzut ascultând în tăcere concertul, cu un hot-dog în mână, m-a întrebat, aşteptând să-i confirm ceea ce şi lui i se păruse: „Cum a fost?” N-am putut să mint şi să mă mint. I-am spus: ... însă hot-dogul a fost foarte bun. „Dar concertul? Ce zici?”.
Zic că a fost ca o seară de dragoste nu numai fără orgasm, dar şi fără penetrare.
Dincolo de toate aşteptările înăbuşite, dincolo de decepţiile de după întâlnirea cu istoria automutilată la Bucureşti, măcar să păstrăm în minţi adevărul imutabil că Bob Dylan rămâne în legendă, acolo unde a urcat singur, acum aproape 50 de ani, fiind artistul potrivit, la locul potrivit, în epoca potrivită în care era nevoie de el. Nici chiar el nu mai poate schimba asta.
