17 februarie 2008

Nimic nu se uită, totul se contabilizează

(Foto: Andrei cu mare-femeie, la Balcic)

Undeva, cândva, am cunoscut o femeie. Nici prima şi, Doamne ajută, nici ultima. Oricum şi oricând ni s-ar întâmpla poveştile noi de dragoste, cădem, vrând-nevrând, în capcana de-a ne povesti trecutul, faţă în faţă cu omul cu care plecăm la drum. La drumul spre dormitor şi spre sentimente. Capcana e perfidă tocmai pentru că e în trepte. Nu te înhaţă dintr-o dată şi gata: mori sau scapi! Te duce pe coridoare false, te păcăleşte că ţi-e bine, te ademeneşte să te destăinui, îţi aruncă provocarea sincerităţii pe care n-o poţi refuza, apoi îţi dai seama că eşti într-un labirint cu pereţi de sticlă, în care vezi ce ar fi fost bine şi ce nu, dar nu poţi ajunge la liman, fiindcă nu mai poţi face nimic. Ai intrat şi, o dată spuse adevărurile sau exagerările despre adevăruri, nimic nu se uită. Totul se contabilizează şi contează.
La început, nu ne doare nici să ne povestim viaţa, nici s-o ascultăm ori s-o contemplăm cinic pe a celuilalt. Ba chiar ne e bine să ne mânjim clipele împreună, scoţând din amintire scene care mai de care mai brutale, mai detaliate, despre cum eram noi în trecut, în pat, la plimbare sau la masă, cu perechea anterioară. Şi credem că e un exerciţiu necesar de sinceritate, pentru ca noua noastră dragoste să ştie cu cine are de-a face şi să nu reacţioneze, mai târziu (la aflarea câte unei năzbâtii rătăcite şi nepovestite din palmaresul nostru): “Dacă ştiam că ai făcut aşa ceva, nu cred că mai puteam fi cu tine!” În plus, şi noi murim de curiozitate să ştim cum a făcut şi cu cine a făcut dragoste noua iubire. În fapt, îndrăznim acest examen al chestionarelor autoimpuse nu din generozitate, ci din egoismul că nu ne pasă nici de noi, când ni se înşiră cu câţi s-a culcat sau pe câţi i-a iubit nebuneşte, nici de celălalt, să-i detaliem agresiv fascinaţia sau mizeria fostelor noastre relaţii.
Începe, însă, imediat, războiul psihologic, care nu provocase victime de la început: “Gata, nu-ţi mai povestesc nimic, că poate te superi.”. “Hai, măi, zi-i mai departe! Ce, sunt tâmpit? Cum o să mă supăr pe trecutul tău?” Deşi chiar asta se petrece.
Pentru că vine, curând, momentul în care îţi dai seama că îţi pasă, nu numai de noua ta iubire, nu numai de prezentul ei, ci chiar de trecutul ei, chiar de tine şi de orgoliul nemăsurat, absurd, dar perfect explicabil, de a îţi dori să-i fi fost prima dragoste sau măcar unica mare dragoste. Dacă nu e aşa, nu e o mare iubire. Dacă e aşa, marea iubire e periclitată.
Şi atunci, ce-i de făcut? Să nu ne povestim trecutul? Să nu ni-l asumăm? Să nu ne recunoaştem în etapa de trăire care s-a dus? Ar însemna să nu ne cunoaştem între noi, să nu avem nici o şansă de-a exorciza ceea ce ne doare din viaţa trecută a iubirii noastre noi şi să stăm pe o mină de explozibil, care este palmaresul nemărturisit al celuilalt.
Să fim pe de-a-ntregul sinceri, să ne punem viaţa în palma celuilalt, cu toate detaliile de intimitate (tot mai dureroase, pe măsură ce ne adâncim în noua relaţie, deşi ele rămân la fel, numai noi ne pervertim înţelegerea)? Ar însemna să pictăm pereţii exteriori ai noii noastre case de dragoste cu sudoarea fostelor iubiri iar pe cei interiori să-i tapetăm cu lenjeria vechilor parteneri. Oricât de pure au fost picăturile de sudoare din trecut, oricât de purtătoare de virginitate sau fidelitate - lenjeriile foştilor noştri parteneri, în prezent ele devin hidoase şi corozive, până în temelii.
