29 mai 2008

Cenaclul Flacăra la Ploieşti

Renaşterea din 2008, după interzicerea din 1985

• Locul: Ploieşti, Casa de Cultură a Sindicatelor

• Data: 26 mai 2008 • Durata: două ore (18.10-20.15).

• Număr de participanţi: 400.

• Pe scenă: Adrian Păunescu, Tatiana Stepa, Andrei Păunescu, doi ploieşteni care au mai urcat în trecut pe scena Cenaclului - Oana Ionescu şi Costin Negulescu, şi câţiva tineri artişti, veniţi din sală, să debuteze la cenaclu: Iulia Dragomir, Alin Pop, Andrada Dumitru, Laura Marinică, Coramia Moţoi şi Ana Maria Popescu.

• Calitatea manifestării: extraordinară, graţie sentimentului unic de forţă şi de prospeţime pe care l-au dat scenei tinerii şi copiii, majoritari în sală.

• Calitatea organizării: foarte bună, datorită eforturilor impresarei Brânduşa Simion.

• Succesele manifestării: Amor cubist, Copaci fără pădure, Rugă pentru părinţi, Ţara lui Impozit Vodă, Bieţi lampagii, Măicuţa când m-o făcut, Treceţi batalioane române Carpaţii, Apel de cărturar, Doamne ocroteşte-i pe români, Clar de inimă, Omul pădurii.

• Debuturi: interpreţii Costin Negulescu (folkist talentat, cu voce caldă, redebutând cu piesele „Grădină cu flori” şi „Lacrimi pentru tatăl învins”), Iulia Dragomir (o foarte frumoasă voce, cu cântecul „Emoţie de toamnă”), Alin Pop (recitând patetic poemul „Pariul pe poartă”) şi „Trupa fără nume” (Andrada Dumitru, Laura Marinică, Coramia Moţoi şi Ana Maria Popescu, o formaţie armonioasă, cântând piesa „Pădure nebună”).

• Programul: Adrian Păunescu (Apel de cărturar), Tatiana Stepa (Copaci fără pădure, Colindul gutuii din geam, Totuşi iubirea, Măicuţa când m-o făcut, Castelul, Clar de inimă, acest ultim cântec prilejuind revenirea la microfon, din sală, a Oanei Ionescu, folkista care, în 1985, împreună cu sora sa, Alice, adusese la Cenaclu excepţionala piesă pe versuri de Nichita Stănescu), Andrei Păunescu (Amor cubist, Cosaş în fân, Ţara lui Impozit Vodă, Treceţi batalioane române Carpaţii, Ţara, Omul pădurii, Cât ti voi, Doamne ocroteşte-i pe români) şi piesele propuse de debutanţi.

• Evenimente: Adrian Păunescu a anunţat renaşterea cenaclului exact în oraşul în care a avut loc ultimul spectacol dinaintea interzicerii din iunie 1985.

• De la masa sa de pe scenă, AP a răspuns biletelor sosite din sală, în timpul spectacolului. Emoţionante cuvinte au scris mulţi dintre elevii prezenţi în sală (de la Liceul Economic „Virgil Madgearu”), şi câţiva iubitori ai Cenaclului, veniţi chiar şi din Bucureşti, să vadă concertul. Iată câteva dintre bilete:

„Salut cu mare bucurie această renaştere a Cenaclului Flacăra. Pentru acest spectacol am venit de la 50 de km. Vă rugăm, reluaţi şi cântecele aromâne. Magdalena Cristea”.

„Sunt un spirit liber, crescut în serile de Cenaclu, virusat iremediabil - acum 25 de ani – de un sentiment al libertăţii. Copacului fără pădure îi transmit toate îmbrăţişările copacilor prieteni. Nicole”

„De la Dragoş Anghel, pentru doamna profesoară Emilia Rizea: vreau să mă treceţi clasa!”

„Şi totuşi există matrice / Şi totuşi există sistem, / Dau teză, dau teză la mate, / Nu ştiu, am furat şi mă tem” (bilet, fireşte, anonim).

„Dorinţa mea cea mai mare e să cânt, admir mult Cenaclul Flacăra pentru că melodiile mă ung la suflet. Florina Alecu, clasa a XI-a.”

„Răni care nu s-au născut încă, îmi înfloresc pe tălpi, simt adâncul pe un sărut cu buze de femeie peste gura lui hrănită cu cadavre, înfloresc de iubire din sângele propriei mele răni” (anonim).

„Mereu am regretat că nu am prins nici un spectacol al cenaclului, dar în seara aceasta mi s-a împlinit un vis. Vă mulţumesc mult şi abia aştept un nou spectacol pentru că avem nevoie. Diana Andrada.”

„Vă felicit din tot sufletul pentru darurile pe care le-aţi oferit şi le oferiţi permanent celor din jur prin ceea ce sunteţi. Adăugaţi valoare oamenilor şi vieţii prin ceea ce sunteţi. Vă mulţumesc! Iulia Dragomir”

„Vă mulţumim că existaţi, domnule Păunescu, vă mulţumim pentru ideea de a înfiinţa Cenaclul Flacăra şi pentru descoperirea acestor oameni minunaţi pe care i-aţi lansat vreme de 25 de ani. Suntem fericiţi că suntem contemporani cu dvs. Sunteţi singura persoană care a făcut un lucru bun pentru poporul român, când alţii nu aveau curajul de a vorbi. Mirela Ghioc.”

23 mai 2008

Atenţie, pericole!

Înaintam pe şosea,
Atenţie!
Cad pietre,
Pericol de accidente!
Spunea semnul.

Altădată,
Înaintam în mine însumi,
Deloc aglomerată calea,
Mai nimeni,
Totuşi, avertismentul:
Atenţie!
Cad gânduri,
Pericol de tristeţe,
Ocolire,
Lucrări pe cord deschis,
Melancolii periculoase,
Drum închis
Până la marginea sufletului!

