Sunt om serios, am împlinit deja 40, de câteva zile, aşa că trebuie să credeţi tot ce vă voi spune mai departe, pentru că este absolut adevărat. Nimic închipuit, nimic contrafăcut, nici măcar nimic exagerat. În plus, am lăsat să treacă nişte ani buni peste cele ce mi s-au întâmplat, ca să se prescrie faptele şi să nu mai poată fi condamnat nimeni pentru ceea ce a făcut. Dar nu mai pot ascunde adevărul. Doresc să dau în vileag un mincinos şi un idiot. Mincinosul e nea Floricel, zis Piticul. Idiotul sunt eu, Andrei Alexandru Păunescu, născut la 3 mai 1969, posesor al C.I. seria RD numărul cutare, CNP 1690503etcetc.
Anul 1999. Cândva, dinspre toamnă către iarnă, m-a sunat nea Floricel Piticul, om de afaceri cu ceva cheag şi stare de invidiat (îi cumpăra aur fomeii sale nu ca fraierii, ieftin, de-ăla de 24, dela Dubai, ci de-ăla de 18, mult mai scump, dar de la cele mai şmechere magazine din Manhattan!, pentru căci Piticul subţire cu impresii se ţine). M-a sunat, deci, într-o vineri după-amiaza, târziu. Eram la volan, în drum dela Craiova spre Bucureşti. În dreapta – tata. Mi-am rugat respectuos părintele să răspundă în locul meu, că-s şofer legalist. Piticul s-a arătat bucuros că dăduse, fără să vrea, peste poetul ale cărui poezii le ştia pe dinafară. Mi-a spus, prin intermediarul cu care era conectat telefonic direct la istoria literaturii române, că are un mare necaz. Fiind deja vineri spre seară, banca nu mai era deschisă şi avea de plătit o factură scadentă la căldura de la fermă, altfel, îi tăiau nenorociţii conducta şi urmau să îi îngheţe oamenii şi animalele. Toţi prietenii pe care i-a căutat îi erau ieşiţi în week-end. Pe scurt, voia să-l ajut urgent cu ce bani am disponibili, să nu-i moară îngheţaţi porcul din coteţ şi paznicul din gheretă. Cică eram ultima lui speranţă. M-am simţit un cetăţean care are ocazia unică să devină erou şi am dat sentinţa: găsim noi o soluţie, nea Floricel, se poate!? I-am transmis că îl ajut cu tot ce am. Am alergat acasă, am scotocit prin toate buzunarele şi am golit portofelul cu „banii de maşână” (aveam planuri să îmi iau prima maşină, second, desigur, dar „nemţască”!). Ne-am întâlnit peste câteva ore, la un local de lux, propus de el (lefter-lefter, dar Piticul nu se compromitea în orice bombă!), unde, ca să îi arăt cât doresc să-l ajut să nu-i facă ţurţuri ferma până luni, am plătit eu şi cafelele: două degetare espresso, la preţ de Paris-Londra-New York la un loc. Dar pentru ce sunt prietenii?!
I-am dat banii în mână, 2000 de dolari în cap, totul fără acte - se poate, nea Floricel, între noi chitanţă?! Mi-a spus că mă sună luni, pentru restituire. Luni cică a avut ceva necazuri, să-l mai las câteva zile, dar sigur până la sfârşitul lunii se revanşează şi, fiindcă nu suportă să pară om fără cuvânt, îmi dă, fără să i-o fi cerut, şi o recompensă, s-o simt. Şi am simţit-o, în toate lunile următoare.
Anul 2000, vara. Îl sun pe nea Floricel, a 66-a oară: trebuie să plec în Germania după maşină, nea Floricel, mă-ncurci rău de tot, ce faci? Îmi spune că joi se rezolvă, că are de încasat vreo 10 milioane de dolari pentru fier vechi şi vreo 20 de milioane avans pentru mina de smaralde din Africa, unde o să dea lovitura vieţii. Bine, aşa să fie, zic! Garantez, ai cuvântul meu, zice nea Floricel, ruşinat.