Nu putem spera să împăcăm de tot capra şi varza, pentru că, dacă erau de împăcat, se împăcau sau le împăcau alţii, înainte să devină proverb. Nu putem fi naivi să credem că putem construi în viitor, fără să ne cunoaştem trecutul esenţial. Din păcate, sinceritatea nu exclude dezastrul, aşa cum nici ascunzişul nu opreşte, decât temporar, durerea.
Prin urmare, ajungem la concluzia ambiguă, confuză, care, de fapt, nu e o concluzie, ci o iluzie, un truism lipsit de responsabilitatea alegerii tranşante, că mărturisirea trecutului este, în acelaşi timp, ucigaşă şi sănătoasă, precum vaccinul care fie omoară maimuţa (dacă e bolnavă de boli tropicale grave), fie n-are nici un efect negativ (dacă biata creatură nu e infectată şi are suficiente resurse de rezistenţă). Trebuie să trăim în compromisul de a ne accepta reciproc trecutul, de a-l suporta şi ca pe o condamnare, şi ca pe o cicatrice, şi ca pe o şansă care ne arată cât de valabilă este iubirea noastră de azi.
Undeva, cândva, am cunoscut o femeie. Nici prima şi, Doamne ajută, nici ultima. O femeie care nu şi-a ascuns de mine trecutul, la fel de onest cum nu şi-a întârziat şi nu şi-a refuzat prezentul, febril, alături de mine, doar ca să păstreze aparenţele că nu e bine să cedeze din prima seară. Nu i-am putut povesti toată viaţa mea la prima întâlnire şi nici ea nu a făcut-o. Istoria avea, totuşi, rolul secundar, în scenariu, acolo unde prezentul ne aruncase deja pe unul în braţele celuilalt. Şi nici n-ar fi fost o tactică bună să ne bombardăm, deodată, cu toate poveştile noastre vechi, pentru că am fi inhibat nemeritat ceea ce aveam de făcut, mai mult decât un drum printre perne şi printre picăturile de sub duş.
Teorema durerii de după sinceritate s-a confirmat şi în acest caz. La fiecare tresărire a memoriei mele, care îmi aducea pe buze foste accidente de iubire, acea femeie sensibilă şi agresivă îmi dădea replica, amintindu-şi şi ea.
Dacă mecanismele ar fi atât de simple, încât să meargă totul strună pentru simplul fapt că iubita noastră n-are trecut, sau, mai pe şleau, pentru că a fost fată mare, acest dosar, pe care îl ţinem deschis, n-ar avea sens: fericirea şi liniştea ar fi garantate de virginitate. Dar nu e aşa. Trecutul nepătat nu presupune implicit şi obligatoriu un prezent nepătat, perfect. Am trăit asta, credeţi-mă, nu vorbesc din auzite! Ca orice bărbat, mi-am dorit şi îmi doresc să găsesc femeia frumoasă, neprihănită dar bună la pat din prima, bună bucătăreasă şi suplă pe cât este omeneşte posibil, bună mamă dar fără să aşeze obligaţiile faţă de copii înaintea obligaţiilor faţă de bărbat, deşteaptă când e să vorbesc cu ea, dar naivă când e să o mint şi să nu se prindă, pragmatică în gospodărie dar artistă strălucitoare în societate şi încă alte asemenea năluciri. N-am întâlnit-o, pentru că nu există. Aşa că mă întorc la realitate. Realitatea în care undeva, cândva, am cunoscut o femeie. Care nu s-a născut în timpul primei întâlniri cu mine. Iar eu - perspicace - îndată mi-am dat seama de asta, punând în funcţiune renumitul spirit de observaţie al bărbatului, care îl duce adesea la pierzanie, la balamuc, la faliment sau la pensii alimentare pe care nu le merită.
Ce, sunt absurd, să mă supăr pe trecutul ei?
Ce, sunt inert, să nu mă doară că are trecut?
Undeva, cândva, am cunoscut o femeie. Nici prima şi, Doamne ajută, nici ultima.