Nu insistaţi!
Nu claxonaţi!
Cântec în progres,
Până la capătul pământului.
Andrei, drum în lucru

19 mai 2008

Labirint

Eu, labil?
Nu, mobil!

Nu trec
de la o stare la alta,
ci de la o stare
a stării mele
la alta.

Nu trădez,
ci mă îndoiesc.

Nu evadez,
ci ies din labirint.

Nu-s egoist,
ci supravieţuiesc.

Încăperea mi-e aceeaşi,
Scaunul îl schimb.

Ocnaşii sunt, oare, liberi,
doar pentru că-şi pot târî picioarele
şi se mişcă înlănţuiţi
de colo-colo?

Andrei, ocnaşul evadat

18 mai 2008

Compromisuri împotriva despărţirii: RESUSCITAREA CADAVRULUI DE SUB GHEAŢĂ

Intransigenţă degeaba

Iubirea vieţii mele dintr-a doua pînă într-a noua (coborâtă din povestea cu "Paşol na turbinca!")nu se putea abţine şi fuma, cot la cot cu majoritatea generaţiei noastre, fie prin prin toaleta şcolii cu colegele, fie prin curtea şcolii cu colegii, fie cu însăşi sora mea, prin balcon sau pe unde apucau, cu osebire cocoţate în mansardă la tanti Mimi Stroe de la Breaza. Mă durea organic fiecare fum pe care auzeam că l-a inhalat pe furate, ascunsă bine de mine, şi nu-i acceptam năravul, din mai multe motive: întîi de toate, eram sigur că vom fi împreună toată viaţa şi nu voiam să se îmbolnăvească de cancer la plămîni. Pe mine cui mă lăsa? Eu cum mai puteam trăi peste 50-60 de ani, dacă ea murea? Apoi, mi-era atît de clar că era bine ce (nu) făceam eu, nefumătorul, încît perseverenţa ei (ascunsă pe după uşi şi-n latrinele Liceului Caragiale) mi se părea absurdă şi murdară. În ultimă instanţă, dacă ea nu înţelegea raţional că tutunul nu e bun, aş fi vrut ca eu, întîiul ei bărbat (ce cuvînt mare!) să am măcar acest drept de veto faţă de o greşeală, să o pot opri din viciu. Nu am reuşit şi, după vreo doi ani, imediat după revelionul 1984, m-am decis, ca puştan intransigent ce eram, să rup relaţia cu frumoasa Ioana, fata cu profil ebraic de-o vîrstă cu mine, care bineînţeles că nu putea avea ca tată decît un medic ginecolog, care putea iscodi orice schimbare în tenul şi comportamentul fiică-sii (ce baftă pe noi!).
În mintea mea era tot mai limpede că, dacă azi era capabilă de o minciună repetată şi dosită cu voia, indiferent cît de puţin gravă în esenţă, mai tîrziu putea să fie capabilă de alte şi alte minciuni, mult mai grave din punctul meu de vedere, ca de pildă să mă înşele. Am părăsit-o cu dureri sufleteşti care atît de crunt mi-au ieşit prin pori, încît mă durea carnea, de dor şi disperare. Şi cu ce m-am ales din acest exerciţiu de intransigenţă? Cu cîteva luni de lacrimi, şi ale ei (exteriorizate), şi ale mele (ascunse), cu nici un succes în campania mea donquijotescă de a eradica tabagismul, cu pierderea unei femei în formare cu care ne-am dăruit multe dintre primele emoţii ale vîrstei răsculate de hormoni, vise şi prime certitudini, toate urmate de ceea ce era firesc: ea şi-a găsit pe altul, cu care a şi făcut o fetiţă, peste numai cîţiva ani, iar eu mi-am găsit pe alta, cu care am făcut destul de repede o fetiţă, plus un băiat-supliment de viteză.

Vine şi clipa peronului

Starea de naivitate în care încercam să realizez puritatea 100% a materiei iubirii noastre nu era o vîrstă, ci o etapă.
Din eşecul primei relaţii, pe care o vedem dezagregîndu-se, impură, cădem adesea în alte şi alte prăpăstii, unde întîlnim realităţi mult mai urîte decît cele pe care le-am extirpat, nemulţumiţi, odată, deşi acelea erau, probabil, mult mai curate decît ceea ce aveam să găsim mai tîrziu. Dar nici orice fel de concesie, umil consimţită, nu e leacul pentru inimă. Dacă avem norocul, mai departe, să trecem prin cîteva splendide iubiri şi printre suliţele unor extenuante dezamăgiri, ne regîndim strategia de preţuit sentimentele şi perechea. Oricît ar părea de absurd, dar perechea vieţii noastre nu se alege dintr-un număr infinit şi dintr-o căutare continuă. Vine şi clipa peronului. Care, la rîndul lui, îşi cere dreptul la o nouă plecare, după un timp. Şi atunci ne întrebăm din nou dacă să riscăm plecînd în cine ştie ce vagon sau să stăm în calmul morbid al gării.
Cedările noastre fără măsură, doar ca să nu ducem la groapă o iubire decedată sunt faţa blazată a disperării. Asemănător, aberaţiile pentru ridicarea din morţi a cuplului ni se arată ca faţeta cealaltă, dinamică, a aceleiaşi dorinţe, de a păstra viu ceea ce vedem şi ştim că e mort sau în murire certă. Că e răposată de-a binelea sau că e numai în moarte clinică, iubirea expirată se comportă la fel, iradiind un acelaşi austru de tămîie, tot mai persistent.
Măcar aberaţiile dau măsura creativităţii bolnave, pline de imaginaţie şi rîvnă, pentru un scop ce pare, totuşi, nobil, acela de a construi, zadarnic şi idealist, chiar împotriva firii uneori, pe o temelie în vădită surpare. Cedările, însă, compromisurile împotriva despărţirii sunt inerţia retrogradă a cuplului ce nu vrea să accepte evidenţa: da, sigur, nu ne mai suportăm, noaptea nu ne mai căutăm de mult îmbrăţişarea celuilalt în pernă, ne ştim replicile pe dinafară, aşteptăm pitiţi după uşă ca pe godzila vreun şvunc sexual rătăcit al celuilalt, ne miroase urît tot ce trăieşte şi vorbeşte fosta noastră mare iubire, dar nu cedăm! Mai tragem de relaţie, că nu se ştie, sigur se iveşte vreo minune şi, din hoit, acuşi se reîntrupează pasiunea dintîi!
Oricît ar fi de lăudabilă salvarea unui înecat prin respiraţia gură la gură, asta nu înseamnă că metoda e şi plăcută. Mai ales pentru cei care au ambiţia de a resuscita un corp de mult răcit şi care nu se aleg decît cu repulsia unanimă.

