29 februarie 2008

Pârâtul Dumnezeu nu s-a ţinut de cuvânt

ALT PROCES HALUCINANT

„Domnule Preşedinte şi Onorată Instanţă,


Preliminarii:
Subsemnatul Mărin Ieronim Bucuţa, din Aleşd-Vale, domiciliat în str. Principală nr. 1993, deţinător al emailurilor: ieronimsmeritul@doamnedoamne.com şi bucutza@dzeu.org, vă rog să dispuneţi chemarea în judecată a numitului Dumnezeu, cu domiciliu necunoscut, care se face vinovat de înşelăciune şi primire de foloase necuvenite. Martor îl chem pe numitul Isus Hristos, cu domiciliu flotant (după Înălţare / Pogorâre), care se face vinovat de asociere în vederea acţiunii de înşelăciune şi fals în contra mea, în solidar cu primul (tatăl său).

Pârâţi şi martori:
a) Dumnezeu (cunoscut şi ca Duhul Sfânt), în calitate de reclamat.
b) Isus Cristos (cunoscut şi sub mai multe nume, porecle, nickname-uri: Mesia, Nazariteanul, INRI, Mântuitorul, Jesus Christ Superstar etc), în calitate de martor pe care îmi rezerv dreptul a-l acţiona în instanţă de îndată ce se prezintă în boxa martorilor.
c) Prietenii mei şi familia mea, chiar dacă nu vor să se prezinte, în calitate de martori la supliciul meu.
Vă rog să vă adresaţi Poliţiei Române şi Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, care poate da relaţii în legătură cu domiciliul reclamaţilor şi ocupaţiile lor actuale, pe care eu, cu posibilităţile mele limitate, nu le-am putut afla.

Motivaţie şi istoric:
Începând cu vârsta preşcolară, şoim fiind, am căutat să fiu un bun creştin, după cum urmează:
1. Am frecventat biserica, în toate duminicile şi în sărbătorile legale, religioase sau muncitoreşti.
2. Apreciez că am aprins circa 665-667 lumânări de ceară sau parafină.
3. Am depus 33 de acatiste.
4. Am citit de opsprezece ori în rând cu diaconul.
5. M-am plimbat pe sub masă de trei ori pentru iertare la Mănăstirea dintr-un Lemn.
6. Am sărutat în fiecare august icoana Sf. Maria (dintre care am făcut şi herpes).
7. Am mărturisit că am concubinat (culcat) cu Aneta (verişoară nu de sânge).
8. Am donat bisericii de Bobotezi un sfert din banii din casă + slănină, nuci, vin din curte.
9. Am săpat parohului, am tratat de Acarianul roşu + Păduchele de San Jose + Păduchele lânos şi am văruit prunii sfinţiţi în fiecare primăvară.
10. Am bătut de la 500 la 1000 mătănii, fără indulgenţe.
11. Am protestat vocal la cedarea bisericilor ortodoxe către greco-catolici în patru comune riverane.
12. Am comandat la „Cartea prin poştă” opt titluri („Cântarea Cântărilor”, „Un pastor din New Jersey l-a întâlnit pe Mesia”, „Biblia pe înţelesul oricui” etc. ş.a.m.d.).
13. Am donat 66,6 de lei destinaţi salvării inundaţiilor.
Toate acestea le consider acum foloase necuvenite pentru care continui. Mai precizez: în interval, m-am rugat smerit, i-am cerut Domnului (şi fiului, şi maicii Domnului, să recunosc) după cum urmează:
- o maşinuţă cu telecomandă (clasa II),
- abonament Pif şi Rahan, Placid şi Muzo, Luminiţa, Minitehnium (clasa VI),
- să-mi treacă acneea juvenilă (liceu),
- să primesc de Crăciun sau Paşti discurile „Nambăr ov ză Bist” cu Iron Maiden, „Chiling Măşin” cu Judas Priest şi „Haiuei tu Hel” cu AC/DC.
- să-mi cadă loz cu Dacie pentru excursie în staţiune de logodnă (după bacalaureat).
Dorinţele nu au fost împlinite. Am fost lăsat să joc 47 de săptămâni necâştigătoare la 6 din 49, două taloane de trei variante (maxim 3 numere!). Am şaisprezece prezenţe la rând degeaba la Noroc, trei la Joker, opt la Pariloto (Dumnezeu bănuia că o să cadă Craiova), un an şi o lună taloane Teleeurobingo. Am luat parte una seară, împins de prieteni (nu din convingere) la Cazino Victoria. Culmea ironiei, am fost restructurat din servici şi mutat din domiciliu de soţie după divorţ. Mi-a căzut părul (la începutul intervalului îl aveam cu martori).
Pentru care înaintez prezenta acţiune.

Probe administrate la dosar:
- Bilete Loto 6/49, Joker şi Pariloto (originale), 83 lozuri expirate, necâştigătoare (originale), 24 bilete intrare Cazino Victoria (copii legalizate), CEC Dacie 5000 lei (1988), chitanţe de mână Caritas 1992 (ss indescifrabil Stoica), Gerald 1993 (ss indescifrabil Plopilean), SAFI 1995 (ss indescifrabil V. Cataramă), FNI 2000 (ss indescifrabil Vlas);
- Poze reclamantul cu păr (la 6, 14, 18 ani şi nuntă. Lipsă foto divorţ);
- Copii legalizate scrisori către Moş Niculae, Moş Crăciun, Dragobete, Sf. Mc. Diodor şi Rodopian + xeroxuri acatiste, poezii originale dedicate Domnului (19 titluri);
- Copii de mână Biblie, Ecleziastul, “Cap II. Zădărnicia lucrurilor lumeşti. 1. Grăit-am inimii mele: “Vino să te ispitesc cu veselia şi să te fac să guşti plăcerea!“. 15. Deci am zis în inima mea: “Aceeaşi soartă ca şi cel nebun avea-voi şi eu; atunci la ce îmi foloseşte înţelepciunea?“ , fără cap. celelalte + fiul risipitor (eu mi-am ajutat părinţii constant);
- Tăieturi ziare: a) oameni care s-au rugat şi au primit; b) care au primit fără să se roage (atei / liberi-cugetători / de formă);
- Recenzie „Basmele românilor” de Petre Ispirescu, rezumat „Heri Poter în lacul de argint”. 59 numere din „Vestitorul Ortodoxiei”, trei exemplare „Revista fenomenelor paranormale”;
- Listă semnături Asociaţia Hinduşilor în Oroare (în constituire, subsemnatul - vicepreşedinte executiv, convertit);
- Reviste ProTV Magazin şi TV Mania (sublinieri cu markăr galben-lămâie „Dosarele X”, „Ce minuni a mai făcut nevasta mea” etc ş.a.m.d.);

Pretenţii, solicitări, daune:
a) Daune materiale: contravaloarea actualizată cu dobândă legală la lumânări, acatiste, bilete loto + bingo, abonament „Vestitorul Ortodoxiei”, cheltuieli înfiinţare Asociaţie A.H.O..
b) Daune morale: 1 leu, reîncadrare servici şi maşinuţa cu telecomandă. Dacă în caz reclamaţii se prezintă revizuiesc lista Daune materiale. Ibidem Lista Daune morale, dacă Domnul merge pe apa din şanţul din spatele judecătoriei, iar Tatăl face lumină noaptea fără bec sau alte corpuri, caz în care vreau doar serviciul înapoi. Şi maşinuţa cu telecomandă.”

Sentinţă

Instanţa, luând în considerare solicitarea reclamantului Mărin Ieronim Bucuţa, precum şi probele administrate la dosar, decide admiterea cauzei cu condiţia ca reclamantul să ataşeze la dosar în termen de 15 zile (poştal sau fax) adresele de citare pentru pârâţi şi martori. Conform acquis comunitar (Directiva C.C.E.C. / 2011), citarea pârâţilor de ordin divin se face după caz: a) după confesiunea reclamantului; b) după chipul şi asemănarea pârâtului. Domiciliul putând fi oriunde („Al nouălea cer”, „În toate cele ce sunt”, „Dincolo de nori”, „Plutea pe-un tron de foc”, „Greul negrei vecinicii”, “Chaos-repaos” etc), fără o adresă în clar a pârâtului (judeţ, localitate, stradă, număr, bloc, scară, etaj, apartament, cod poştal, CNP), cauza nu se poate instrumenta. Instanţa reţine că reclamantul, nefiind adept al deismului, nu poate invoca excepţia lipsei de domiciliu a pârâţilor. Pentru aflarea adresei dorite, reclamantul Bucuţa se poate adresa poetului George Bacovia („Căci Dzeu mi-a dat să scriu aceste rânduri”), care poate fi citat şi acceptat ca martor. În cazul domnului Marin Ieronim Bucuţa, creştin ortodox, instanţa constată simplificarea procedurilor, fiind scoasă din calcul varianta citării cu caracter special şi coordonate ale fizionomiei (în speţă Allah, Islamul interzicând realizarea şi răspândirea de portrete şi icoane).
Instanţa, după consultarea experţilor în limba engleză, consideră nefondată şi pretenţia faţă de Dumnezeu şi Fiul privind discurile cerute de Crăciun sau Paşti, dat fiind conţinutul lor: „Number o the Beast” (= „Numărul bestiei”) cu Iron Maiden, „Killing Machine” (= „Maşina de ucis”) cu Judas Priest (Apostolul Iuda) şi „Highway to Hell” (= „Drumul spre Iad”) cu AC/DC.
Completul decide achitarea taxei de timbru pentru judecarea şi stabilirea Daunelor materiale (valoare nedeclarată) în cuantum în natură de două baterii tip 9 volţi, necesare maşinuţei cu telecomandă specificate, până la următorul termen. Consemnat în şedinţa din 30 februarie 2008,
Grefier: Petru Simonescu
Procuror delegat: Ioan Alfeu Mateescu
Apărător din oficiu: Filip Iudescu
Judecător: Luca Iacov
Judecător instrucţie: Vartolomeu Toma
Preşedinte complet: Andrei Domnescu

27 februarie 2008

De la capăt

Nu mai pot crede-n tine de azi,
Dacă vrei, poţi să urci sau să cazi,
Dar sunt sigur că nu pot să scap,
Tot te cred şi-o luăm de la cap.

Te-am crezut un dig de pază
Pentru somnul meu,
Văd că eşti nisipul moale
Şi mi-e tot mai greu.
Te ating sau nu?
Mâna mea trecu
Diguri căutând.
Toate-s doar în gând.

Te-am dorit ocean sau mare,
Să mă speli de rău,
Ai lucit o primăvară,
Cât e timpul tău.
Strop de val opac,
Nu te mai desfac,
Vreau să mă îngrop,
Dar n-am loc în strop.

Te-am simţit din depărtare
Un solemn gheţar,
Înălţimea mă-nşelase
Şi am vrut să sar,
Să îngheţ de tot,
Dar acum nu pot,
Ţin în mână doar
Cubul din pahar.

Te-am văzut sculptată-n stâncă,
Te-am visat stejar,
M-a trezit coşmarul veşted
Că eşti frunză iar
Ochii tăi - lumini -
De-ntrebări sunt plini,
De păcate-s grei,
De uitări şi chei.