Anul 2001, vara, într-o miercuri. Îl sun pe nea Floricel: ce facem, că a trecut un an jumate? Zice: Ştiu, băi, Andrei, iartă-mă, dar ce faci zilele viitoare? Eu sunt în Germania, la Dessau, 90 de km sud de Berlin, am afaceri şi nu mă pot mişca spre ţară câteva zile. Nu poţi să vii aici, să-ţi dau banii? Sau, dacă vrei, am un asociat care e dealer de Hyundai şi poţi să-ţi alegi ce maşină vrei, că şi aşa te-am amânat destul şi mi-e ruşine. Vii? Vin, nea Floricel. Unde, deci? Notez: Dessau, 90 de km până să ajung la Berlin. Când? Când vrei tu, eu sunt aici. Marţi mi-ar fi cel mai bine. Nu-ţi faci nicio grijă cu cazarea, cu masa, e treaba mea! Ok? Ai numărul meu, sună-mă când ieşi din autostradă, la Ausfahrt Dessau, şi vin şi te iau în 10 minute. Pe marţi şi iartă-mă, Andrei, dar asta a fost! Pe marţi, nea Floricel!
Mă şi simţeam prost, eram şi îngrijorat, şi agitat, din mai multe motive:
1) Sigur că Piticul întârziase cu plata un an şi jumătate, dar, dela 2000 de dolari până la multe mii, cât face o maşină nouă, e cale lungă, cum să exploatez un prieten?
2) Mie nu-mi place Hyundai-ul, vreau „maşână nemţască”!
3) Totuşi, e mai bine să iau maşina nouă, decât banii, că ies în câştig. O vând imediat, apoi iau un second nemţesc, tre-să-mi găsească Mihai Napu ceva, şi se rezolvă.
4) Plecarea e prea în scurt, nu mai pot aranja cu nimeni să mă leg de cineva care merge, mai ales că direcţia Berlin nu e prea bătută, aşa că iau o maşină şi conduc eu.
5) Dar ce-o să fac cu maşina cu care plec, după ce o iau pe aia nouă? Fomeia nu are carnet, aşa că îl sun pe George Chirca, prietenul bun din Vâlcea, şi îl rog să mă ajute, să vină când i-oi da eu semnul, cu maşina lui Vali Amon, până în Germania, ca să se întoarcă el la volanul maşinii cu care mă duc eu.
6) Dacă tot o să vină Vali Amon până-n Germania, făcând un ocol din Italia, unde are treabă în fiecare săptămână, de ce să nu o ia cu el şi pe nevastă-sa, Mădălina, care cântă şi e colegă cu noi la Cenaclu, poate facem un spectacol undeva în străinătate, dacă tot ne ducem.
7) Aranjez la Bruxelles, sun la Centrul Cultural, să facem săptămâna viitoare sau cealaltă un spectacol folk, eu şi Mădălina Amon, ca să nu se simtă prost femeia că bate degeaba Europa cu soţul, Vali, la rugămintea lui Chirca, implorat de mine, pus pe jar de Floricel Piticul, pentru înapoierea unui împrumut!
Uite-aşa, am luat-o în goană spre Berlin-Dessau, sa ajungem exact la data propusă de nea Floricel, marţi, dar pe lumină, să nu-l supărăm, că poate ne mai poartă vreun an cu banii. Un ultim telefon, de control: alo, nea Floricel, plec spre Germania, rămâne pe marţi după-masa,da? Floricel Piticul se simte ofensat: păi, sigur, nu aşa ne-a fost vorba, ein mann, ein worth, vorba neamţului, că de-aia au ajuns nemţii unde au ajuns! Scuze, nea Floricel, într-o oră, plec spre Germania. Drum bun, fii atent cum conduci, că pe la Leipzig se lucrează autobahnul şi sunt restricţii, au radare nemţălăii. Mulţumesc pentru informaţie!
Mergem noi ce mergem, trecem ca vântul prin Piteşti, Vâlcea, Sibiu, Deva (n-avem timp să-i salutăm pe Antalii noştri, că ne aşteaptă Piticul), Arad, Nădlac, Szeged, Budapesta, Viena, Passau, Regensburg, Nurnberg... Nici pipi nu prea oprim să facem, mereu, cînd ne vine. Mâncăm la pungă şi bem din sticlă. Ba chiar scăpăm uşor, doar cu o muşcătură de viespe în bucă, într-o pădure germană, unde erau stupi naturali prin brazi şi au ieşit viespile la aroma siropului nostru dulce, românesc. Mă tot gândesc câte acte o să am de făcut, să import maşina nouă, s-o vămuiesc, s-o înmatriculez, s-o vând, să vin iar în Germania s-o iau pe aia pe care o vreau, iarăşi drum, iar acte, dar, dacă dealerul lui Floricel vinde numai maşini sud-coreene, asta e, facem un efort şi scăpăm de gaura din buzunar.