Cei din urmă nu vor fi cei dintîi

Liz Taylor şi Richard Burton au fost nebuni de frumoşi în aberaţia lor sinceră de a fi divorţat ori de cîte ori nu s-au înţeles şi de a se fi recăsătorit repede, de atîtea şi atîtea ori, cînd înţelegeau că nu pot unul fără altul. Dar cei mai mulţi nu sunt Liz şi Richard, ci Maria şi Ion sau Rodica şi Marcel. Cei din urmă nu vor fi niciodată cei dintîi. Nu contează de ce. Nu acceptăm şi nu validăm motivele, poate întemeiate, ale Ionilor, Mariilor, Rodicilor şi Marcelilor, care ne pot demonstra că ar fi divorţat de la prima bătaie pe care şi-au administrat-o ori de la prima beţie cruntă, dar i-a oprit faptul că nu aveau case unde să se ducă fiecare şi au fost obligaţi să se suporte, că nu aveau salarii cît să se descurce fiecare în parte, că pruncii mai aveau un an pînă să termine liceul, iar cînd l-au terminat, părinţii deja se obişnuiseră cu certurile şi rutina înghiţise pînă şi spectacolul scandalurilor casnice.

Nu oricum şi în orice condiţii

N-am încercat niciodată să fac pe magul care redistribuie viaţă la morţi deja descarnaţi. Nu am tras de o relaţie în declin, decît pînă în punctul în care mi-a fost clar că se duce la vale cu devoţiune, iar actul recuperării îmi apărea ca o încercare prostească de a opri din prăvălire o stîncă aflată în plin fuleu, prin întinderea în drumul ei a unei coarde trase din gumă de mestecat, ca odgon plin de şanse. N-am spus “te iubesc” fără să iubesc, ci, maximum, doar fără să mai fiu sigur dacă mai iubesc, din instinct de conservare. Mi-am rechemat acasă iubita doar ca să nu-mi pară rău mai tîrziu că n-am făcut-o, că n-am încercat măcar, şi nu i-am strigat în spate “mai stai!” decît atît cît n-am ştiut-o oprită deja la un alt liman. Nu că aş fi ambiţios sau crivdos, ci pentru că altfel nu pot. Cînd carnea iubitei miroase a alt bărbat, iubirea e nevulcanizabilă. Poate că sexul mai uită, îşi mai face de cap din inerţie, cînd dependenţa noastră trupească de fosta parteneră e mai tare ca ambiţia, o vreme. Dar să ştiu că femeia mea nu mai e doar a mea, să ştiu că mîna mea mîngîie pe părul iubitei dîra de mîngîiere a altuia, Doamne, nu îmi imaginez că pot suporta conştient!
Oricîte compromisuri s-or fi inventat împotriva despărţirii, sărutul dat iubitei întru împăcare nu trebuie să fie totuna cu respiraţia gură la gură pe care o faci degeaba unui cadavru, fie el şi sentimental, scos de sub gheaţă.

16 mai 2008

Bunul simţ suveran

Sunt o vită blândă,
orice mână de copil
mă duce la păscut,
cu o sfoară
pe care aş putea-o ignora,
dacă nu mi-ar fi în genă
spiritul legalist,
bunul simţ suveran
şi teama de necunoscut.

Bazaţi-vă pe mine,
nu pentru că nu aş putea fi altfel,
ci pentru că înţeleg
de ce nu pot fi altfel.

Andrei, rătăcit între starea de taur şi cea de bou

8 mai 2008

Contra nopţii tutelare, vom aprindem felinare

Spectacolul “Ştefan Hruşcă - Adrian Păunescu - Rugă pentru părinţi” de la Teatrul Naţional din Bucureşti, 5 mai 2008