Andrei, luând-o mereu de la cap

25 februarie 2008

Careu de femei cu bărbaţi în coadă

Când eram puştan exclusivist, spuneam în gura mare ceea ce auzeam pe la alţii, mai mari şi cu mai multă experienţă (dar - acum înţeleg! - nu şi cu mai multă înţelepciune), şi anume că nu mă interesează ca femeia să fie şi deşteaptă, dacă e frumoasă. Cât de greşit! Cât de mare prostie e să iei bolul alimentar din stomacul altuia şi să spui că l-ai mestecat şi l-ai digerat tu, când plăcerea stă tocmai în experienţa descoperirii gusturilor! Mai strigam tot eu, în cârdăşie cu câte un mârlănaş cu ceva farmec, dar cu prea puţină profunzime şi care nu vedea decât sexul din femeie, că, dacă femeia nu străluceşte pe dinafară, nu o pot iubi, nu mă pot îndrăgosti de ea. Şi cât de bine am înţeles, ceva mai târziu, că există şi categoria frumuseţii interioare. Am început să pricep paradoxul si complexitatea problemei, abia când m-am întrebat de ce nu îmi vine să mă culc cu o anume splendoare (cam prostovancă şi rece, cam prefăcută şi cam rigidă) pe care toţi o lăudau şi ar fi vrut-o, iar mie mi-era dor de urâţica mea simpatică şi deşteaptă, cu care mă potriveam atât de bine, în pat şi în afara lui, şi cu care vorbeam câte şi mai câte, înainte de, după şi, uneori, chiar în timpul.
M-a contrariat să descopăr că femeile frumoase şi toante nu prea tânjesc să fie şi deştepte, mulţumindu-se cu succesul de casă, fără să simtă cum prostia, incultura şi superficialitatea le străbat lejer existenţa. M-a contrariat la fel de mult să aud de la femeile pe care natura nu le-a înzestrat cu un exterior spectaculos, ci mai ales cu farmec spiritual şi intelect cât să dea şi la alţii, cum îşi doresc cel mai mult să le spui că sunt frumoase, nu deştepte, conceptul de „frumuseţe interioară” considerându-l inutil şi chiar jignitor.
Ca să simplific tabelul pe care vi-l propun, am restrâns destul de brutal trăsăturile, am eliminat nuanţele şi caracteristicile ambigue, definind doar două categorii: „Frumuseţe” şi „Urâţenie”, dispuse pe doar două paliere: „Exterior” şi „Interior”. „Exterior” înseamnă, aici, tot ce ţine de aspectul trupesc, de fizionomie. „Interior” înseamnă, aici, tot ce ţine de inteligenţă, caracter, cultură, înţelepciune. E lesne de înţeles că, din patru posibilităţi, nu putem cumula decât două trăsături, care le exclud pe celelalte două.
Dacă e aproape clar că, asupra frumuseţii exterioare, nu se prea poate acţiona, decât cu o cosmetizare care, până la urmă, tot va scoate la iveală adevărul adevărat, există şansa de a acţiona asupra frumuseţii interioare, cu care se poate intra în orice competiţie.
Pe Femeia X (frumoasă şi pe dinafară, şi pe dinăuntru) am întâlnit-o rar. M-a stânjenit starea de încordare pe care mi-am descoperit-o în faţa perfecţiunii sau a ceea ce părea, pentru mine, perfecţiune. Şi am pierdut-o, de fiecare dată. Cu părere de rău, dar fără remuşcări.
Pe Femeia Y (frumoasă pe dinafară, urâtă pe dinăuntru) am întâlnit-o din când în când şi, după incendiul de început, m-a cuprins starea de zădărnicie, văzându-mă cum mă aflu în plin deşert, având în desagă numai curmale, smochine, banane, miere, perle şi petrol, dar nici o umbră care să mă salveze şi nici un fir de apă curată. Care ascunde profunzimea şi fumuseţea adevărată a existenţei.
Pe Femeia Z (urâtă pe dinafară, frumoasă pe dinăuntru) am întâlnit-o de câteva ori şi, alături de ea, am trăit momente şi revelaţii rare. Ca într-o cameră întunecoasă, în care, cu fiecare clipă, descoperi că poţi vedea, iar bezna depinde de tine să nu mai fie beznă, dacă înţelegi cum să descoperi ceea ce este ascuns.
Pe Femeia Q (urâtă şi pe dinafară, şi pe dinăuntru) am întâlnit-o în doar câteva împrejurări. Poate pentru că eu, când privesc o femeie, vreau să găsesc aproape întotdeauna ceva frumos la ea în ciuda evidenţei, în acele puţine ocazii, am încercat imposibilul, dar apa, din piatră seacă, nu prea are cum să iasă. Şi am înţeles că nu eu sunt fântânarul, lăsând-o altcuiva. Nu am nimic cu acest tip de femeie, dar, ca şi cu ţânţarul, îl accepţi şi îl laşi în pace, doar dacă nu sare pe tine.Şi atunci, pentru că fiecărei categorii îi corespund subiectivităţi şi puncte de vedere paradoxale - tot atâtea cât gusturi, singura care decide este „Potrivirea”, care depinde, şi ea, de multe ori, numai de trăsătura numită „Farmec”, pe care, de asemenea, nu am putut-o aşeza în tabel. Potrivirea şi farmecul aunt singurele care, până la urmă, au drept de veto şi puteri discreţionare în dragoste şi în cuplu. Este o încercare de dare a cărţilor pe faţă: careu de dame cu bărbaţi în coadă.

Tu nu eşti frumoasă

Versuri dedicate femeilor frumoase doar pe dinăuntru, neconvenţionalelor, explorabilelor. (Celor frumoase şi pe dinăuntru, şi pe dinafară, le scrie toată lumea. Celor frumoase doar pe dinafară, degeaba le scrii, că nu pricep. Celor urâte şi pe-afară, şi pe dinăuntru, nu merită să le scrie nimeni. Nici măcar eu).

Tu nu eşti frumoasă,
Dimpotrivă,
Ai defecte
Care se pot analiza,
Lângă unele calităţi
Care, ce-i drept,
Mă exasperează,
La gândul
Că nu le voi mai avea,
Prin tine,
Vreodată.

Iubirea mea
Nu-i analiză,
Eu nu te iubesc
Pentru ochi
Sau picioare
Şi nici nu te alung
Pentru vreun defect,
Eu te iubesc
Aşa cum eşti,
Fără să am nevoie
De sfaturile lumii:
„Ai făcut o alegere bună“.

Dacă te iubesc
Sau nu
Nici nu mai contează,
Tu nu eşti
Lângă mine
Alături de mine,
Departe de mine,
Eşti în mine,
Eşti unul dintre
Organele mele vitale
Şi una dintre
Funcţiile mele vitale.

Corpul şi sufletul meu înseamnă
Inimă,
Plămân,
Tu,
Plex solar,
Gură,
Mâini,
Picioare,
Urechi,
Grumaz,
Ochi
Şi celelalte,
Văzute
Sau nevăzute.

Cât eşti,
Sunt.

Cât sunt,
Suntem.

Andrei, care, de ani şi ani, se tot gândeşte cum să scrie asta
Ilustraţie preluată de pe www.posteremag.ro/imagini

23 februarie 2008

Sensurile domnului Geoană

Probabil de bucurie că Adrian Năstase a început să urce iar în PSD şi nu mai are decât un pas până să-l ajungă (şi - de ce nu? - să i-o ia şi înainte, dacă tot a făcut efortul), Mircea Geoană ne-a arătat la Consiliul Naţional din 22 februarie 2008 sensurile cuvintelor sale, care sunt mai complexe decât par la prima vedere sensurile degetelor sale:

1) În sus
(noua direcţie de zbor a lui A. Năstase);

2) În dreapta şi stânga, simultan
(sensul preşedinţiei sale);

3) În interior, direcţia cerul gurii
(sensul comentariilor sale despre poziţia în care e bine sau rău să te afli, în sex);

4) În jos
Lăsând să-i cadă din mână o bancnotă de 1 Leu, dl Geoană a spus:
“Aceasta e o monedă de 1 Leu”, arătând cum se prăbuşeşte ondulat dar sigur economia ţării sub liberali şi sub Uraganul democrat-liberal Băs.
Pentru dl. Geoană şi pentru alţi necunoscători, să arătăm alăturat diferenţa dintre banul de hârtie şi banul de metal: a) cel verde, de hârtie + plastic, cu chipul lui N.Iorga, este bancnota; b) cel lucios, de metal, este moneda;

5) Înspre camera plăcerilor
(M. Geoană: “Vă promit că o să ne închidem într-o cameră şi o să tranşăm acolo totul, ca între bărbaţi şi femei”);

6) Înspre dicţionar, direct la termenul “veleitar”.
(M. Geoană: “Priviţi! Har Domnului, conducerea PSD e plină de veleitari!”).
Ori a fost prea sincer şi critic în public, ori n-a ştiu că “veleitar” = individ cu ambiţii nejustificate. Oricum ar fi, nu e bine.

22 februarie 2008

Catre toti vizitatorii si comentatorii, după 3 luni împreună

1. Pe 24 februarie 2008, blogul Andrei Paunescu implineste venerabila varsta de 3 luni.

2. Desi nu am primit inca nici un Oscar, nici un Urs de aur si nici din alt material, nici un Glob, ci doar cuvinte frumoase si cateva Palme, va multumesc ca ati trecut si ca o sa mai treceti pe aici.

3. Mai declar ca as vrea sa salvez balene si planeta, dar nu stiu cum.

4. Parintilor, rudelor, prietenilor, dusmanilor, cu si fara numar, etc le multumesc fix din pix, din cord ca sa fiu de acord, din chitara ca sa nu doara, din tastatura si, normal, din gura.

Foto: Ana Maria

Pentru Dan, cate ceva despre trupa Totusi

Trupa Totuşi a luat parte la tot felul de spectacole mai ales in tara, la festivaluri de rock, la concerte cu mai multe trupe si solisti, dar singura - destul de rar. Nici nu se mai practica spectacolele cu numai un numar. Lumea nu are rabdare de o singura aparitie. Din pacate, trupa Totusi a aparut la TV de mai multe ori in cadrul Cenaclului si imaginea de formatie de acompaniament, care a fost ocazionala, a devenit mai vizibila decat trebuia. In repertoriul nostru sunt vreo 30 de piese originale si alte cateva coveruri. Daca ne-ar mobiliza vreun impresar sau ne-ar chema prin cluburi de gen, poate ca ne-am pune in miscare mai mult. Dupa mesajul tau, parca imi vine iar cheful sa scot alte cantece si albumul care trebuia de mult sa apara. Am si un prilej bun: in iulie 2008, Totusi implineste 25 de ani de la infiintare (ce adolescenti eram! Dar nici acum nu suntem pensionari...). Iti postez si o poza de la concertul din 27 octombrie 2007, cu mine si cu Mihai Napu, bassistul. Tase si tobele sunt in partea care, aici, a scapat fotografului, pe nume Ana Maria, sora mea mai mică.

