Acesta a fost bunicul meu, învăţătorul Constantin M. Păunescu, născut în 16 octombrie 1916 şi trecut dincolo în 7 octombrie 1990.Azi, 16 octombrie 2008, ar fi împlinit azi 92 de ani, dacă nu ar fi avut o viaţă chinuită, cu 15 ani de condamnare la puşcăriile staliniste (până în 1964, pentru convingerile sale liberale, de care nu s-a dezis nici în cei mai grei ani de temniţă şi tortură) şi dacă, după ce a apucat să-şi vadă visul cu ochii, prăbuşirea regimului totalitar monopartit şi renaşterea Partidului Naţional Liberal, pentru care a făcut atâtea sacrificii, nu ar fi înţeles ce mizerie este noua lume politică postrevoluţionară.
Învăţător, director de şcoală, născut în Bârca - Dolj, Tataie, cum îi spuneam aproape toţi din familie, a muncit şi în Ardeal (Solona-Surduc - Sălaj, 1942-43), şi în Basarabia (la Copăceni - judeţul Bălţi, 1943-44, unde s-a şi născut singurul său fiu, Adrian), şi în Oltenia (la Cârna şi la Bârca - Dolj, după 1944, până la numeroasele arestări de până la eliberarea din 1964), şi în Bucureşti (la Şcoala nr. 171 de pe strada Vasile Gherghel, lângă Podul Grant, după 1970, de unde s-a şi pensionat în 1977).
Om de o dârzenie unică, de un caracter fără egal, a fost un copil foarte neastâmpărat, apoi a devenit învăţător, apoi sublocotenent de artilerie al Armatei Române pe frontul de Est, a iubit Universitatea Craiova fotbalisitcă şi i-a aşteptat toată viaţa pe americani, pe care nu a apucat să-i vadă venind niciodată.