• Locul: Bucureşti, sala mare a Teatrului Naţional „I.L. Caragiale”.
• Data: 5 mai 2008 • Durata: două ore şi un sfert (19.45-22.00).
• Număr de participanţi: 1000.
• Pe scenă: Adrian Păunescu, Ştefan Hruşcă şi trupa de acompaniament a cantautorului (toacă, percuţie, clape, chitară acustică).
• Calitatea manifestării: extraordinară, publicul ridicându-se de mai multe ori în picioare, aplaudând, ovaţionând şi adesea cântând împreună cu scena. Din păcate, inflexibilitatea conducerii Teatrului (care a ameninţat cu sancţiuni drastice) a împiedicat prelungirea spectacolului, aşa cum şi-ar fi dorit cei prezenţi.
• Succesele manifestării: Rugă pentru părinţi, Clopotul reîntregirii, La nunta ta, Bieţi lampagii, Am venit aici la voi, Măicuţa când m-o făcut, Imn vizionar, Treceţi batalioane române Carpaţii (Ştefan Hruşcă), Toaca, Pacient, Apel de cărturar, Repetabila povară (Adrian Păunescu).
• Noutăţi: „Nenegociabilul Ardeal” (o piesă în premieră absolută, scrisă de Adrian Păunescu şi Ştefan Hruşcă în preziua spectacolului).
• Calitatea organizării: personalul tehnic s-a comportat la înălţime, însă conducerea TNB, instituţie care încasase deja de la organizatori o sumă importantă, drept taxă de utilizare a sălii, a interzis Televiziunii Române, sosită cu carul de transmisie, să intre şi să filmeze această manifestare excepţională de cultură, pretinzând 30.000 de lei taxă de acces şi de filmare în incintă. Eforturile reprezentanţilor TVR, Victor Socaciu şi Dan Manoliu, precum şi ale preşedintelui director general, Alexandru Sassu, de a debloca situaţia, au fost zadarnice, singura concesie, făcută în dispreţ, fiind aceea că taxa pretinsă a fost redusă la 20.000 lei! Însuşi Ştefan Hruşcă a trebuit să aştepte o jumătate de oră până i s-a permis să intre la probele de sunet, pe la intrarea actorilor, din cauză că birocraţia şi lipsa de cultură a celor puşi să păzească marea instituţie au ţinut barierele ferecate exact în dreptul sărbătoritului, personaj principal al spectacolului.
• Evenimente: Adrian Păunescu şi Ştefan Hruşcă s-au reîntâlnit pe o aceeaşi scenă după 24 de ani, pentru un mare recital comun, care a încheiat seria de 50 de spectacole pe care Ştefan Hruşcă le-a organizat în România cu ocazia împlinirii vârstei de 50 de ani (în decembrie 2007).
• Dintr-o eroare de organizare, spectacolul a fost popularizat pentru ora 19.30, dar pe multe tichete s-a tipărit o oră eronată de începere, 20.00. Astfel, la ora 19.30, o parte a sălii era plină, aşteptând startul, dar valuri de oameni abia veneau spre sală. Într-un exerciţiu de respect faţă de punctualitate şi de democraţie, Adrian Păunescu, aflat în culise, a obţinut acordul celor din sală (prin serii de aplauze) să se aleagă soluţia de compromis cuvenit a amânării concertului pentru ora 19.45. Generozitatea celor ce deja stăteau pe scaune le-a permis şi celor ce ştiau că spectacolul începe la ora 20, şi care abia intrau în sală, să nu piardă momente irepetabile de muzică, poezie şi dialog.
• La masa lui Adrian Păunescu de pe scenă au sosit din sală, în timpul spectacolului, zeci de bileţele şi de scrisori, întocmai ca la marile concerte ale Cenaclului Flacăra din anii 70 şi 80 (memorabile, rândurile scrise de Tudor Constantin şi de Claudia Bărbulescu).
• Adrian Păunescu a salutat prezenţa în sală a marelui scriitor Nicolae Breban.
• Ştefan Hruşcă a povestit câteva dintre momentele începutului carierei sale, când Adrian Păunescu l-a descoperit şi l-a lansat pe scena Cenaclului Flacăra, în 1981 şi în cei trei ani care au urmat şi în care artistul a făcut parte activ din mişcarea Cenaclul Flacăra..
• În afară de creaţiile comune ale celor doi artişti aflaţi pe scenă, au fost prezentate şi piese pe versuri de Horia Bădescu, Dan Verona şi George Ţărnea. Adrian Păunescu a recitat poezii de Rainer Maria Rilke („E timpul, Doamne”), Nichita Stănescu („Autoportret”), Lucian Blaga („Noapte la mare”), Mihai Beniuc („Ultima scrisoare”), Mihai Eminescu („Doina”, „Oda în metru antic). Ştefan Hruşcă a cântat lucrări din repertoriul colegilor de cenaclu („Cuvântul lui Roată către Divan” – compusă de regretatul Valeriu Penişoară, „Om bun” – Dan Andrei Aldea şi „Dor de Eminescu” – Alexandru Zărnescu).
• Reviste "Flacăra” şi cărţi ale lui Adrian Păunescu au fost oferite la standul din foaier, organizat de Editura Păunescu şi de Librăria Sadoveanu.
• Înregistrarea video a fost făcută dificil, în condiţii de semiclandestinitate, de Ana Maria Păunescu, iar fotografiile de Andrei Păunescu, Paul Buciuta (Rompres) şi de zeci de spectatori, care au dorit să rămână cu amintiri personale de la spectacol, după ce au aflat că nu s-a permis filmarea oficială a spectacolului.
• După spectacol, pe coridorul de lângă scenă, Ştefan Hruşcă şi Adrian Păunescu au acordat autografe şi a avut loc o conferinţă de presă ad-hoc, presa încercând să afle cum a fost posibil ca o instituţie importantă a statului, Teatrul Naţional, să blocheze o altă instituţie importantă, Televiziunea publică, să preia imagini de la un concert unic, aplicând un nepermis tratament comercial, ca într-o speculaţie de tip licitaţie la tarabă.
• Dincolo de toate cele rele întâmplate în afara scenei, rămâne impresia reconfortantă (şi rămân şi dovezile filmate neoficial) că, în seara de 5 mai 2008, doi artişti excepţionali au realizat o seară magnifică de cultură, primită cu entuziasm de cei doar 1000 de oameni care au putut încăpea în sala Teatrului Naţional din Bucureşti.

Ştefan Hruşcă despre sine, despre Adrian Păunescu şi despre Cenaclul Flacăra

(fragmente din dialoguri cu Andrei Păunescu, publicate în presă)


„Nu mă gândeam că o să plec vreodată de la poalele Pietrosului. Până a venit Cenaclul Flacăra şi m-a luat. Niciodată nu m-am gândit că se va întâmpla asta, nici măcar în vis. Normal că eram fan al Cenaclului Flacăra, că ascultam cu sfinţenie emisiunile de radiocenaclu de joi seara şi, în reluare, vineri, cum tot românul asculta - sau, hai să spunem, cel puţin 70 la sută dintre oameni sunt sigur că le ascultau. Îmi doream măcar să apuc să văd un spectacol cu Cenaclul, dar nicidecum nu mă gândeam că o să cânt acolo”.