21 februarie 2008

Moldova este a mea, pentru că eu sunt urmaşul urmaşilor lui Ştefan


Procese halucinante
Precizare pentru cei ce se întreabă ce e cu aceste texte absurde: acest text, ca şi altele de acelaşi gen, publicate anterior (Tăuroaica crizată, Nunta lui Mareana), reprezintă, fireşte, forme sintetizate, adaptate, alese, prelucrate, ale unor situaţii sau scrisori reale, care, însă, au trecut prin sita autorului, spre a lua calea către dumneavostră. Scopul nu e decât să ne amuzăm şi să cădem puţin pe gânduri, despre ce înseamnă nebunia şi aberaţia, care, uneori, pot lua forme vecine cu umorul literar.
Onorată instanţă,
Domnule Preşedinte,
Preliminarii:

Subsemnatul Rareş Petrică Şt. Aştefăniţei, din Paşcani, domiciliat în str. Ştefan cel Mare nr. 1457 A, apartament 47, cod poştal 1504, posesor al emailului: moldovaesteamea@youpi.ro, vă rog să dispuneţi restituirea proprietăţii mele în care am fost împiedicat abuziv să intru în posesie. De asemenea, vă rog ca, în acest drept şi reparatoriu proces pe care doresc să-l deschid, să admiteţi cererea mea de a transmite Ministerului Justiţiei cât şi Ministerului Agriculturii şi Amenajării Teritoriului din Republica Moldova şi autorităţilor locale găgăuze şi nistrene, câte o copie xerox a cererii mele, care sunt de acord să ţină loc de începere a acţiunii civile şi penale după caz.
Pârât, reclamat:
Statul român + toţi deţinătorii de terenuri şi clădiri dintre Prut, Siret, Milcov şi Putna. De asemenea, Republica Moldova.
Motivaţie şi istoric:

De mic copil, am întrebat pe bunelul: la cine se referă Ştefan cel Mare jucat de G. Vraca când spune „urmaşii-urmaşilor” în renumitul citat “Moldova nu este a mea, nu este a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor!” înainte de moarte, al lui Barbu Şt. Delavrancea în „Apus de Soare”? Când am descoperit asemănarea mea cu domnitorul (la 19 ani, mama nu m-a mai putut opri să-mi las plete - eram încadrat la IJTL şi primisem repartiţie 2 camere confort sporit, eram deja pe banii mei - şi mustaţă), am fost decis să rup coada taurului de coarne. Procesele de revendicări-restituiri începuse. Casa în care locuiesc cu chirie s-a restituit, proprietarul transmiţând somaţia să părăsesc imobilul în 72 de ore.
Probe administrate la dosar:
- Harta României 1938 (lipsă, rupte judeţele Strojineţ, Cernăuţi şi Hotin, şters parţial jud. Fălciu, jud. Covurlui, jud. Timiş-Torontal),

- Harta Turistică Auto a României, ediţia revăzută, Editura Niculescu, Bucureşti, 2006,

- „Apus de Soare” de B.Şt. Delavrancea (Biblioteca Şcolarului, 1978), fragment incriminatoriu subliniat cu marker,

- Versuri „Doamne a toată Moldova / Nu te-am făcut de ruşine /.../ Ridică-te Ştefane şi vezi-ţi fiii / Că vremea şi astăzi e grea” (A.Păunescu, „Jurământ la Putna”, 1982),

- Poze paşaport (faţă), poze în parc (profil) cu mine,

- Portrete asemănătoare Ştefan cel Mare,

- Buletine identitate din arborele meu ginecologic (tata, bunelul). Pentru străbunelul - dovadă Sfat popular „declarat pierdut”. Pentru stră-străbunelul - declaraţie pe proprie răspundere de la vecini spravieţuitori că au fost vecini în Podu Turcului până în 1913,

- Cronică dramatică revista Teatrul „Moldova nu este a mea” de Epaminonda Afrăsinei,

- Vederi mânăstiri Moldoviţa, Arbore, Suceviţa, Putna, Voroneţ, Hărjeuca etc,

- Etichetă apă plată Dorna Izvorul Alb,

- Copii legalizate la pag 15, 49, 339, 793 volum „Eterna şi fascinanta Românie”, 1995, obiective încercuite cu verde.

Pretenţii, solicitări:

Având în vedere situaţia mea locativă, precum şi că nu am deţinut şi nu deţin proprietăţi din fondul locativ de stat şi nici din piaţa privată, vă rog să dispuneţi trecerea Moldovei în proprietatea mea, angajându-mă să nu schimb destinaţia imobilului pe o perioadă de minim 5 (cinci) ani, şi fără drept de vânzare înstrăinare pe un termen de minim 10 (zece) ani. În cazul soluţionării favorabile a cererii, doresc ca să îmi schimbaţi numele din Rareş Petrică Şt. Aştefăniţei în Petru Rareş al II-lea sau în Ştefan cel Mare al II-lea sau în Ştefan cel Mediu. Intenţionez să am domiciliul în Cetatea Neamţului, casă de vacanţă la Potoci, chilie de rugăciune la Putna (Daniil Sihastru), loc de veci la Mânăstirea Hărjeuca.
Observaţii. Anexe. Diverse.
Reclamantul nu are martori.

Sentinţă

Instanţa, luând în considerare solicitarea reclamantului Rareş Petru Şt. Aştefăniţei şi probele administrate la dosar, după obţinerea medierii de împăciuire cu Hassan Kadâr, proprietar al clădirii de domiciliu al reclamantului, şi având în vedere că Reclamantul şi-a retras acţiunea după ce instanţa a rugat proprietarul vilei să-i prelungească cu cinci ani contractul de închiriere, prin cererea holografă nr. 13 (anexată: „Momental îmi retrag acţiunea. Înţeleg că unităţi ca Rafo Oneşti, barajul Bicaz, U.M.013013 aviaţie Bacău acum NATO, Relonul Săvineşti, Hotelul Arcaşul din Suceava, stadionul „Pinalti” din Piatra Neamţ şi însuşi vila în care domiciliez cu chirie nu au fost ridicate de predecesorul meu legal Ştefan cel Mare, ţinând seama de angajamentul proprietarului dl Kadâr de a-mi prelungi contractul de închiriere în cele două camere + vestibul, chicinetă, baie fără cadă din Paşcani, str. Ştefan cel Mare nr. 1457 A, apartament 47, cod poştal 1504, ceea ce constituie motive întemeiate de retragere a acţiunii"), decide încetarea acţiunii şi restituirea probelor către reclamant. Reclamantul va rămâne cu numele actual şi nu îşi va muta domiciliul în Cetatea Neamţului şi nici într-o altă cetate. Consemnat în şedinţă publică, azi, 1 aprilie 2007.
Grefier: Ştefan Apetrei Judecător: Miron Costi Ureche
Preşedinte Complet „Moldova”: Ştefan Bogdan Ştefănescu

O singură poveste

Dar singura poveste
A lumii e aceea
Cu doi actori celebri,
Bărbatul şi femeia.

Sunt femei cu caractere drepte,
Sunt femei ce nu pot să aştepte,
Sunt femei ca marea sau ca munţii,
Sunt femei în aşteptarea nunţii.

Sunt femei de sânge sau de gheaţă,
Sunt femei de moarte şi de viaţă,
Sunt femei de tropic sau de poluri,
Pentru orice piesă-n orice roluri.

Sunt femei de ură şi iubire,
În prezent sau doar în amintire,
Sunt femei de rău, femei de bine,
Sunt femei supuse ori regine.

Sunt femei de vale, de colină,
Sunt femei ce cântă, scriu, suspină,
Sunt femei cu suflet care arde,
Sunt femei ascunse-n câte-o carte.

Sunt de ghindă, cupă, tobă, pică,
Sunt femei ce cad sau se ridică,
Sunt bunica, mama, fiica, sora,
Sunt nevasta, soacra sau e nora.

Sunt femei ce bagă lumea-n boală,
Fără preferinţă socială,
Sunt femei de gală sau de piaţă,
Ce gândesc ascuns ori spun pe faţă.

Sunt femei modeste sau deştepte
Ce tot urcă sau coboară trepte,
Sunt femei ce-ngroapă toţi cărunţii,
Dar şi tineri goi în dosul frunţii.

Sunt femei ce-adoră sau înşală,
Sunt femei ce dorm şi când se scoală,
Pot să fie as, decar, şeptică,
Le iubim sau ne provoacă frică.

Sunt femei de pus pe la chimire,
Sunt femei cu forţă de oştire,
Sunt femei de casă ori agora,
Sunt femei de pupa şi de prora.

Sunt femei ce-n puşcării ne-ar ţine,
Dac-ar bănui pe orişicine,
Vin în turmă sau plutesc în stoluri,
De prin stepe sau fertile soluri.

Sunt femei ce fac ades trotuarul,
Sunt şi maici, ce-şi plâng în pumni amarul,
Sunt şi matcă, sunt şi doar albină,
Ne rămân în creier şi retină.

Sunt femei de multe miliarde,
Sunt femei tăcute sau petarde,
Din icoane li se trage seva,
Dar păcătuiesc, visând la Eva.

Nu-s cuvinte cât să le încapă,
Nici în eră, nici într-o etapă,
De la început şi pân-la groapă,
Ele-s aer, foc, pământ şi apă.