Ultimii kilometri. Scăpăm cu bine de radarele de pe la Leipzig. Când văd pe autostradă panoul cu „Dessau – 8 km”, îl sun pe Floricel. Soarele încă nu a apus de tot, aşa că nu deranjăm. Până răspunde, se face ieşirea din autostradă. Îi zic: am tras pe dreapta, sunt pe breteaua către Dessau. Vă aştept cu avaria pusă. Floricel mă întrerupe: Andrei, iartă-mă, am avut o urgenţă şi sunt la Bucureşti, dar vin vineri înapoi. Te rog, înţelege-mă, mă revanşez, te sun când ajung în Germania!
Şi uite-aşa m-am pomenit aşteptând să-mi vină o idee, la 90 de km sud de Berlin, ce să fac până vineri, când vine Piticul. N-are cum să nu vină. Eu sunt aici, mă pipăi şi sunt eu, în Germania, conform înţelegerii. Noroc cu un prieten, care a răspuns la telefon şi m-a găzduit. Noroc că am luat şi ceva bani de rezervă la mine, să nu-i mâncăm lui Dan Daşoveanu toţi wurştii berlinezi şi tot piureul instant. Vineri seara, Piticul nu a sunat încă. Sun eu. Zice: jur, sunt în imposibilitate să plec acum, dar iau avionul de luni dimineaţa şi rezolvăm!
Încă trei zile de pribegie prin Germania şi nu numai, pentru că gazdele aveau weekendul aranjat deja şi nu ne mai puteau ţine. Decidem să plecăm până la Barcelona, ca să treacă vremea mai uşor. 1800 km dus, 1800 km întors, dar luni în zori suntem iar la Berlin, aşteptându-l pe Floricel! Îi spun la telefon lui George Chirca să stea pe poziţii în Rm.Vâlcea, că oricând pot să-l sun, să plece cu Amon spre Berlin-Dessau, doar să apară Piticul. Dar Piticul Floricel nu a mai apărut, iar eu, fără bani, fără maşină nouă, dar plimbat zdravăn prin Europa, fără să fi vrut asta neapărat, m-am întors în ţară cu aceeaşi maşină cu care plecasem, cu spectacolul dela Bruxelles ratat, cu prietenii ţinuţi în blocstarturi de pomană şi cu multe speranţe că îmi voi vedea banii în ţară – ein mann, ein worth (un om, un cuvânt!).
Anul 2009, mai. Sunt câţiva ani de când nu am mai aflat nimic de nea Floricel Piticul, decât indirect. Unii cunoscuţi comuni îmi mai spun, din când în când, că trăieşte din mila unora şi a altora, că l-a lăsat nevasta, că a pierdut şi casa, că fiul lui nici nu vrea să audă de el, că stă mai mult plecat din Bucureşti, pentru că alţii pe care i-a înţepat nu se mulţumesc să-l evoce în scris, după 10 ani, ca mine, ci îl evocă în scris, la autorităţi, ba chiar vor să-i evoce şi câteva după omoplaţii cocoşaţi de atâtea păcăleli, în care crede cu tărie.
Mă înţeleg, sper, acum, prietenii, de ce nu mai împrumut, de atunci, nimic, nici bani, nici cărţi, nici discuri? Împrumut doar aforisme: a greşi e omeneşte, a persevera e prosteşte. Mă străduiesc, măcar de atunci încoace, să aplic, chiar tardiv, înţelepciunea asta, pe care am cumpărat-o scump, cu 2000 de dolari, deşi era deja foarte folosită, plus cheltuielile de drum, casă şi masă în Germania, pe o săptămână!
Celor care au postat comentarii triviale, pe care nu am putut să le păstrez pe blog, le ofer o imagine cu valoare de simbol, ca să le mai treacă dorul de cuvântul pe care îl adoră. Tuturor celorlalţi, le cer iertare şi le cer să înmulţească valoarea bancnotei respective cu 2000 şi cu paritatea dintre dolarul american şi moneda naţională din respectiva ţară africană, ca să le dea suma pe care am văzut-o înapoi de la Floricel Piticul.