„În 1979, am cântat la doi metri distanţă de Adrian Păunescu. Ce s-a-ntâmplat atunci? Eu tocmai trebuia să intru în concurs, în a doua zi a Festivalului de folk şi poezie „Dulce Românie”, unde A.P. era preşedintele juriului, pe stadionul din Curtea de Argeş, dar s-a întâmplat să vină o furtună. Şi atunci mi-am spus că s-a terminat. Dar nu. Păunescu a spus: „Toţi concurenţii să vină aici, în tribună şi să cânte dintre oameni!”. Aşa era obişnuit, să ia măsuri neaşteptate, în clipe dificile. La asta nu mă aşteptam, ca tocmai la mine să se întâmple şi furtuna, şi ideea domnului Păunescu de-a salva situaţia, aducându-ne pe noi, concurenţii, de pe scena în ploaie, între spectatorii din tribună... Am cântat chiar de lângă dânsul, după ce i-am venit în lateral şi a spus: „Să-l ascultăm!”. Mi-a pus un microfon, imediat s-a pus o boxă şi am cântat „Raza cerului senin”, „Am venit aici la voi” şi „Florile dalbe”.

„În septembrie 1981, am fost sunat să vin într-un turneu al Cenaclului, dar am spus că nu sunt pregătit, pentru că tocmai luam o clasă întâi. Trebuia să iau o hotărâre: merg acolo, spre Bucureşti, spre necunoscut? Mi-era frică de tren, era frica de Bucureşti... Cum să ajung eu singur în Bucureşti? Mi se părea ceva de neatins, de domeniul fantasticului, pentru mine, învăţător din Borşa, unde erau drumul principal şi numai uliţe... N-am putut să vin atunci, turneul începea parcă chiar pe 15 septembrie. Se putea să fie trenul pierdut pentru toată viaţa. Norocul, în schimb, a fost că turneul a trecut prin Borşa, după Baia Mare şi Sighet, în drum spre Vatra Dornei. Era 22 octombrie 1981, n-am să uit niciodată. Cenaclul s-a cazat sus, la Complex, zona turistică faină a borşenilor, cu pârtii de schi. Era o toamnă lungită, încă nu ninsese, decât pe vârful Pietrosului. Eu veneam de la şcoală, ştiam că o să fie Cenaclul, nu aveam bilet, pentru că se ţinea concertul la Baia Borşa, la un club mare. Mi se transmisese din partea primarului că aş fi căutat de Păunescu, care ar fi întrebat: Aveţi aici un învăţător, pe care eu mi-aduc aminte că l-am văzut la Curtea de Argeş... Adrian Păunescu m-a pus să cânt trei cântece. După cele două colinde, mi-a spus: „Ai un cântec pe versuri de Bădescu, te rog să-l cânţi pe ăla”. Şi l-am cântat. Poetul a fost chemat, probabil, la un telefon, a ieşit din scenă şi, când a venit, a zis: „Măi, eu am pierdut cântecul, mai cântă-l o dată!”. N-am să uit niciodată. În sală erau mulţi colegi de-ai mei, care mă ştiau şi le plăcea ce făceam, dar s-a creat o emoţie mare când am reluat „Raza cerului senin”, mai ales că, de la a doua strofă, fără să ştiu, am început să plutesc: din stânga mea, intrase cu clapele Nicu Enache şi mi-am dat seama că se întâmplă ceva divin, o scurgere, o alunecare dinspre mine spre sală. Asta a făcut Adrian Păunescu şi a pus piciorul în prag: „Din seara asta, vreau să-i rugăm pe cei care răspund de obştea asta să-i dea voie lui Ştefan Hruşcă să meargă cu noi, să fie membru permanent al Cenaclului Flacăra”.

„Era februarie 1982. Mă întorsesem la Borşa, unde eram învăţător. Am rămas foarte surprins când m-a căutat cineva din partea domnului Păunescu, să mă duc la Bucureşti. Nu ştiam că se lucrează aşa. Alexandru Medar m-a sunat: „Bossul a spus că te vrea aici. O să afli amănunte după ce ajungi în Bucureşti”. Am ajuns la redacţia „Flacăra”, cu chitara în mână, pusă într-o husă cusută de soră-mea. De acolo, m-am urcat în maşină cu dânsul, Tică Balacciu conducea, şi am ajuns la Casa de Creaţie a Scriitorilor de la Sinaia, unde am stat trei seri, după care am plecat înapoi în Maramureş, dar cu patru cântece noi. Nu mai ţii minte, Andrei, că dimineaţa jucam fotbal pe frig şi pe gheaţă, tu, tatăl tău şi eu, de mi s-a rupt şi talpa de la o cizmă şi-mi intra zăpada între degete, seara cădeam lat, iar noaptea scriam cântece? Pe la 1 noaptea, domnul Balacciu venea şi-mi bătea la uşă şi-mi şoptea: „Domnul Hruşcă, domnul Hruşcă...”. Parcă visam. Tresăream: „Da!”. Spunea: „Domnul Păunescu are nevoie de dumneavoastră. Să vă luaţi şi chitara.” Şi buimac de somn, şi cu emoţie, coboram să scriem... La Sinaia, în noaptea aceea de februarie 1982, când eu, buimac şi emoţionat, coborâsem direct din somn, Adrian Păunescu, care radia poezie în fiecare clipă şi ştia ce să scoată din fiecare moleculă a noastră, de artişti tineri care nici nu visaserăm că o să ajungem la Cenaclul „Flacăra”, mi-a spus: „Vreau ceva în genul colindelor ăstora pe care le ai, uite, cum sunt „Raza cerului senin” sau cântecele alea de ţară pe care le-ai avut, să-mi îngâni ceva, să-ţi scriu o capodoperă. Am început să cânt. Nu ştiu ce mi-a venit atunci, Andrei, cum mi-a venit linia melodică, pe loc. I-am murmurat-o şi a început să scrie. Noroc că a avut un casetofon şi a zis: „Oricum o s-o înregistrăm, că e târziu şi o s-o uiţi”. Şi am înregistrat-o. Era a doua dintre cele trei nopţi de la Casa de Creaţie a Scriitorilor din Sinaia. A dictat, pur şi simplu, poezia. Era într-o stare! A curs, efectiv. Norocul a fost că s-a înregistrat „Ruga pentru părinţi” pe casetofonul ăla, că, a doua zi, când m-am trezit, eram aşa de buimac, că, de emoţie, nu mai ştiam muzica.”