Andrei, cu dragoste şi spaimă, cu admiraţie şi tristeţe

20 februarie 2008

Raspuns la vedere cuiva care ma mistocareste din umbra

Liv(sa ma ierti ca iti voi spune, aleatoriu, si tu, si dumneata),
1. Ai un condei excelent si un mestesug al ironiei, de admirat. Nici nu prea mai conteaza cat ai dreptate si cat nu, in ce spui despre mine, ca doar acesta este secretul pamfletului de calitate.
2. O problema ar fi ca eu vorbesc cu fata si biografia in lumina, iar dumneata o faci din intuneric.
3. Chestiunea agatatului este, intr-adevar, foarte complexa. Unii ii spun miracol al inceputului unei povesti de dragoste (poate cea mare, pe care o cautam cu totii), altii o iau in ras, onanistic. Inca nu stiu unde te pozitionezi, dincolo de rautatile pe care mi le scrii. De obicei, sunt foarte inversunati aceia care ar vrea sa practice sportul asta, agatamentul, dar nu pot. Din varii cauze. Poate le cunosti. Poate nu.
4. Cat priveste studentele, ia-le pe rand, interogheaza-le, afla-le detaliile vietii intime, fa pe detectivul pe traseele lor, monitorizeaza-mi si mie drumurile si o sa vezi cat este presupunere si cat e adevar din ce spui, dealtfel, cu ceva abilitate a scrisului si cu o doza de ura, care face bine paginii.
5. In general, te exprimi gramatical si bine inchegat stilistic, ceea ce e foarte necesar, mai ales atunci cand vrei sa desfiintezi pe cineva. Respectul meu (partial)! Daca nu-ti plac textele mele, imi pare rau. Voi mai incerca. Eu nu ma incapatanez sa cred ca am legatura harazita cu vreun domeniu in care ma pronunt si care te deranjeaza. Exist si, daca se intampla sa am vizitatori (pe blog!), inseamna ca ma aude si ma asculta cineva. Inclusiv d-ta. Ceea ce a maximum pentru un om care iese in public. Pretentia la unanimitate e cea mai mare utopie. Cea mai interesanta e batalia contrariilor, din care ies scantei de spectacol. Aici, pe acest blog, vine cine e interesat de mine. Nu e o materie obligatorie, iar asta ma face sa merg mai departe linistit.
6. Nu rade de alchimia orgasmului, caci se cunosc atatia oameni care ar da orice, ca sa ii detina secretul. Daca esti femeie, stii ce important e sa ajungi la el si cat de mult e de pretuit barbatul care ti-l aduce la (intre) picioare. Daca esti barbat, stii cum e sa ti-l doresti in prezenta cui merita.
7. Masurarea puterilor, lungimilor si grosimilor, de care vorbesti, cred ca ar trebui introdusa, ca disciplina facultativa, in basmele in care eroii buni se intrec cu zmeii la atatea altele (pumni, muschi, ciorapi, sabii etc). Intelepciunile populare reactualizate spun ca e important sa nu fie prea mica, desigur (poate stii mai bine decat mine), dar am auzit ca e si mai important sa stii ce sa faci cu dansa. Intr-insa.
8. La privitul pe fereastra, te-ai inselat. Mai ales ca, pentru cine vrea experiente voyeuriste, internetul este o buna baza de date. Simplu de accesat. Cu rezolutie in functie de monitor. Nu cred ca ai nevoie de recomandari, linkuri etc, te descurci pe cont propriu, mai mult ca sigur. Ca bibliografie, urmareste transcriptul episodului din Seinfeld despre masturbare (sau masturbatie, daca nu cunosti decat forma academica, de dictionar, desi cred ca o stii si pe aceea la indemana oricui!)
9. Nu am oracol. Mi-a fost lene sa imi fac, la vremea la care se practica in gimnaziu, si, in plus, ma dezarmau paginile colorate in roz din caietele fetelor in care, de exemplu, una avea o poza decupata cu solistul Adrian Daminescu, alaturi de care scrisese "Icoana universului - regele muzicii". Atunci mi-am dat seama ca am pierdut batalia cu oracolele de pe caietele dictando, m-am resemnat ca trenul a plecat si nu-l mai pot ajunge. Dar nu temele majore din oracole erau rele (dragoste, dorinte, planuri de viata, marile intrebari), ci felul stangaci, uneori ridicol, in care erau prezentate. M-am orientat, deci, catre practicarea folkului si a rockului, in disperare de cauza, sa ies in evidenta cu ceva in fata colegilor si colegelor si sa ai dta despre ce scrie, dupa ani si ani.
10. Abuzul si uzul de poezie nu se pedepsesc prin nici o lege, nici macar morala.
11. Putem discuta despre lecturile recente si despre cele vechi doar fata in fata. Bineinteles ca fiecare are dreptul la optiuni literare, asa ca nici poezia tatalui meu nu e o disciplina obligatorie, cu pareri obligatorii si unice. La acest capitol, trebuie, insa, sa dovedesti multe, inainte de a intra in discutie, mai ales ca ai cam dat-o in bara: cateva dintre cele mai iubite poeme ale lui AP sunt scrise dupa 1980: ai ghicit, e vorba despre Ruga pentru parinti (1982), Amagire, Oratie de nunta, Nebun de alb, Pacient (1981-1986), Doamne, ocroteste-i pe romani (1988). Chiar, ce ne facem cu maculatura asta, devenita bun national? Ai sesizat ca nu te incarc cu textele de succes de dupa 1990, pentru ca ti-ar fi prea greu sa admiti greseala.
12. Cu seductia, niciodata nu e bine cum procedezi. Bogatanilor trogloditi li se spune: cu banii e usor sa cuceriti, mai invatati si voi o poezie, potentatilor! Celor care spun versuri romantice iubitelor, fara cadouri frumos ambalate, li se rade in nas: s-a dus timpul romantismului, scoateti banul, ghertoilor, daca vreti femei!
13. O sa ma gandesc la temele propuse, dar pe unele deja le-am abordat. Nu ai citit cu atentie, vei ramane repetent(a)!
14. Nu stiu cine e Poponet si cu ce se ocupa, dar trebuie sa fie cineva din elita culturala, daca vorbesti despre el si ii cunosti destinul si biografia.
15. In expresia "Scopul e acelasi - agatatul", ai realizat un ligament intre cuvintele "scopul" si "e". Evita, pe viitor.
16. A fi "băieţel de poezie gata" nu mi se pare decât un compliment rautacios. Multumesc. Oricum, ti-am oferit foarte mult timp si nebanuit de multe randuri. Daca esti barbat, s-ar putea sa ma antipatizezi si mai tare si nu vreau. Daca esti femeie, s-ar putea sa ma mai banuiesti o data ca raspunsul meu e o "cale catre vaginurile provinciale". Apropo: esti din Bucuresti?

19 februarie 2008

La judecata de apoi a înşelăciunii

Înainte să bateţi cu ciocănelul de judecător în masă şi să o condamnaţi sau să o achitaţi, eu aş depune mărturie, cu mîna pe ce vreţi, şi aş spune de ce e incomodă infidelitatea, numita, inculpata şi mult practicata: măcar pentru că firele de păr ale amantelor brunete, o dată căzute din rădăcinile al naibii de slabe, se lipesc numai de aşternuturile albe de acasă, iar firele amantelor blonde - numai de hainele negre. Sursă de stres, iar stresul face să-mi cadă şi mie părul. În plus, scurtează viaţa, deci jos cu infidelitatea! Dar cine are neobrăzarea să conteste că aventura infidelităţii ne dă chef de viaţă, pe care, pusă în practică, ne-o prelungeşte? Martorul din mine nu face decît să spună adevărul, nu contează în folosul cui.
Nevroza de a iubi în nesiguranţă

Şi eu mă iluzionez că femeia care îşi înşală bărbatul cu mine, n-o face şi n-ar putea face aşa ceva decît pentru mine, că infidelitatea ei e o excepţie, motivată unic, profund şi subiectiv, că ea nu e infidelă în esenţă, că n-are infidelitatea în sînge, ci mi-o dăruieşte cu puritate exclusivă. Ajung să cred că infidelitatea îi e de cea mai curată morală. Tentaţia infidelităţii e irepresibilă iar relaţia vinovată devine o nenorocire cînd începi să-ţi iubeşti amanta ca pe-o potenţială soţie. O dată metresa promovată, afişată în lume, luată acasă, o dată transformată din amantă secretă în nevastă oficială, apare şi întrebarea cutremurătoare: cînd îmi vine şi mie rîndul, cît mai e pînă la următoarea ei înşelătorie, cînd voi fi eu însumi păţitul? Cît mai aşteaptă Iago pînă îmi arată batista fără echivoc? Ceea ce nu ştie femeia care îşi înşală soţul cu noi este că, pe măsură ce o face mai cu sîrg, ne sporeşte admiraţia faţă de ea, ca amantă fără frică, dar ne decapitează şi încrederea şi îşi scurtează şansele s-o vrem de nevastă. Dacă suntem lucizi, nu orbim şi nu uităm din cînd în cînd de talentul amantei noastre, campioană a minciunii bine dosite şi a infidelităţii fără urme. Sigur, e posibil (greu!) ca înşelarea chiar să-i fi fost ei, iubitei, cauzată de o dragoste adevărată şi să fie reală scuza, pe care vreau din toată inima s-o cred, că “eu nu înşel, dar am făcut-o doar cu tine şi pentru tine!” Plăcerea pactului comun întru înşelăciune se răzbună, însă, repede şi se metamorfozează dureros în nevroza de a iubi în nesiguranţă. Toate astea sunt valabile pentru relaţii în care există, cît de cît, măcar impresia şi intenţia iubirii, nu numai pornirea sexuală.

Curvie cu remuşări

Altminteri, în desfrîul trupesc ocazional, nu e nici o nevoie de explicaţii şi de căutarea aparenţelor de ingenuitate din partea celor doi acuplaţi. Jalnice sunt pornirile jegului de a se pretinde nufăr. Oricât ar încerca o tîrfă de ocazie, prin al cărei pat treci, să-ţi demonstreze că viaţa ei a fost o dramă, ea tot tîrfă rămîne. Orice motive îţi povesteşte că au împins-o să se curvească, ea nu poate fi decît, maximum, o curvă cu remuşări. Cine poate nega faptul că şi curvăsăria are dramatismul ei? Oricît am accepta că, da, sexul pe bani sau din viciul trupului e chiar o dramă (fiindcă are acţiune, suspans, întristări, extaz şi durere), tot nu putem vedea curvia ca pe o meditaţie sau ca pe o adîncă filosofie. Dacă tîrfirea e uneori o dramă, nu orice dramă e, însă, tîrfire. De aici rezultă diferenţa şi neputinţa spălării morale ulterioare. Foaie verde, glas de arme, / Curva-i curvă şi cînd doarme!

În română nu există curv, tîrf, borf şi paraşut

Sunt bărbat, am înotat în infidelitate şi nu mi-e clar, încă, dacă am lipăit într-o baltă sau într-un rîu de munte, dacă am ieşit de acolo mizerabil sau mai curat. Dar mi-e clar că e nedrept ca limba română să nu aibă termeni masculini, pe deplini echivalenţi, pentru tîrfă, boarfă, curvă, paraşută, praştie. N-a auzit nimeni de tîrf, borf, curv, paraşut, praşt, iar cine spune că avem, totuşi, termenul “curvar” nu înţelege că, şi aici, limba noastră (care e “o comoară, în adîncuri înfundată”), face o discriminare crasă: curvarul nu e un bărbat cu comportament de curvă, ci un beneficiar al preacurviei, eventual un căutător de tîrfe preexistente, un consumator de vicii care - săracul! - îl ademenesc, un fel de victimă căzută în plasele întinse de femei, care tot ele ies vinovate şi din asta. E corect? Nu e corect şi propun completarea “şiragului de piatră rară, pe moşie revărsată”, cu termeni egali în drepturi şi însemnătate, sau, dacă nu, eliminarea cuvintelor ce arată, bogat şi cu plăcere, numai ceea ce femeile fac imoral.

Justificări pro

Circulă libere tot felul de maxime şi cugetări care vor să justifice infidelitatea: că bărbatul e, prin natura lui, poligam; că infidelitatea e un remediu contra plictiselii; că doar partenera nepasională sau nepotrivită e de vină cînd uităm cu lunile că e cu noi în pat, dar ne ducem glonţ la alta, erectili de la uşă; că nu se poate evita prăpastia care se cască, după un timp, între cei doi dintr-un cuplu oficializat; că înşelarea e fructul amar, dar plin de vitamine, al blazării; că provocarea pe care o simte bărbatul cînd îi miroase a carne nouă îi dă chef de viaţă. Luate parţial, toate acestea par adevărate. Dar ce autor masculin de asemenea cugetări nu enunţă inspirat pilde cînd e cazul să îşi justifice infidelitatea prin cuvinte bine aşezate?

Argumente contra

Cînd încerc să spun de ce nu e de practicat infidelitatea, mă simt ca un profesor stingher, fără credibilitate, care încearcă să predea o materie de care nu mai e nevoie, pe care pînă şi copiii o ştiu depăşită, falsă, în care nici el nu are încredere. E ca şi cum m-aş apuca să predau la fizică, în 2005, noua tehnologie a obţinerii focului prin izbirea de cremene, cînd copiii au brichete în mîini şi mă dispreţuiesc sincer. Sigur că aşa ar trebui să fie, să nu ne vedem decît partenera, dar mereu argumentele moralizatoare pălesc, rigide, în faţa realităţii şi a motivaţiilor palpitante care duc la înşelătorie. Tot sigur e că, dacă ai nevoie de altcineva, nu ai parte de o iubire perfectă acasă şi e mai bine să vezi dacă nu e timp pierdut să încerci să vulcanizezi o căsnicie-anvelopă ferfeniţă. În cele mai multe situaţii, infidelitatea merge în tandem cu minciuna şi atunci e impardonabilă. Dacă faci o măgărie pe care o recunoşti iar doamna de acasă acceptă sau iartă, mai merge, e treaba ei, tu ai fost porc, dar sincer. Dacă ai fost şi porc, şi mincinos, stresul îţi încurcă minciunile şi te face să crăpi prematur. Eu cred, încă, în şansa cuplului perfect, care se hrăneşte tocmai din timpul trăit anterior, din care îşi împrospătează timpul viitor. Am gustat, rar, eşantioane din drogul ăsta şi mi-e dor de el. E mai comod, mai cald, mai sigur, mai stabil şi mai sănătos, bineînţeles, doar dacă ai norocul să dai peste cine trebuie. Iată infidelitatea ca o căutare a marii iubiri! Nu e adevărat că, totdeauna, chiar dacă e bun partenerul, chiar dacă e rău, infidelitatea tot apare. Ne putem folosi de infidelitate ca să avem sub pernă o armă contra lipsei de dragoste şi de prospeţime, o pastilă de apărare contra surprizei neplăcute de la cea pe mîna căreia ne-am dat. Pentru că e riscant să avem toate ouăle într-un coş, pe care să ni le spargă iubirea vieţii, dintr-o lovitură, ducîndu-se cu altul.

