29 martie 2009

La mulţi ani, mamă!

Pentru statisticile reci şi seci, este un cetăţean român, născut la 29 martie 1941 în Bucureşti (chiar dacă în actele de identitate, la data naşterii, este trecută ziua de 31 martie).
Pentru literatura română şi pentru presa noastră culturală, este şi va fi Constanţa Buzea.
Pentru mine (şi pentru Ioana) este mama.
Cred că mai mult nu se poate.
Sărut mâna, mamă!
Îţi ofer şi vă ofer tuturor aceste poze făcute în seara de aniversare.

25 martie 2009

Bazaţi-vă pe cultura română, nu şi pe civilizaţia românească!

De la poezie la sul

Nu e nevoie să vă luaţi în buzunar, la plecarea de acasă, nicio carte de poezii, pentru că – născut poet – orice român veţi întâlni va fi în stare să vă recite sau măcar să vă improvizeze câteva versuri. De la portarul frustrat de la bloc până la şoferul ştirb de autobuz, de la agentul fiscal care vă ia impozitele cu tot cu piele la fiecare termen născocit de stăpânire până la copilul care stă zgâit cu ochii în computer la internet cafe chiulind de la şcoală, de la vânzătoarea blazată de la ziare până la badigardul care sprijină gardul ciocoilor noi, oricare vă va putea deschide larg – doar să doriţi asta - frontul liric românesc, declamat cu mişcări înţelepte din cap, sub adierea livrescă de bere şi senviş la ziar.
Dacă aţi uitat să vă luaţi, în graba de dinaintea drumului, măcar un disc cu muzică, nu cădeţi în deznădejdea cea de pe urmă, la gândul că poteca vă va fi împodobită cu scaieţii unei lumi fără portative şi triluri. Oriunde veţi opri, cel puţin un muncitor de la canalizare, sprijinit în târnăcop, lăsând naibii treaba pentru care tocmai se află acolo, va fi în stare să vă cânte măiastru, ca un demn moştenitor al baciului milenar (autor şi proprietar deopotrivă al Mioriţei) o doină, un rock’n’roll, o arie a Busuiocului sau măcar o manea colorată hip-hop. Sub ghiersul lui, flutura-i-va tivul desprins de truda în apele noastre reziduale. În vibraţia ambitusului său tabagic de carieră solistică ratată curăţa-i-se-vor lopata şi salopeta, până la ultima pată de ulei care nu s-a dat ieşită cu niciun detergent forte. La căldura glasului dumneasale vor face recurs generaţii de muzicieni, nerecunoscuţi vreodată de istoria ingrată, care i-a trimis la cazma şi la şubler, în loc să îi înscrie cu forţa la conservator.
Oriunde vă va doborî foamea, în cale, fără bani şi fără vreun pesmet strategic dosit în buzunar, să ştiţi că există salvare: tanti de la pâine vă va scoate din impas cu o franzelă din fondul ei de protocol pentru porcul de acasă, spunându-vă că: lăsaţi, mai treceţi altădată pe-aici şi îmi daţi atunci. Sau chelnerul de la pizzerie, care are şi el potenţialul colac de salvare şi vă va omeni cu o coajă, destul de înmiresmată de tomate şi brânzuri, ca să treceţi pragul critic şi să ajungeţi la propriul dumneavoastră blid de acasă.
Dacă vi se vor defecta motorul sau ţeava, ştecherul sau papucul, frigiderul sau jiglerul, când vor veni specialiştii (mereu prea târziu), deja vecinul sau trecătorul întâmplător vor fi rezolvat defecţiunea, cu un patent, o sârmă, un ciocan şi cu multă, foarte multă minte practică, pusă în funcţiune, însă, mereu, doar până la un nivel amical, de avarie şi intervenţie pe picior, aproape niciodată încoronată instituţional sau profesional.
Oricând disperarea singurătăţii vă va căuta şi vă va striga în urechea internă că nu există recurs, mergeţi într-o noapte la un butic non-stop şi intraţi în vorbă cu primul taximetrist, cu geacă de piele revopsită, care a oprit să-şi ia ţâgare. Vă veţi împrieteni pe viaţă şi veţi afla în două - cel mult trei - minute, că el, de fapt, nu e şofer dintotdeauna şi pentru vecie, ci o face doar aşa, la şto, pe moment. El, cel adevărat, e preten cu patru miniştri – uite-acu îi sun dacă nu credeţi! - , e văr de-al cincilea cu Bănică şi tot el a dus-o – jur, să moară familia mea! - cu volanul lui, de şease ori pă puţân, pe Udrea acasă, când actuala doamnă cu forme a palatelor noastre încă nu se cocoşise de atâtea afaceri şi încă nu se cocoşase de atâta răspundere, câtă i-a căzut între timp pe umeri-genunchi şi inima de după piepţi.