„Când am împlinit 25 de ani, eram la Sala sporturilor din Cluj, domnul Păunescu a anunţat lucrul ăsta şi sala mi-a cântat „La mulţi ani”. Prima dată când mi s-a cântat „La mulţi ani” de către o aşa mulţime, de 3000 de oameni. Sunt momente care te marchează, căci este începutul carierei şi te vezi, dintr-odată, aplaudat de o mare de oameni. Apoi s-a trecut la stadioane, Cenaclul făcea stadioane, cred că numai în străinătate se făceau concerte cu stadioane pline, la marile trupe.”

„25-26 martie 1984. Eu şi Vasile Şeicaru am urcat în aceeaşi maşină cu Bossul - domnul Păunescu - şi ne-a dus la familia Haşigan din Sălişte. Era 4 dimineaţa, după spectacolul de la Mediaş. Ne-a zis: „Haideţi să scriem ceva! Trebuie să scriem ceva!”. Eram foarte obosiţi, dar asta ne stârnea şi ne deschidea uneori supapa creaţiei, cred. Era ceva care scotea din noi tot ce am fost, ceva care emana ceea ce suntem... A.P. a scris întâi poezia şi a mai scris vreo două. Una dintre ele, de vreo douăzecişiceva de strofe, despre Avram Iancu parcă. După ce a scris „Bieţi lampagii”, ne-a zis: „Asta o faceţi până mâine!”. Am luat-o şi, până la Cisnădie, la primul spectacol, eu deja încropisem piesa, ştiam cam cum merge, o cântam în gând, o repetam în maşină. 28 martie 1984. Am ajuns acolo, spectacolul trebuia să înceapă la ora 5, ca de obicei... Am intrat în sală. Sala goală! Ne-a sărit muştarul la toţi: cum adică!? Nu se întâmplase nicăieri treaba asta! Dimpotrivă, mereu se băteau toţi să ajungă la Cenaclu, iar aici? Din câte am înţeles, primarul din Cisnădie nu a lăsat oamenii să plece de la fabricile de covoare din Cisnădie, cică le-ar fi spus muncitorilor că au comenzi la export şi trebuie să stea peste program. Plus elevii, pe care i-ar fi închis în şcoală. Şi mai sunt unii care spun şi azi prostii, am auzit variante, că „Domne, ne obliga Păunescu să venim la spectacol!”. Măi, fraţilor, păi lumea dădea 100 sau 200 de lei, când era biletul 25, se zbătea ca să intre cu un bilet în plus, că rămâneau mereu pe afară, erau sălile pline şi oameni afară cât pentru alte săli! Aşa se mergea la Cenaclu. Cum să oblige Păunescu pe cineva?... Spectacolul s-a ţinut, totuşi, la Cisnădie, de pe la 8 seara, că domnul Păunescu a revenit. Dar, până atunci, cât lumea încă nu venise, ne-a zis aşa: „Nu au lăsat lumea să vină? OK! Închideţi uşile! Treceţi în sală, o să ne cântăm nouă!”. Era singur pe scenă, iar noi, cenacliştii - în sală. Şi zice: „Astăzi, o să lansăm un cântec nou, e soarta noastră, vedeţi ce ni se-ntâmplă! Ştefane, vino pe scenă! Astăzi, 28 martie 1984, lansăm Bieţi lampagii!”. Aveam textul în faţă, că nu ştiam cuvintele, încă. Şi am cântat cântecul. L-am mai cântat o dată. Bineînţeles, ăştia, colegii, îmi făceau galerie, au început să cânte cu mine refrenul. Şi aşa s-a făcut lansarea unui cântec, „Bieţi lampagii”, într-un mod unicat,: „Într-un veac cu noapte mare, / Noi aprindem felinare, / Ca să nu fiţi trişti, / Voi le stingeţi către ziuă / Şi noi ne luăm adio, / Sărmani artişti. // Vine noaptea următoare, / Noi aprindem felinare / Spre a fi frumos. / Voi le stingeţi duşmăneşte, / Vouă noaptea vă prieşte, / Vai, ce folos. // Bieţi lampagii, în veacul greu, / Noi, orice-ar fi, lucrăm mereu, / Dăm foc, dăm foc felinarelor! / Dăm foc, dăm foc felinarelor!”... Incredibil! Imediat, am ajuns la Bucureşti, l-am şi înregistrat, s-a dat de vreo două ori la Radiocenaclu, pe urmă a fost oprit, pentru că punea probleme prea multe celor de la secţia de „tăiere”, de la cenzură. Au zis că-i prea colorat, să-l mai lăsăm. Era un cântec, de fapt, un strigăt şi nu convenea acelor vremuri. A fost cerut, în schimb, ştiu că s-a cerut şi s-a cântat mereu, până în 1985.”

„Eu, Ştefan Hruşcă: dascăl de formaţie, născut în Maramureş, Ieud, cu buletin de Cenaclul Flacăra. Pentru că de-acolo s-a născut totul şi de-acolo am ajuns unde am ajuns. E puţin probabil să fi răzbit şi altfel, pentru că atunci era cu totul şi cu totul altă orientare faţă de muzică, de artist, de felul în care trebuie să fie un artist, cum să se comporte şi, fără Cenaclul domnului Păunescu, nu cred că erau mulţi dintre noi."

„Cenaclul Flacăra: fenomenul, mişcarea care a stat la baza învigorării generaţiei care a ieşit în stradă în 1989. Sunt bucuros să fi făcut parte din Cenaclul „Flacăra”, în care am intrat destul de târziu, în 1981, şi în care am stat numai trei ani, care mi-au ajuns pentru o viaţă. Au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea.”

(interviu realizat în 13 noiembrie 2007, după emisiunea Noi între noi, de la Radio Bucureşti)

Ştefan Hruşcă şi Adrian Păunescu – o istorie pe scurt

1943, iulie, 20 – într-un sat din Basarabia, se naşte, din părinţi olteni, Adrian Păunescu.