Ipocriţii la putere

Întrebat cum stă la maturitate cu infidelitatea, după ce singur se lăudase că schimba, în tinereţe, balerinele ca pe ciorapi (sau mai des), un cunoscut om public a spus, în văzul naţiunii, la tv: “Eu să mă duc cu alta? Ce femeie merită să mă vadă dezbrăcat?” L-aş fi crezut, atît de bine se prefăcea lupul moralist, dacă n-aş fi aflat tot pe-atunci de la o cunoştiinţă a lui, care îi mai punea din cînd în cînd garsoniera la dispoziţie pentru cîte o escapadă cu vreo discipolă, că lupul devenise nu numai moralist, ci şi impotent. Ori, după ce rămâi impotent (sau urîtă, dacă eşti femeie), îţi dă mâna să fii şi să te declari fidel în căsnicie. Şi familist, şi om moral, şi principial, om care nu calcă strîmb, ba chiar să ai năzuinţe spre îngeri! Nu e nici un merit că nu faci păcate (deşi amorul nu e un păcat) pentru că nu mai poţi. Tare eşti cînd poţi, cînd ai cu cine, cînd ai cu ce, cînd ai şi unde, dar nu vrei. Tare prost, desigur!

Cu cît mai tare, cu atît mai bine

La începutul textului, mă declaram martor şi al acuzării, şi al apărării. Acum mă simt ca un rabin, care dă dreptate şi lui Iţic, şi lui Ştrul, şi celor ce îi observă duplicitatea.
Infidelitatea îmi aduce aminte de durerea de gingii de cînd eram mic: cu cît mă durea mai tare, cu atît mă spălam pe dinţi mai vîrtos, pînă la sîngerare. E o durere pe care ţi-o provoci singur, de care simţi că ai nevoie, la fel ca femeia sexualizată, care, cu cît zice mai mult “Au!”, cu atît vrea s-o doară mai tare.

18 februarie 2008

O mie de peşti


Oare
femeia aceasta,
nebună de frumoasă,
frumoasă de ciudată,
ciudată de dăruită,
nu e copilul
atât de plăpând altădată,
atât de îndrăgostit de apă,
pus de guvernantă
în chiuveta din bucătărie,
unde se simţea
ca-ntr-un bazin luxos,
doar ca să fie cuminte
şi să tacă
măcar o clipă,
ca o mie de peşti?



Text şi imagine: Andrei, care se tot întreabă

17 februarie 2008

Nimic nu se uită, totul se contabilizează

(Foto: Andrei cu mare-femeie, la Balcic)

Undeva, cândva, am cunoscut o femeie. Nici prima şi, Doamne ajută, nici ultima. Oricum şi oricând ni s-ar întâmpla poveştile noi de dragoste, cădem, vrând-nevrând, în capcana de-a ne povesti trecutul, faţă în faţă cu omul cu care plecăm la drum. La drumul spre dormitor şi spre sentimente. Capcana e perfidă tocmai pentru că e în trepte. Nu te înhaţă dintr-o dată şi gata: mori sau scapi! Te duce pe coridoare false, te păcăleşte că ţi-e bine, te ademeneşte să te destăinui, îţi aruncă provocarea sincerităţii pe care n-o poţi refuza, apoi îţi dai seama că eşti într-un labirint cu pereţi de sticlă, în care vezi ce ar fi fost bine şi ce nu, dar nu poţi ajunge la liman, fiindcă nu mai poţi face nimic. Ai intrat şi, o dată spuse adevărurile sau exagerările despre adevăruri, nimic nu se uită. Totul se contabilizează şi contează.
La început, nu ne doare nici să ne povestim viaţa, nici s-o ascultăm ori s-o contemplăm cinic pe a celuilalt. Ba chiar ne e bine să ne mânjim clipele împreună, scoţând din amintire scene care mai de care mai brutale, mai detaliate, despre cum eram noi în trecut, în pat, la plimbare sau la masă, cu perechea anterioară. Şi credem că e un exerciţiu necesar de sinceritate, pentru ca noua noastră dragoste să ştie cu cine are de-a face şi să nu reacţioneze, mai târziu (la aflarea câte unei năzbâtii rătăcite şi nepovestite din palmaresul nostru): “Dacă ştiam că ai făcut aşa ceva, nu cred că mai puteam fi cu tine!” În plus, şi noi murim de curiozitate să ştim cum a făcut şi cu cine a făcut dragoste noua iubire. În fapt, îndrăznim acest examen al chestionarelor autoimpuse nu din generozitate, ci din egoismul că nu ne pasă nici de noi, când ni se înşiră cu câţi s-a culcat sau pe câţi i-a iubit nebuneşte, nici de celălalt, să-i detaliem agresiv fascinaţia sau mizeria fostelor noastre relaţii.
Începe, însă, imediat, războiul psihologic, care nu provocase victime de la început: “Gata, nu-ţi mai povestesc nimic, că poate te superi.”. “Hai, măi, zi-i mai departe! Ce, sunt tâmpit? Cum o să mă supăr pe trecutul tău?” Deşi chiar asta se petrece.
Pentru că vine, curând, momentul în care îţi dai seama că îţi pasă, nu numai de noua ta iubire, nu numai de prezentul ei, ci chiar de trecutul ei, chiar de tine şi de orgoliul nemăsurat, absurd, dar perfect explicabil, de a îţi dori să-i fi fost prima dragoste sau măcar unica mare dragoste. Dacă nu e aşa, nu e o mare iubire. Dacă e aşa, marea iubire e periclitată.
Şi atunci, ce-i de făcut? Să nu ne povestim trecutul? Să nu ni-l asumăm? Să nu ne recunoaştem în etapa de trăire care s-a dus? Ar însemna să nu ne cunoaştem între noi, să nu avem nici o şansă de-a exorciza ceea ce ne doare din viaţa trecută a iubirii noastre noi şi să stăm pe o mină de explozibil, care este palmaresul nemărturisit al celuilalt.
Să fim pe de-a-ntregul sinceri, să ne punem viaţa în palma celuilalt, cu toate detaliile de intimitate (tot mai dureroase, pe măsură ce ne adâncim în noua relaţie, deşi ele rămân la fel, numai noi ne pervertim înţelegerea)? Ar însemna să pictăm pereţii exteriori ai noii noastre case de dragoste cu sudoarea fostelor iubiri iar pe cei interiori să-i tapetăm cu lenjeria vechilor parteneri. Oricât de pure au fost picăturile de sudoare din trecut, oricât de purtătoare de virginitate sau fidelitate - lenjeriile foştilor noştri parteneri, în prezent ele devin hidoase şi corozive, până în temelii.
Nu putem spera să împăcăm de tot capra şi varza, pentru că, dacă erau de împăcat, se împăcau sau le împăcau alţii, înainte să devină proverb. Nu putem fi naivi să credem că putem construi în viitor, fără să ne cunoaştem trecutul esenţial. Din păcate, sinceritatea nu exclude dezastrul, aşa cum nici ascunzişul nu opreşte, decât temporar, durerea.
Prin urmare, ajungem la concluzia ambiguă, confuză, care, de fapt, nu e o concluzie, ci o iluzie, un truism lipsit de responsabilitatea alegerii tranşante, că mărturisirea trecutului este, în acelaşi timp, ucigaşă şi sănătoasă, precum vaccinul care fie omoară maimuţa (dacă e bolnavă de boli tropicale grave), fie n-are nici un efect negativ (dacă biata creatură nu e infectată şi are suficiente resurse de rezistenţă). Trebuie să trăim în compromisul de a ne accepta reciproc trecutul, de a-l suporta şi ca pe o condamnare, şi ca pe o cicatrice, şi ca pe o şansă care ne arată cât de valabilă este iubirea noastră de azi.
Undeva, cândva, am cunoscut o femeie. Nici prima şi, Doamne ajută, nici ultima. O femeie care nu şi-a ascuns de mine trecutul, la fel de onest cum nu şi-a întârziat şi nu şi-a refuzat prezentul, febril, alături de mine, doar ca să păstreze aparenţele că nu e bine să cedeze din prima seară. Nu i-am putut povesti toată viaţa mea la prima întâlnire şi nici ea nu a făcut-o. Istoria avea, totuşi, rolul secundar, în scenariu, acolo unde prezentul ne aruncase deja pe unul în braţele celuilalt. Şi nici n-ar fi fost o tactică bună să ne bombardăm, deodată, cu toate poveştile noastre vechi, pentru că am fi inhibat nemeritat ceea ce aveam de făcut, mai mult decât un drum printre perne şi printre picăturile de sub duş.
Teorema durerii de după sinceritate s-a confirmat şi în acest caz. La fiecare tresărire a memoriei mele, care îmi aducea pe buze foste accidente de iubire, acea femeie sensibilă şi agresivă îmi dădea replica, amintindu-şi şi ea.
Dacă mecanismele ar fi atât de simple, încât să meargă totul strună pentru simplul fapt că iubita noastră n-are trecut, sau, mai pe şleau, pentru că a fost fată mare, acest dosar, pe care îl ţinem deschis, n-ar avea sens: fericirea şi liniştea ar fi garantate de virginitate. Dar nu e aşa. Trecutul nepătat nu presupune implicit şi obligatoriu un prezent nepătat, perfect. Am trăit asta, credeţi-mă, nu vorbesc din auzite! Ca orice bărbat, mi-am dorit şi îmi doresc să găsesc femeia frumoasă, neprihănită dar bună la pat din prima, bună bucătăreasă şi suplă pe cât este omeneşte posibil, bună mamă dar fără să aşeze obligaţiile faţă de copii înaintea obligaţiilor faţă de bărbat, deşteaptă când e să vorbesc cu ea, dar naivă când e să o mint şi să nu se prindă, pragmatică în gospodărie dar artistă strălucitoare în societate şi încă alte asemenea năluciri. N-am întâlnit-o, pentru că nu există. Aşa că mă întorc la realitate. Realitatea în care undeva, cândva, am cunoscut o femeie. Care nu s-a născut în timpul primei întâlniri cu mine. Iar eu - perspicace - îndată mi-am dat seama de asta, punând în funcţiune renumitul spirit de observaţie al bărbatului, care îl duce adesea la pierzanie, la balamuc, la faliment sau la pensii alimentare pe care nu le merită.
Ce, sunt absurd, să mă supăr pe trecutul ei?
Ce, sunt inert, să nu mă doară că are trecut?
Undeva, cândva, am cunoscut o femeie. Nici prima şi, Doamne ajută, nici ultima.

16 februarie 2008

Să fim alături

Să mă ţii aproape, să te ţin aproape,
Atât e tot ce-a mai rămas,
Să te chem cu munţii, să-mi răspunzi în ape,
Să fim alături ceas de ceas.

Şi cum aş vrea acuma
Să pot a-ţi spune: vino,
Pe când începe toamna,
Sub arbori tot mai seci,
Întruchipări trecute
Emoţia reţin-o,
În frunze ce se-ndoaie,
Când calc şi calci poteci.

În creier strigă vremea
Când, neştiind ce leagă
Intrarea prin pereţii
De carne şi fior,
Îmi tot spuneam că-n tine
E-nchipuirea(-ntreagă)
Fecioarelor fugite
Cu pasul prea uşor.