20 de comentarii:

Dirtyfingerz spunea...

Impresionant text.
Trecutul..hmm, trebuie sa avem mare grija cum il faruim ca ne va bantui toata viata. Dar cum sa facem asta? cum sa avem grija cand trecutul la randul sau a fost un prezent. Deci cheia ar fi sa modelam prezentul in a deveni un trecut glorios asa incat viitorul sa devina, da ati ghicit, un prezent glorios. Foarte confuz, ma simt derutat mai bine ascult ce-mi spune inima si merg pe principiul "I'll show you mine You'll show me yours" adica "Imi ierti trecutul iti iert trecutul".
Iar voua cei neprihaniti nu va ramane decat sa va faceti un club.

Andrei Păunescu spunea...

Dirtyfingerz,
Ca de obicei, gandesti interesant si scrii pe masura. Si, sincer, nu intotdeauna ai reusit parteneriatul asta, cand erai mai tanar. Ori nu gandeai cvasifilosofic, si atunci sigur ca n-aveai ce da pe gura si pe scriitura, ori gandeai la fel ca azi, dar n-aveai puterea de a spune, la modul asta. Stii care e paradoxul? Ca aveau dreptate cei mari cand ne spuneau, iar noi ii luam la misto, mai demult, chestia aia care incepea cu "Sa fi avut eu cand eram foarte tanar mintea de acum!..." Dar si daca am sti de la inceput ca totul se numara si nimic nu se mai da inapoi, am putea face cerere de iesire dintre oameni si ne-am putea inscrie in randul lemnelor, al fierului-beton, al viermilor inelati.
De ziua ta, azi, iti mai urez o data sa traiesti macar cu o zi mai mult ca mine. Cine spune ca e o intamplare ca te-ai nascut intre Sf.Valentin si Dragobete nu te cunoaste.

Dirtyfingerz spunea...

Multumesc Andrei, ma rasfeti...
Da, e adevarat, e ziua mea si as vrea sa folosesc aceasta oportunitate sa-mi urez un calduros La Multi Ani si multa sanatate si fericire. Imi mai urez sa traiesc din plin viata iar cand voi muri sa fie exact la momentul potrivit, nici mai devreme nici mai tarziu...hehe..lol

Diana spunea...

Mi se pare deosebit de interesanta atat tema pe care ai abordat-o astazi, cat si perspectiva din care o privesti.
Este evident ca trecutul nu poate fi sters, ascuns sau pur si simplu uitat, intrucat aceasta ar insemna sa renuntam la o parte din noi, iar noi cei din prezent nu suntem altceva decat o replica reactualizata a trecutului. N-ar trebui sa fim atat de puritani incat sa-i "ardem pe rug" pe aceia care sunt nevoiti sa-si traiasca prezentul necontenit sub amprenta trecutului. Cu atat mai mult in acele cazuri in care se presupune ca ar trebui sa fie vorba despre iubire. Eu inca sper si cred ca mai exista acea iubire capabila sa treaca peste orice trecut, acea iubire a carei absolvire de trecut nu vine doar din simpla necesitate de a ierta doar pentru ca tu la randul tau ai fost iertat, acea iubire care le indura si le uita pe toate. Cine nu este capabil de o asemenea stimtire nu se poate spune ca iubeste. Dar, din pacate, astazi, iubirea este atat de mediatizata si atat de des invocata cand nu este cazul, incat uita sa mai fie profunda.

Sora de mai spunea...

Multumesc mult Andrei!Esti un adevarat prieten!

Andrei Păunescu spunea...