1957, decembrie, 8 - într-un sat din Maramureş, se naşte, din părinţi de-ai locurilor, Ştefan Hruşcă.

1973, septembrie, 17 – Adrian Păunescu, numit de şapte luni redactor-şef al revistei Flacăra, inventează Cenaclul Flacăra.

1979, iunie, 17 – Adrian Păunescu, ca preşedinte al juriului Festivalului de folk de la Curtea de Argeş, îl descoperă şi îl premiază pe tânărul învăţător Ştefan Hruşcă.

1981, octombrie, 22 – în timpul turneului Cenaclului Flacăra, la Baia Borşa, Maramureş, Adrian Păunescu îl aduce pe scena sa pe Ştefan Hruşcă şi îi oferă un loc permanent în echipa sa.

1982, februarie – Crezând că vocaţia lui Ştefan Hruşcă nu s-a exprimat pe măsura potenţialului său uriaş, Adrian Păunescu îl invită pe Ştefan Hruşcă la o şedinţă de lucru de trei zile, la Sinaia, unde îi cere tânărului artist să compună pe loc câteva linii melodice, pe care îi scrie, pe loc, versurile pieselor “Rugă pentru părinţi”, “Sacra banalitate” şi “Întoarcerea ţăranului”.

1982, martie, 22, la Constanţa, A.P. programează pentru prima dată aceste piese pe scena Cenaclului (curând, şi la Radio Cenaclul Flacăra), iar “Rugă pentru părinţi” devine şlagăr naţional.

1982-1983 – Ştefan Hruşcă este unul dintre membrii de bază ai Cenaclului, participând la sute de spectacole şi fiind promovat de A.P. în numeroase emisiuni radio şi TV. În timpul turneelor, Şt.H. scrie împreună cu Adrian Păunescu cântecele “La nunta ta”, “Clopotul reîntregirii”, “Steaguri albe”, “Un gând de iarnă”, “Unitatea lumii”, “Dor de Cluj” (compoziţie integrală a lui A.P.), care se adaugă repertoriului, în care mai sunt piese ca “Imn vizionar” (versuri: Dan Verona), “Raza cerului senin” (Versuri: Horia Bădescu), “Linu-i lin”, “Mare iarnă o picatu”, “Am venit aici la voi”, “Măicuţa când m-o făcut”, colinde (folclor maramureşean).

1982, decembrie, 8 – Adrian Păunescu îl sărbătoreşte pe Ştefan Hruşcă, la 25 de ani, în sala sporturilor din Cluj, arhiplină, la concertul Cenaclului Flacăra.

1984, martie, 28 – În Casa de Cultură din Cisnădie (unde autorităţile au interzis brutal publicului să participe), se lansează, într-un spectacol al cenaclului, în care artiştii, aflaţi pe scaunele din sală, urcau, pe rând, să-şi cânte piesele, cântecul scris cu două zile mai devreme, de către Adrian Păunescu şi Ştefan Hruşcă, „Bieţi lampagii”.

1984 – Ştefan Hruşcă, împreună cu Vasile Şeicaru, alege să-şi continue drumul în afara Cenaclului Flacăra, la ale cărui spectacole nu mai participă. Până în decembrie 1998, când este invitat într-o emisiune TV a lui A.P. de la Antena 1, Ştefan Hruşcă şi Adrian Păunescu nu se întâlnesc şi nu vorbesc nici măcar la telefon.

1985, iunie, 15 – După spectacolul de pe stadionul din Ploieşti, Cenaclul Flacăra este interzis. Imediat, este oprită şi emisiunea de radio a cenaclului, iar în 8 iulie 1985, Adrian Păunescu este dat afară şi de la revista Flacăra, fiindu-i interzis să mai urce pe vreo scenă, până după decembrie 1989.

1985-1989 – Ştefan Hruşcă (adesea alături de Vasile Şeicaru şi Victor Socaciu), îşi continuă activitatea scenică şi îşi consolidează poziţia de primă mărime în folkul românesc, dobândită în anii de Cenaclu.

1990, mai, 7 – Pe stadionul din Turnu Severin, Adrian Păunescu reînvie Cenaclul Flacăra, dându-i un nume nou: Totuşi iubirea, cu care realizează până în 2008 peste 1000 de manifestări publice.

1991 – Ştefan Hruşcă se stabileşte în Canada. Adrian Păunescu rămâne acasă, în România, în ciuda marginalizării publice pe care o suferă, încă din 1985.

2001 – Adrian Păunescu reîntemeiază revista „Flacăra”, iar Cenaclul îşi reia numele „Flacăra”.

2003, august, 31 – La marele spectacol al Cenaclului Flacăra de la Chişinău, cu ocazia sărbătorii Limbii Române, Ştefan Hruşcă revine, după 19 ani, în Cenaclul lui Adrian Păunescu,alături de Vasile Şeicaru, Dumitru Fărcaşu, Cristian Buică, Maria Gheorghiu, Octavian Bud, Emeric Imre, Mădălina Amon, Andrei Păunescu, Adriana Margalina, Noni Răzvan Ene, Victor Georgian (acordeon), Cornelia Tihon (tilincă, fluiere, caval mare şi nai), Romeo Dumitrescu (vioară), Marius Iana Dobre (clape), Ionel Tănase Tase (tobe).

2007, noiembrie, 9, Adrian Păunescu şi Ştefan Hruşcă se reîntâlnesc, invitaţi la emisiunea „Duminica în familie” a Mihaelei Rădulescu de la Antena 1, unde plănuiesc un spectacol comun de muzică şi poezie, la finalul turneului aniversar „Ştefan Hruşcă – 50”.