Izvorul meu mai cade
Pe mângâierea noastră
Când mâna îţi atinge
Limanul-creuzet,
Îngenuncheat ca floarea
Ce şade moartă-n glastră,
Voi învia din seva
Peniţei de poet.

Andrei, din 1985 încoace

15 februarie 2008

Cronică nesportivă şi aberantă



• Testosteronul ne lasă în inferioritate • Poluţia inhibă soluţia • Cu Barda în bară • Un Golan contra un Goian • De la cruce la stea • Plimbarea cămilei la Înălţimile Golan • Leapşa pe Aouate • Olanda, Franţa şi Italia în alertă: farsă românească la Tel Aviv? •

• Meciul pierdut de România în Israel (un 0-1 mic, dar suficient) ascunde mai multe lucruri grave, decât înfrângerea noastră ruşinoasă. Tocmai începuserăm să credem că băieţii noştri nu au avut febră când au afirmat că n-ar fi exclus să câştigăm Campionatul European. Ba au avut - tragem concluzia - nu numai Codrea, care, de temperatură, n-a putut intra în teren. Ceilalţi şi-au ascuns bine delirul verbal, cauzat de febra scroafei din copac, şi au intrat în iarbă, la lucru. Această febră, pornită de la Codrea şi răspândită ca un flagel, a dat startul unui lanţ întreg de nenorociri, pe care le vom desluşi imediat. În locul febrilului, a intrat Ovidiu Petre, care a ieşit, însă, destul de repede, după ce l-a cotonogit pe un jucător gazdă. Colegii îl scuză tandru: cică sejurul în cantonament l-ar fi ţinut departe de familie (un eufemism pentru femei), situaţie care i-ar fi bulversat testosteronul şi l-ar fi făcut să-l ia la şuturi pe adversar. Solidaritatea tricolorilor este demnă de respect: dacă veteranii americani din Vietnam rămân tovarăşi pe viaţă, de ce să nu facă la fel şi fotbaliştii români, veterani ai cantonamentelor scăldate în vise erotice care îi chinuie atâta amar de carieră? Oricum am vedea lucrurile, excesul de testosteron ne-a lăsat în inferioritate în faţa unui adversar care nu a făcut aceeaşi greşeală, deşi fructele tropicale sunt afrodiziace de notorietate. Un medic sportiv care a dorit să-şi păstreze anonimatul a transmis, pe surse, concluzia sa fermă de specialist: numărul de soluţii din teren este invers proporţional cu numărul de poluţii din cantonament.
• Să revenim la meciul propriu-zis. Există cititori de buze şi gânduri care afirmă că, de fapt, Petre ar fi avut motive mult mai întemeiate pentru gestul său, decât ceea ce s-a văzut la suprafaţă. Se pare că adversarul l-ar fi înjurat, absolut necreştineşte, pe voinicul nostru, şi nu oricum: “Crucea mă-tii!”, ceea ce explică, întrucâtva confesional, atitudinea unui băietan lungan, cu nume de mare apostol, care s-o fi simţit obligat, prin botez, să sară în apărarea valorilor creştinătăţii, eventual prin tragere de şpiţuri în fesele păgânilor. Alţi cititorii de buze şi gânduri, din tabăra adversă, au şi ei varianta lor: bun, să admitem că Petre ar fi fost înjurat de “Crucea mă-tii”, dar valahul cică ar fi început, când, încă din minutul doi, i-ar fi spus inamicului: “’Tu-ţi steaua mă-tii!”. În această situaţie, trebuie să ne adresăm Curţii Constituţionale, sau Tribunalului Religios Internaţional de la Braga, pentru a aplana disputa dintre crucea de la gâtul mamei lui Petre şi steaua din sufletul lui Cohen .
• Jucătorii ca jucătorii, dar ce au făcut arbitrii, în clipa când au reînceput violenţele în Israel, pe stadionul ”Ramat Gan” din Tel Aviv, ocupat de cei 5000 de spectatori? Tuşierul, care se pare că era, de fapt, un palestinian bine camuflat, n-a semnalizat gestul grosolan al lui Ovidiu Petre, schiţând chiar o grimasă satisfăcută, în secret, pe sub fanion, sub pretextul că se scarpină în nas: “Mai dă-i!”. Însă centralul, care, şi el, se pare că de fapt ar fi un american ultraortodox care şi-a prins cârlionţii în agrafe, a reacţionat prompt, mai ales când a văzut că agresorul român a ridicat mâna dreaptă. Degeaba a-ncercat al nostru să explice că nu a fost vorba de vreun salut interzis, ci de gestul nevinovăţiei sportive de după faultul cu toroipanul. Observatorul federal cică l-a auzit cu aparatul său auditiv pe fundaşul român strigând, confuz, cu mâna sus, ceva între “Hai” şi “Hait”. Banda depusă la Laboratorul Muzeului Crimelor de Război va descifra misterul. Oricum, ghilobanul a fost eliminat pentru suspiciunea de antisemitism (care trebuie sancţionat mereu, direct cu cartonaş roşu), cu agravante de gesticulaţie extremistă interzisă şi de proliferare de semne incitatoare.

• Conflicte mocnite au avut loc pe toată durata confruntării, mai ales după minutul 25, când Golan a marcat singurul gol al partidei. Eroi principali au fost Contra şi însăşi arma secretă Golan, care, spun gurile rele, au făcut schimb de replici acide, Goian luându-i, din contră, repede, apărarea coechipierului său. Atacantul israelian ar fi deschis ostilităţile:
Golan: “Rumâne, tu să nu-mi pui mie contra, că-ţi trag un rist în cociş, de te las mut!”
Contra: “Taci, Golane! Te dai mare c-ai marcat?” (moment în care Goian s-a apropiat de cei doi, cutremurând pământul).
Golan: “Şi tu ce te bagi, Goiane?”
Goian: “Plimbă cămila! Crezi că, dacă ai înălţimea asta, Golane, tre-să-ţi dai aere?”

Confruntarea propriu-zisă. Filmul meciului. Comentat.

• În minutul 7, după un fault al gazdelor, lovitura e executată de Chivu, din apropierea careului advers. Ben Haim degajează in extremis, după o bâlbâială a celorlalţi fundaşi israelieni, care, deşi româna este vorbită mult în Ţara Sfântă, nu stăpânesc prea bine limba noastră, o adevărată comoară pe gazon revărsată, printre înjurături, scuipaţi şi sfaturi tactice.
• Prima ocazie mai acătării se derulează în minutul 10 şi aparţine israelienilor. Nici o surpriză: întotdeauna au avut prim-planul în întâlnirile inter-ţări.
• În minutul 17, Contra centrează, dar balonul este prea înalt pentru Mutu, care abia îl mângâie cu creştetul, fără să pună în pericol buturile lui Aouate. Părinţii florentinului de azi trebuie aspru traşi la răspundere pentru talia deficitară a briliantului piteştean şi, în plus, pentru faptul că nu l-au învăţat de mic să fie performant la leapşa pe Ouate.
• Curând, în minutul 22, Goian ţine piept unui atac supranumeric al israelienilor, conduşi de redutabilul Golan, care aminteşte încă o dată, prin gabaritul său, de Înălţimile cu acelaşi nume.
• Momentul-cheie se consumă în minutul 24. Ovidiu Petre e pus la pământ de Cohen care îl mai altoieşte o dată şi după ce cade, iar al nostru ca bradul nu rezistă tentaţiei de a fi Activ. Chiar prăbuşit, mijlocaşul român, stelist, războinic al luminii, oiţă neîmblânzită, dă replica, pedepsindu-l pe Cohen cu laba piciorului, fapt pentru care este eliminat.
• După o jumătate de oră de joc, fază fierbinte cu Nicoliţă pe extrema dreaptă, care agită spiritele în tribunele fremătânde. Apărarea gazdelor este betonată, imagine care ne trimite cu gândul la zidul ce separă Teritoriile.
• Cinci minute mai târziu, Barda calcă pe minge. Mingea rezistă.
• Arbitrul îi dă galben în minutul 39 lui Yoav Ziv, a cărui stea tocmai începuse să strălucească, până să-l controleze la glezne, la şort, la bagaje, în păr şi chiar în încălţăminte pe unul de-al nostru, care, oricum, abia trecuse de controlul antitero de la intrarea în stadion.
• Minutul 41. În careul advers, Mutu îl faultează în săritură pe Ştrul, care strigă după ajutor către Iţic şi Şloim. Telespectatorii români râd ca la o anecdotă. Seacă. Deşertică. Toridă. Când fostul stelist Saban intră în locul lui Ştrul, spectatorii israelieni se pun şi ei, cu toţii, pe râs, ca la un banc. Bun. E 1-0 pentru ei şi atât va fi scorul şi după fluierul final.

• Minutul 59. Ocazie unicat pentru Israel. După un atac nespecific al gazdelor, în superioritate numerică, balonul este preluat de omniprezentul Barda, care trage ca din tun de la 6 metri, dar Lobonţ rezolvă. În istoria confruntărilor cu adversari de toate mărimile, contraatacurile israeliene au fost desfăşurate de obicei în inferioritate numerică. Dar, având o tehnică net superioară, abnegaţie din plin, o bună relaţie cu antrenorii şi cu strategii de peste Ocean, gazdele n-au pierdut niciodată decât bătălii. Nu şi războiul.

• O altă scenă dură se consumă în minutul fatidic 66, când acelaşi Barda dă cu sete în bară, dar nu reuşeşte s-o dovedească, poarta rămânând pe poziţii, ca şi mingea de mai devreme. Un preparator fizic vrea să-i astâmpere setea lui Barda cu o sticlă de Izvorul Alb, dar jucătorul cere o butelcă de la Izvorul Tămăduirii.
• Minutul 87. Lovitura liberă executată de guralivul Mutu, de la 25 de metri, se duce mult peste poartă. Apărarea antiaeriană israeliană ocupă poziţii de alertă, dar românii nu reuşesc să-şi regleze tirul până la ultimul fluier.
• Adversarii noştri de la Euro 2008, olandezii, francezii şi italienii, se adună în comandament de urgenţă la Viena şi Berna, să afle adevărul despre România şi dau o declaraţie comună: “Piţurcă ne-a jucat o farsă la Tel Aviv, pentru atrofierea atenţiei. Este imposibil (spun ei), ca o echipă, viitoare participantă la turneul final continental, să joace atât de prost! Mai rău de-atât nu se poate!”, afirmă ei, pesimişti. “Ba da, se poate!”, îi contrazicem noi, optimişti.

13 februarie 2008

Groparii şi economia subterană






De fisc nu se scapă nici măcar în groapă

Administraţia Cimitirelor şi Crematoriilor Umane e o instituţie ca oricare alta, care prestează servicii pentru cetăţeni. Pentru unii - ultimele. Nu e nimic neobişnuit. Sunt firme care vând poale-n brâu şi alivenci moldoveneşti. Sunt firme care distribuie porumb depănuşat. Sunt firme care importă elastic pentru chiloţi. Sunt firme care îţi oferă mahoarcă, doar dacă dai colţul blocului. Şi-atunci, de ce să nu existe instituţii care să vândă şi servicii pentru după ce dai colţul de tot? “Deshumări oseminte”, “Încărcat-descărcat sicriu de la auto” şi “Închideri-deschideri cripte” nu tot servicii sunt, ce trebuie plătite? Munceşte cineva pe gratis? Nu! Iar, dacă tot se munceşte şi se plăteşte, pompele funebre au fost scoase din groapa economiei negre şi aduse pe tărâmul cu verdeaţă al plătitorilor de TVA.