Diana,
"Trecutul" este una dintre temele de dosar la care am participat, cu parerea mea, in presa pentru femei de acum cativa ani. As spune numele revistei respective, dar, din pacate, unele texte ale mele sunt inca in arhiva de pe Net a acelei publicatii, dar semnatura mea e stearsa, desi am semnalat directoarei situatia neplacuta. Inseamna ca se dezic de articolele mele, altfel, imi place sa citez mereu si sa precizez cu exactitate imprejurarile in care am fost implicat cu minte si suflet (si trup)
In fond, chiar asta e marea dilema: spunem sau nu spunem, uitam sau nu uitam, iertam sau nu iertam?
Sunt rezervat in privinta scuzei gresitilor, care cer sa li se ierte orice, doar pentru ca eroarea (uneori repetata)a fost in trecut. In felul acesta, orice vina sau murdarie ar trebui absolvita de pacat, si nu se poate. Dar sunt pentru acordarea de sanse, daca primitorul devine mai bun si mai curat.
Si eu cred ca exista iubire fara termen de valabilitate.

Andrei Păunescu spunea...

Sora de mai,
O prietenie se tine nu doar cu vorbe, cu impresii, ci si cu fapte. Daca ti-e mai bine, ma bucur mult. Mie mi-e mai bine cand stiu ca un om apropiat e cu un pas mai aproape de normalitate, dupa o suferinta.

Anonim spunea...

trecutul ne urmareste intreaga viata,important este sa nu ne fie rusine cu el!face parte din noi,sunt amintirile noastre,e o bucata din viata noastra.asa ca ,cine ne iubeste,ne accepta ,iar trecutul e inclus ,bonus.sunt de principiu ca daca traiesc langa un om trebuie sa-i las amintiri placute,caci poate maine,voi deveni trecutul lui.rad de fosta lui iubita,cum poate o sa se amuze pe seama mea altele...mi-a placut mult "Nimic nu se uită, totul se contabilizează"-vrem sa stim totul despre persoana iubita,dar ceea ce apare in plus,ceea ce nu ne prieste,folosim drept munitie pentru o cearta viitoare.asta e prototipul omului:vrea sa i se raspunda la intrebarea CE?apoi doreste din pacate si raspunsul la DE CE?si tot asa... Queenie.

Andrei Păunescu spunea...

Queenie,
Nu e bine sa ne lasam prea mult in seama principiului ca omul care ne iubeste ne accepta asa cum suntem, pentru ca asta ne incetineste lupta de a fi mai aproape de valorile comune ale cuplului. Si constatam intr-o zi ca i s-au consumat resursele de a ne accepta si ne paraseste.
Ai dreptate: vrem sa stim tot, ce?, de ce?, dar, dupa ce aflam, suntem doborati de ceea ce am aflat
si nu ne putem preface ca nu stim

CATALINA22 spunea...

oricat am incerca sa ne ascundem, trecutul ne va urmari din urma, asta e clar. de aceea eu consider ca e bine sa fim deschisi si sinceri atunci cand incepem o relatie, pt ca altfel nu ne-am minti doar partenerul, ne-am minti si pe noi.e bine sa-ti deschizi sufletul, pt ca o relatie pe asta se bazeasa in principal, pe sinceritate si pe comunicare.faptul ca la un moment dat am fi gelosi pe trecutul partenerilor mi se pare un lucru firesc. eu zic ca doar atunci cand iubesti apare gelozia, desi barbatii n-ar recunoaste asta, la ei se presupune ca e doar o chestiune de orgoliu daca noua partenera a fost cu mai multi inainte.cand cineva devine important pt tine, incep sa te roada anumite chestiuni din frica de a nu fi mai putin bun decat fostul(a).dar de asemeni e bine de stiut unde au gresit ex-sii pt a nu repeta aceleasi erori.cunoasterea se face pe parcurs, e adevarat dar sunt lucruri elementare, de baza ce trebuie clarificate din startul unei relatii.

Andrei Păunescu spunea...