2007, noiembrie, 13 – Ştefan Hruşcă, după emisiunea „Noi între noi” de la Radio Bucureşti, în care este sărbătorit în devans la împlinirea vârstei de 50 de ani, îi oferă realizatorului Andrei Păunescu un interviu de destin, publicat în revista „Flacăra lui Adrian Păunescu”, în care mărturiseşte: „Cenaclul Flacăra a fost mişcarea care a stat la baza învigorării generaţiei care a ieşit în stradă în 1989... Aşa s-a făcut verde pentru direcţia mea de mers, când aveam 24 de ani... Sunt bucuros să fi făcut parte din Cenaclul Flacăra, în care am intrat destul de târziu, în 1981, şi în care am stat numai trei ani, care mi-au ajuns pentru o viaţă. Au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea.”

2008, mai, 5 – La sala mare a Teatrului Naţional din Bucureşti, plină cu 1000 de spectatori, are loc, timp de două ore, spectacolul-eveniment „Ştefan Hruşcă, Adrian Păunescu – Rugă pentru părinţi”.

5 mai 2008

Serie şi paralel

M-a întrebat
de ce bărbaţii mint,
când simt că
se apropie despărţirea
.

Am zis:
sunt colecţionari
de simultane,
îi tentează
legăturile în paralel
.
Nesiguri pe ochiul drept,
din viitor,
îl păstrează deschis
şi pe stângul,
din trecut.

- Dar noi? - m-a provocat.
- Voi, femeile, iubiţi
sensul unic,
legătura în serie
.

Serie? Paralel?
Cine spune
că iubirea
nu are ceva
din misterul
electricităţii?

Andrei, electrician şi electronist de ocazie

La 39 de ani

În 3 mai 2008, pe la ora 15.30, am împlinit 39 de ani (sau, cum ar spune cei lipsiţi de imaginaţie, cărora le datorăm proliferarea mesajelor tembele de sărbători de pe celulare şi nu numai: "am prins în buchetul vieţii a treişnoua floare"). Dar am auzit că se poate şi mai rău (Niccolo Machiavelli vă poate aminti, pentru că, deşi nu mai trăieşte fizic, lumea e plină de umbrele lui vii). Dar se poate şi mai bine. De pildă, e mai bine pentru protevista Carmen Dincă (veche prietenă a mea şi iubită-prietenă a unui bun şi dificil prieten), care e mai tânără decât mine cu ceva ani, cum mai tânăr ca mine - spune ea - e şi un alt lucrător din presă, Robert Turcescu (cam rupt de realitate în ultimii ani, la puţin după debutul bun), şi ei născuţi tot de Ziua Presei.
M-a întrebat ieri o cineva dragă şi semnificativ mai tânără dacă nu simt presiunea vârstei, pentru că - parafrazez acum - deşi uneori nu îmi arăt anii, buletinul şi calendarul spun că la anul pe vremea asta voi ajunge la patruzeci de cotolani. I-am răspuns că nu, dat fiind că sunt un bărbat standard, care şi-a încetat dezvoltarea emoţională încă de pe la 12 ani, vârstă la care puştanii încep să cam simtă apropierea erei împerecherii, ceea ce îi duce la oprirea principalilor parametri ai maturizării. Şi de aceea tratez cu inconştienţă fiecare nouă vârstă, până voi fi scos afară pe făraş, la marea debarasare, eu crezând şi atunci că nu m-am maturizat încă de tot.
Aşa că, de ziua mea, după ce mi-am urat un sincer "La mulţi ani", ca orice taur egoist, vă urez şi vouă, din alte zodii, din alte cirezi, cârduri, herghelii, bancuri, stupi sau stoluri, cu drag, tot ce vreţi şi nu îmi face mie rău, desigur. Pentru că meritaţi. Din simplul motiv că aţi citit. Adică aţi fost pe aici!


Notă: aveţi câteva cuvinte despre întâmplarea din 3 mai şi la comentarii, pe www.carmendinca.blogspot.com. Ca să nu vă obosiţi, deşi mi-ar face plăcere să vizitaţi blogul lui Carmen, reproduc ce am scris acolo:

"Carmen,
1. Dupa ce ca esti ziarista la un mare post, tauroaica standard si pictorita in devenire, mai vrei sa fii si Oracolul de pe Lemnea! Am citit avancronica ta si chiar asa s-a intamplat de 3 mai 2008, inclusiv cu biliardul (care, daca se intampla sa fie pigmentat cu tzafne rasfatate, ajunge sa si dezlege unele prietenii, facute tot cu tacul in mana).
2. A fost o seara asa cum mi-am dorit, cred ca si tie ti s-a parut la fel, iar spectacolul de muzica, sport, orgasme stomacale, fum legal, dialoguri si barfe a avut actori grozavi, oameni unul si unul: tu si iubitul tau Rusu cel destept si fitzos (pe langa care Iulius Caesar e mic copil), Andrei K. si iedera lui bruna, Cristi si Florenta lui Dascaleasca fara egal, Adrian anarhistul, Neagra iesita din penumbra, George Chirca cel de cursa lunga si de prietenie asemenea, invitatele tale cele dragute si Ana Maria, sora mea care ne-a umilit pe toti la biliard.
3. Daca mai traim pana anul viitor, dam reluarea sau facem alt spectacol de 3 mai?"

3 mai 2008

Tupeu

- Mai bine
părinte
de copii geniali,
decât copil
de părinţi geniali!

- Cine ţi-a spus
că poţi alege?
Se răsti Dumnezeu.

Andrei, când şi când tupeist, de atâta bun simţ

2 mai 2008

Jurământul nostru

Nu te teme c-am plecat departe
Şi n-o să îmi iau rămasul bun,
Eu m-aş reîntoarce şi din moarte,
Chiar adio de-ar mai fi să-ţi spun.

De la început,
Mi-ai cerut plângând
Jurământul mut,
Cel mai negru gând:
De ar fi să fug,
Deturnat de-un val,
Orice-ar fi să fac,
Să ţi-o spun brutal.

Când s-a întâmplat
Să nu am noroc
Şi să trec prin iad,
Am scăpat de foc.
Braţul salvator
Eu mi l-am întins,
Fiindcă te iubesc,
Sufăr dinadins.

Andrei, New York, 11 septembrie 2001, neştiind când şi dacă o să mai ajungă acasă