● La tarabă, poţi cere o şaorma după pofta inimii, fără maioneză, dar cu ceapă, sau blugi cu talie joasă până la despicătura feselor. La Administraţia Cimitirelor poţi cere o îngropare în tendinţe, cu “sicriu căptuşit”. La mall, poţi să-ţi iei doar cizme de vacă, nu şi geantă de porc din aceeaşi colecţie. În mod similar, la Administraţia Cimitirelor, îţi poţi face hachiţa de a avea copârşeu trendy, “îmbrăcat cu respete”. La frizer, te poţi tunde, dar nu e musai şi răsfăţul unui masaj la rădăcină. Nici cei de la Administraţia Cimitirelor nu-ţi forţează mâna să comanzi “săpat groapă cu pod”. Poate e de ajuns doar cu parter. Dar, bineînţeles, sunt şmecherii şi aici! Capitalismul îşi arată colţii până şi-n oferta funebră. Dacă, la mobil, ţi se facturează un minut când vorbeşti doar cinci secunde, la cimitir ţi se pun separat servicii care ar trebui să fie cuprinse împreună în oferta de bază. Cât priveşte factura fiscală pentru servicii funerare, hârtia e un tipizat ca oricare altul. Cu coloane, rubrici, scheme, casete şi nomenclator defalcat în detaliu. Atâta doar că oferta nu conţine toppinguri de busuioc pentru crenvurşti, ci de-ale osemintelor, criptelor şi cadavrelor. Tipărită cu cerneală roz (ca lumea către care o iau cei ce au parte de manipularea groparilor), factura pune, cu sârg, la dispoziţia clienţilor, lista de posibilităţi. Bani şi imaginaţie să ai, că oferta e lungă:

1. Săpat groapă.
2. Săpat groapă cu pod.
3. Presat, format mormânt.
4. Înhumare defunct.
5. Deshumat oseminte.
6. Înhumat oseminte.
7. Deshumat cadavre.
8. Depus capelă.
9. Aşezat decedat în sicriu.
10. Căptuşit sicriu.
11. Îmbrăcat sicriu cu respete.
12. Încărcat-descărcat sicriu de la auto.
13. Amenajat morminte.
14. Depunere capelă.
15. Incinerare.
16. Închideri-deschideri cripte.
17. Transport mortuar

Condica de sugestii şi reclamaţii

La cele 17 puncte din ofertă, avem păreri şi comentarii. Nu-i lăsăm să-şi ia maidanul. Nu ne bagă pe gât căptuşeli inutile pentru sicriu. Nu ne fac ei înmormântarea cum vor:
1. Totul e OK, nici o problemă, nu se apucă oricine să sape groapa. Mai ales pe-a altuia. Şi mai ales că, dacă familia răposatului s-ar apuca de săpat, din exces de zel, ca să stea mortul lejer, ar putea fura la caşcaval şi ar săpa mai larg, intrând în mormântul vecin. Şi nu e corect. Şi nici deontologic.
2. Şi punctul acesta e în regulă. Luxul se plăteşte. Cine vrea groapă cu pod, să dea accize de lux, de loc de veci confort sporit!
3. Aici, familia poate pune talpă de la talpă şi poate presa mormântul giugiuc, fără ajutorul celor de la Cimitire. Se poate, deci, renunţa la acest serviciu, deşi, sigur, nu prea sună bine să spui: “Doar săpaţi-mi dumneavoastră goapa, că mormântul îl formez eu.”
4.
Hoţie! Speculă! Ce serviciu funerar e ăla fără înhumare? Nu e de la sine înţeles? N-ar trebui să fie în preţ? Trebuie taxată separat înhumarea, ca un serviciu opţional? Dar ai alternative? În al doilea rând, cum adică “Îngropare defunct”? Pe cine să îngropi, decât pe defunct? Pe vreun copil din cortegiu, mamă-tată-fraţi-bunici (voi ce căutaţi aici?), prieteni din liceu, colegi de pahar? Până şi aşezarea nevestelor, de vii, în coşciug, împreună cu soţii decedaţi - ehe, ce vremuri! - s-a abolit pe la noi, încă înainte să se abolească monarhia şi şerbia.
5. Perfect! Vrei deshumare, dai banul!
6. Dublă impunere pe faţă! Dacă ai deshumat osemintele, ce faci cu ele, le iei acasă în pungă Metro? Nu e clar că trebuie reînhumate? Fireşte, pe spaţiu mai restrâns, nu ne lăbărţăm, păstrăm bunul-simţ, să mai aibă loc cineva acolo, dar reînhumarea e implicită.
7. Nici o problemă! Vrei să scoţi omul din mormânt până la termenul legal de putrefacţie de şapte ani? Plăteşti, nene! De aia s-a făcut departajarea între “Deshumat oseminte” şi “Deshumat cadavre”. Una-i osul, alta-i ţesutul moale.
8. Serviciul ăsta e cu dus-întors, pentru că nu prea-ţi dă mâna să vii cu mortul şi să-l arunci direct în groapă, fără un priveghi, cât de scurt. Aşa că “depunerea la capelă” ar trebui inclusă şi ea în pachetul de bază, alături de “înhumat cadavru”. Dacă nu se poate altfel, să o bage la “promoţii”, găsesc contabilii o portiţă, să se descurce.
9. Idem punctul 6. Dacă e înhumare, e limpede că aşezi omul în sicriu. Care om? Aţi ghicit: “decedatul” mort, cadavrul fără viaţă, răposat prin trecerea leşului la cele veşnice în lumea celor drepţi a nefiinţei! Dar viclenia profitului muşcă perfid şi aici, la limita dintre lumea păcătoasă şi cea eternă. Nu e de imaginat să sari peste pasul acesta, cu aşezarea în sicriu de către profesionişti. Dacă îl pui strâmb sau îl scapi? Cine îi pune la loc vata în nas?
10 şi 11. Cine vrea modelling şi life-styling (“life” e un fel de a spune, mă rog!) pe lumea cealaltă, să scoată bancnota! Absolut de acord!
12. Nu prea ai ce face, eşti speculat pe faţă, dar asta e. Sicirul trebuie dus de cineva abilitat şi cu experienţă suficientă, nu să se apuce familia îndoliată să tragă de coşciug şi - Doamne fereşte! - să-l scape pe alee. Ne mai pomenim şi cu răposatul rostogolindu-se în noroi. Cine-l mai spală o dată? Cine-i mai pune pălăria perpendicular pe linia nasului? Cine adună din bucăţi pantofii butaforici de carton, speciali de înmormântare?
13. Iarăşi un truism. “Amenajatul mormântului” ar trebui să fie inclus în pachetul-basic!
14. Deşi sună asemănător cu punctul 8, se pare că e cu totul altceva. Dar tot pentru stoarcere de bani. Nu prea poate nimeni să ceară, selectiv: “Vă rog, am o jenă financiară şi nici n-am levierul la mine, aşa că doar deschideţi cripta, că o închid eu la urmă, cu călcâiul”.
15.
Nici o remarcă, nici o revendicare. Vrei cuptor? Cine să plătească, dacă nu clientul? Gazul nu vine pe gratis nici măcar de la Mediaş, darmite de la ruşi.
16. Mai bine mai târziu decât niciodată! În fine, un serviciu care include, cinstit, ambele etape la acelaşi cost, închiderea şi deschiderea criptei. Sigur că redactorul de factură putea să le pună în ordine inversă, că, aşa, pare că închizi cripta, apoi îţi aminteşti că ai uitat ceva înăuntru şi, relaxat că nu plăteşti în plus, zici: “Scuze, puteţi s-o deschideţi, să-mi iau şi eu mobilul?”
17. Cu transportul nu e de joacă. Cine se ocupă de transporturi poate ajunge chiar şef de stat.

Comentarii şi nedumeriri la factura de apoi

● Ordinea haotică din nomenclator. Nu am înţeles conform cărei logici au fost ordonate serviciile. Alfabetic? În nici un caz! Cronologic? Nici atât, fiindcă întâi ar fi trebuit plasate poziţiile 5-7 (Deshumat oseminte, Înhumat oseminte, Deshumat cadavre) şi după aceea poziţia 4 (Înhumare defunct). Totul e alandala. Punctul 17 (transportul) ar fi trebuit pus la început. Cu dricul se vine la cimitir, nu se pleacă şi la pomană. Milităm, deci, pentru o nouă ordine, judicios aleasă, în nomenclatorul serviciiilor funerare.
● Avertismente tehnice. Expresia “Înhumarea / Incinerarea se face fără obiecte de valoare” se pare că a fost inclusă în tipizat la repezeală, după ce s-a dus vestea că un american a câştigat procesul cu firma care i-a produs cuptorul, după ce individul şi-a ucis pisica, băgând-o la uscat la microunde. Punctul forte al acuzării a fost că nu scria nicăieri pe cuptor că nu ai voie să usuci pisici înăuntru. Aşa că ai noştri de la Administraţia Cimitirelor suflă şi-n colivă şi au o secţiune specială despre existenţa sau nu a unor obiectelor cu care răposatul pleacă pe lumea cealaltă. Totuşi, lapidaritatea formulării arată superficialitate şi poate duce la accidente grave, atâta timp cât nu scrie nicăieri că trupul de incinerat nu trebuie să aibă asupră-i deodorante, brichete şi spirtoase.
● Antete şi contacte. Nu reiese din antet cine e „Concesionarul”. Mortul? Cineva din familie? Apoi de al cui “domiciliu stabil” vorbim? Al mortului? Nu e suficient de clar unde va locui, mai ales că, un rând mai jos, scrie “Nişa / Loc de veci”? Ăsta da domiciliu stabil! Factura, se ştie, nu se eliberează fără “confirmare de primire”, fără completarea tuturor spaţiilor din tipizat. Cine confirmă, cel care rămâne în grija Administraţiei Cimitirelor, Dumnezeu sau cei care plâng şi pleacă? Aici mai trebuie lucrat. Dacă, totuşi, Dumnezeu mai stă şi analizează unde îl va distribui pe noul venit? Dacă are nevoie de o “decizie de colaborare” de tip CNSAS, care nu se obţine pe loc, şi trebuie să-l ţină o vreme pe o listă de aşteptare? Dacă îi dă rezidenţă temporară sau viză de flotant anuală, cum rămâne cu factura? Actul fiscal trebuie eliberat, cum-necum, la momentul prestării serviciilor. Sigur, în caz că e greşită iar Cel De Sus nu-i acordă din prima domiciliu stabil, factura se poate storna. Nici o problemă, dar nimeni nu vrea să supere un contabil. Şi nici Garda Financiară, cu vreun fals în acte publice, pentru că se ştie că de Fisc nici Doamne-Doamne nu te scapă.
● Lămuriri necesare şi Alte slăbiciuni ale tipizatului. Nu s-a gândit nimeni ce se întâmplă în cazul rubricilor “Concesionar” şi “Loc de veci”, în situaţie de răzgândire. Mai poate fi luat cadavrul înapoi, dacă familia se răzgândeşte sau găseşte la promoţie o “Nişă” în alt cimitir, sau poate vreo gratuitate în an electoral, sau un “Loc de veci” în barter? Lacune. Mari lacune! Oricine are dreptul să spere la mai mult şi mai bine. Deci, te poţi răzgândi, fiindcă una e să stai la cotineaţă şi alta la loc de veci confort sporit, cu pod, pe care poate n-ai norocul să-l găseşti din prima. Dar aşa e în vremuri instabile. Nici leul nu mai e ce-a fost, nici America nu mai e sigură pe miracolul ei, nici Europa nu se mişcă suficient de iute, nici economia noastră nu mai duduie (în schimb, auzim mereu noi şi noi zgomote ale Uraganului Băs, venite dinspre Cotroceni). Ar fi culmea să fie perfectă numai factura de servicii funerare.