Catalina22,
1.Bine ai reaparut!
2. ce spui e corect, in mare masura. Dar...
3. Eu nu-mi ascund dreptul si sansa de a fi gelos. Cata vreme gelozia e practicata ca sa aduca mai binele cuplului, nu e nimic rau. daca devine violenta, obsesiva, daca inlocuieste dragostea, e semn de boala, nu de iubire.
4. Sigur, nu e bine sa repeti prosteste greselile trecutului si greselile altora, dar, daca am tine cont de experianta predecesorilor sau chiar de a noastra, n-am mai iubi niciodata nebuneste si naiv, pentru ca am sta cu gandul ca totul se termina, la un moment dat, trist. Asa ca e bine sa ne pastram dreptul al propriile greseli si la uitare, ca sa avem de ce iubi in continuare.

damiana spunea...

‘’Trecutul traieste, e viu, ia parte la prezent, il influenteaza si se schimba in functie de ceea ce ni se intampla ‘’, asa suna un citat al lui Octavian Paler. Oricat am vrea sa lasam trecutul undeva in spate mereu suntem influentati de actiunile pe care le intreprindem. Trecutul ne defineste, nimeni si nimic nu-l poate schimba. Trebuie doar acceptat de cei din jur si mai ales de cel pe care-l consideri sufletul pereche. O iubire profunda ( cum ai trait tu) nu tine cont de trecut.
Femeia la care faci referire in text este aceeasi Alice, sau Iulia cu care ti-ai trait marea poveste de dragoste? Se poate ca tocmai trecutul acela onest la care faci referire sa fie cel care va desparte acum ? poate sinceritatea, nesiguranta, gelozia ?
Inchei interventia mea tot cu un citat despre trecut: „Viata cu adevarat traita este in trecut sau in viitor - prezentul este un interludiu... un straniu interludiu in care recurgem la trecut sau viitor ca sa ne slujeasca drept marturie ca traim”. ( Eugene O`Neill ).
Mi-a placut foarte tare textul tau, imi place ca intotdeauna stii ce si cum sa spui.
Cu drag, Andrei!

damiana spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Andrei Păunescu spunea...

Damiana,
Nu ai mai dat nici un semn, dar iata ca esti pe aproape. Nu Iulia e din povestea cu o mie de pesti.Trecutul poate actiona aberant, se poate reactiva, poate eroda dupa tipare ilogice.

Anonim spunea...

intotdeuana sunt aproape, andrei. am facut referire la textul "nimic nu se uita, totul se contabilizeaza". acolo, parca se zareste chipul Iuliei cand spui "Undeva, cândva, am cunoscut o femeie". asa sa fie?

p.s.-nu am putut sa ma loghez , dar sunt aceeasi DAMIANA

Andrei Păunescu spunea...

Anonima Damiana,
Nu conteaza ce am vrut eu sa se intrezareasaca in text, ci ceea ce ai inteles tu. Daca nu reusesti sa te loghezi, incearca cu Irina LoghIn, apoi LogOut.

damiana spunea...

andrei, astept sa citesc un text despre infidelitatea in cuplu, cum o vezi tu, statutul de inselat si infidel. tare mult as vrea sa vad punctul tau de vedere.
cu drag!

damiana spunea...

EROARE.SORRY

Andrei Păunescu spunea...

Damiana,
Am publicat un text exact pe tema pe care mi-ai apus ca ai vrea sa o citesti, la cateva minute de cand ai cerut, pe 19 februarie 2008. Inca nu am nici un comentariu de la tine, dupa o spatamana, si cred ca nu ma voi mai grabi sa fiu atat de prompt.

myrela spunea...

Foarte interesanta aceasta tema si modul cum ai abordat-o,ai perfecta dreptate.Dar cand ma gandesc la trecut,nu-mi vin in minte decat texte din melodia lui adi minune: offfff viata mea,of inima mea.E adevarat,sinceritatea e un lucru bun la inceputul unei noi relatii,asa stii cel mai bine daca merita sa incepi asa-zisa relatie sau nu.Dar totusi ar fi bine sa nu exageram in privinta trecutului,ci sa ne rezumam la ceea ce ne e necesar si sa nu dramatizam.Multumesc!