10 februarie 2008

Degete de pianist


N-are rost
Să chemăm doctorul
Pentru un balon
Scăpat de sub control.

N-are rost
Să mergem la spital,
Să dăm ciubuc la chirurgi,
Ca să te salveze
De intruşi elastici.

N-are rost
Să căutăm
Moaşe,
Mineri
Sau arheologi
Pricepuţi
Să răscolească adâncurile.

N-are rost
Să plângi,
Nu e nici o catastrofă.

Am uitat să îţi spun
Că sunt pianist.

Am uitat să îţi spun
Că am degete lungi.

Andrei, care găseşte soluţii întotdeauna

8 februarie 2008

Preşedinte sau femeie pentru o zi? Aş schimba cutia de viteze a României şi aş mima orgasmul!

Cineva m-a întrebat ce-aş face dacă aş fi preşedinte sau femeie pentru o zi? Dacă ar fi posibile aceste miracole (pe care nu mi le doresc, pentru că nu aş mai fi un om liber), ar fi posibile şi următoarele alte miracole:

1) Ca preşedinte, aş îmbrăca, prin decret cu articol unic, mintea şi inima românilor în sârguinţă germană şi în pragmatism anglo-american. Adică aş schimba cutia de viteze a naţiunii. Apoi aş mai decreta întoarcerea privirilor naţiunii către prezent şi viitor, dinspre trecutul pe care nu-l punem niciodată la locul lui, dar nu în sensul de a nu ne cunoaşte şi iubi istoria, ci, tocmai, de a o cunoaşte şi de a trăi fără să tot găsim pretexte că nu ne merge bine, din pricina altora sau a altor timpuri.
2) Dacă aş fi femeie, prima mea grijă în dimineaţa paranormală ar fi să încerc să văd cum e să mimezi un orgasm fără să observe idiotul. Asta pentru că, tehnic vorbind şi făcând, pentru bărbaţi, mimarea este aproape imposibilă (desigur, dacă nu ai o parteneră atât de tută, încât să nu se prindă). Dacă experimentul ar reuşi, ziua ar mai putea cuprinde şi alte planuri. De pildă, să cer o prelungire de încă zece luni: nouă pentru gestaţie şi una pentru alăptare. Dacă nu, nu!

5 februarie 2008

"Cum poate un orgasm să transforme un om într-un porc" (Simona Catrina)

Nu-mi închipuiam, când am stat în aceleaşi bănci ale aceleiaşi facultăţi, timp de patru ani, că voi ajunge, peste aproape două decenii, s-o admir şi s-o citez cu entuziasm pe studenta destul de retrasă de atunci, actuala mare ziaristă şi nepermis de puţin afirmata ca prozatoare, Simona Catrina. Un mesaj de acum câteva zile, primit pe blog, mi-a reamintit indirect faptul că am scris, timp de doi ani şi jumătate, în aceeaşi revistă (Tango) în care a scris şi acest monument de talent şi expresivitate, adesea risipit şi torenţial ca o arteziană, care nu mai ştie ce să facă de atâta vocaţie şi care semnează Simona Catrina. Sunt puţini oamenii pe care îi admir nemăsurat, încât îi pot aduna în două palme: un prozator, o trupă hard-rock, un poet, un fotbalist, un plastician, un solist vocal rock, un chitarist şi încă nu mulţi. Simona e printre ei, pentru harul de a spune adânc şi frumos în acelaşi timp, de a plânge şi de a ironiza, făcându-te şi pe tine să nu ştii unde îţi încep lacrimile de râs şi ţi se termină lacrimile de tristeţe. Mă rog, bineînţeles, pentru binele, fericirea şi împlinirea fiinţei sociale şi particulare Simona Catrina, dar sunt conştient că, dacă ar fi mereu şi deplin fericită, ne-ar putea lipsi de unele dintre textele ei senzaţionale, care vin, fără îndoială, şi din nefericirea pe care o practică şi ea, ca noi toţi, din când în când, din loc în loc. Atâta doar că ea reuşeşte să scrie mult în puţin spaţiu. Mai jos, mă limitez doar la a extrage câteva dintre cuvintele ei despre dragoste, sex, bărbaţi şi psihologia cuplului, de care vă puteţi bucura şi întrista, ca şi mine, rămânând, apoi, cu starea reconfortantă că există oameni care dau formă unor gânduri pe care şi noi le-am simţit căutându-ne. În liceu, când nu învăţam sau când mi-era lene, iar profesoara mă punea să comentez din Eminescu sau Bacovia, încercam s-o păcălesc: ce se mai poate spune, doamnă, după asemenea versuri? Comentariile sunt de prisos! Nu o păcăleam, pentru că îmi răspundea: tocmai asta e puterea, să găseşti cuvinte potrivite cu care să vorbeşti despre cuvinte scrise cu geniu. Acum, profesoara nu mă mai poate obliga să comentez, dar vă asigur că îi ştiu bine textele Simonei Catrina şi vă invit la câteva scântei spectaculoase de publicistică devenită literatură adevărată, chiar fără a le mai comenta, fiindcă îşi conţin comentariile. Sunt, doar, ale Simonei Catrina:

"E simplu să cucereşti acei 12, hai 18 centimetri dintr-un bărbat, deşi mărimea nu contează. Dar toate protuberanţele din jurul unui penis se lasă foarte greu convinse... Înainte de a ajunge în patul tău, e în stare de orice lucru bun. După aceea, e în stare de orice lucru rău. E uluitor cum poate un orgasm să transforme un om într-un porc."

"Fetele bune ajung neveste, fetele rele ajung ce vor ele."

"Fidelitatea te ajută să mori liniştit. Infidelitatea te ajută să trăieşti liniştit. Cei care spun că adulterinii sunt stresaţi nu i-au cunoscut pe cei care s-au chinuit toată viaţa să fie fideli şi, din păcate pentru ei, au reuşit."

"Pe bărbaţi îi ucide să afle că ai avut iubiţi virili şi pricepuţi. Ar fi mult mai încîntaţi să audă că ai iubit nebuneşte un poet genial cu penis mic decît că n-ai iubit pe nimeni cu adevărat, dar te-ai culcat o dată cu un prost cu penis mare."

"Relaţiile nostre cu bărbaţii sunt ca nişte cure de slăbire. Nu contează ce şi cît ai reuşit, contează cît timp menţii isprava. Avem tendinţa să estimăm că, dacă un tip a ajuns în pat cu noi, restul, felicitările, masa şi dansul cresc de la sine, ca lichenii."

"O femeie frumoasă şi proastă e sexi, iar un bărbat frumos şi prost e foarte enervant. Pe femeile frumoase şi proaste le vor de regulă bărbaţii urîţi şi deştepţi. Pe bărbaţii frumoşi şi proşti îi vor femeile bogate şi bătrîne. Pe fetele frumoase şi deştepte le vor bărbaţii frumoşi şi proşti, iar pe bărbaţii frumoşi şi deştepţi îi vrea toată lumea."

"Bărbaţii pot spune: acum nu se poate, iubito, vezi şi tu... dar femeia nu are aceleaşi drepturi, pentru că nu-şi poate proba impotenţa, la o adică. În mod absurd, nu poţi demonstra că nu ai chef de sex."

3 februarie 2008

Iubirea de la groapă

Prima noapte, singur, m-am lăţit pe patul
Care ne-nvăţase, doi, pe două perne,
Şi-am crezut că-i bine c-a fugit de-acasă
Întru repararea dragostei eterne:
Cum iubirea noastră încă nu-i o gioarsă,
Mortul de la groapă şti-va calea-ntoarsă.

Prima săptămână, m-am lăţit, să umplu
Timpul sterp, cu gesturi scoase din surdină,
Muzici, sporturi, oameni, preumblări şi trude,
Surogate-n calea ei, pân-o să vină:
Cum iubirea noastră nu-i deloc puţină,
Mortul de la groapă sper c-o să revină.

Prima lună goală, m-am lăţit în teama
Că leşinul nostru, moartea aparentă
Au şi antidoturi, lasă şi recursuri,
Că e-un sport tăcerea, fentă contra fentă:
Cum iubirea noastră are drept la arcă,
Mortul de la groapă poate-o să se-ntoarcă.

Patruzeci de zile, s-a lăţit şi ceasul
Tot privindu-l tainic cum iluzii-ndoapă,
S-a tocit şi colţul de la calendare,
S-a tasat pământul pe uitarea şchioapă:
Cum iubirea noastră s-a uscat pe targă,
Mortul de la groapă n-o să se întoarcă.

Şapte ani de moarte, după moartea noastră,
Oasele-mi ieşiră pe o şa zevzecă,
Tot chemând femeia care naşte viaţă,
Am găsit-o-n urna din bibliotecă:
Cum iubirea noastră vârstă nu mai are,
Fără timp e timpul pentru aşteptare,
Fără timp e timpul pentru-mpreunare.


Andrei, groapă, urnă?

2 februarie 2008

Talentaţi, dar tonţi

• Am întâlnit, printre atâţia scriitori talentaţi între care m-am aflat, vreo doi, hărăziţi la cuvânt şi plini de imaginaţie, dar nu prea duşi cu cititul. Scriau, de obicei la beţie sau la plesneala harului. Când le ieşea, iar prietenii le spuneau că s-au prins de trimiterea la vreun poem cvasinecunoscut al vreunui scriitor cvasinecunoscut sau la raportul subtil dintre matematica iraţională şi dragostea care permite adesea, cu sens ori fără sens, concesii cumplite şi diferite în ocazii similare, cei doi făceau pe deştepţii şi îşi asumau izvoarele, de care nici nu auziseră. Prostuţi şi având cultura sudată la temperatura minimei rezistenţe (dar talentaţi foc), ei nu pricepeau că harul poate fi suficient pentru a reuşi vorbe frumoase, efecte adânci. În confuzia lor semidoctă, luau talentul şi creativitatea primite la naştere ca pe ceva pe drept cuvenit şi considerau mult mai preţios ceea ce nu prea practicaseră, din lene, de regulă: cizelarea, informarea, sârguinţa.
• Unul dintre ei a recunoscut, totuşi, odată, cu brutalitate, obligat de împrejurări, că habar n-are de poezia Annei de Noailles (despre care venise vorba, după un poem) şi că, la matematică, nu a trecut în ultimii doi ani de liceu, decât săpându-i hibiscuşii profesoarei. Sinceritatea revelatoare i-a adus, însă, demonetizarea, de care avusese parte şi celălat, când prietenii s-au prins că îşi aroga o cultură (presupusă) pentru care nu trudise niciodată. Aceluia îi făcuseră trimitere la un inexistent autor norvegian de aforisme arctice, Skes Ottl Kotten, al cărui nume îl încropiseră, fireşte, pe loc. Bineînţeles că tontul talentat n-a negat că l-ar fi citit pe scandinav. Cum să nu-l ştie tocmai el şi tocmai pe Kotten, inexistentul?
• Şi, de atunci, de la descoperirea adevărului (în ocazii şi anturaje diferite), cei doi au mai pus o piatră la monumentul pe care ar trebui să scrie că talentul te poate ajuta să impresionezi, dar nu-ţi dă şi mintea să păstrezi ceea ce ai cucerit cu scânteia de la părinţi şi Dumnezeu, pentru care n-ai aproape nici un merit.
(Foto: Andrei)