Nu duceţi, aşadar, grija poeziei, a cântecului, a coltucului de pâine, a meşteşugăritului şi a singurătăţii, dacă umblaţi prin România. Altele sunt problemele noastre insolvabile. Lăsaţi acasă, liniştiţi, versul, muzica, disperarea solitudinii, trusa de scule, pachetul cu merinde şi sticlonţul cu apă. Le veţi găsi, le veţi recupera din văzduh, la prima strigare.
Dar nu uitaţi să vă luaţi, întotdeauna, ascuns în buzunar, un petic de hârtie igienică. Ape vor inunda şi vor seca albiile majore şi minore ale râurilor, tornade vor deveni fenomene fireşti ale spaţiului mioritic, viscole de zăpadă vor smulge din ram bananele înflorite prematur pe Vârful Gutâi, drumurile judeţene şi chiar cele forestiere vor fi asfaltate pe patru benzi dus şi paişpe întors, chiar şi politicienii vor avea cuvânt, caracter şi ţinere de minte, dar hârtie igienică tot nu se va găsi în closetele publice româneşti!
Cereţi orice patriei noastre şi vă va oferi, necondiţionat: poezie şi muzică fără număr, un colţ de pâine şi un strop de vin de supravieţuire, inventivitate de remediat orice pană şi prietenie de-o viaţă chit că mâine toate se vor şterge din memorie. Dar nu-i cereţi României hârtie în toalete, căci îi este peste puteri. Este peste limita de rezistenţă a fibrei naţionale. Fibră care nu a auzit de celuloză. Pretindeţi orice, dar nu sulul! Izbăvitorul sul, de care ne amintim mereu numai când nu mai e nimic de făcut, acolo, în cabina privată în care, privind către golul faianţei şi neputinţa gresiei, de voie-de nevoie, trebuie să sacrificăm fie o batistă, fie o bancnotă, fie înşişi chiloţii noştri, pentru a nu ne face de păcat când revenim în lumea dezlănţuită, care ne aşteaptă, după ce flotorul şi-a făcut datoria.
Am căutat ezoterismul acestui fenomen tragic al permanenţei noastre şi nu am găsit decât explicaţia provizorie că românii, când se trezesc fără apărare în spatele uşilor închise ale latrinelor, jură că vor merge de îndată până la primărie, mâine până la Victoriei, răspoimâine sigur pân-la Cotroceni, dacă e cazul până la Haga, Bruxelles, Strasbourg şi New York, ca să îndrepte lucrurile şi să repună hârtia igienică la locul ei. Dar, de îndată ce impasul se rezolvă cumva, victimele noncivilizaţiei uită. Şi data viitoare păţesc la fel. Şi se apucă de săpat răsaduri de legume în grădină după ce stomacul deja ghiorăie, se apucă de căutat un şerveţel, atât, un şerveţel, abia după ce fiziologia şi-a arătat colţii.
Am păşit în mileniul trei, dar un acelaşi avertisment transcende istoria şi rămâne la fel de valabil ca în negurile antice, medievale, fanariote, burgheze şi socialiste. Bazaţi-vă pe cultura română, pe inima română, dar nu şi pe civilizaţia românească!

19 martie 2009

Sandu Aldea nr. 24 nu mai există

Am vrut să îi arăt femeii mele şi ce am fost, cum am fost, unde am fost, în viaţa de dinainte de a ne cunoaşte. După cuvintele, cântecele şi fotografiile de azi, venise vremea adâncirii în amintirile primilor ani, care legitimează, dau identitate şi explică. Ne-am suit în maşină, într-o noapte, să îi arăt casa în care am copilărit, prima şi singura în care am amintiri cu amândoi părinţii, lângă mine şi lângă sora mea, Ioana, lângă bunicul meu, Constantin Păunescu şi lângă toţi oamenii care ne călcau pragul, în entuziasmul începutului anilor ’70, când revista şi Cenaclul Flacăra îşi trăiau o parte din laborator acasă la Adrian Păunescu.
Am intrat pe strada Constantin Sandu Aldea (în Cartierul Domenii), venind dinspre Bulevardul Mărăşti, dinspre Mânăstirea Caşin şi, până să ajung în capătul celălalt, la numărul 24, nu m-am oprit din povestit: acolo e grădiniţa grupei mele mari unde mi se părea că aştept o veşnicie până mă luau acasă, pe aici o coteam spre Şcoala 172, acolo am căzut cu bicicleta, aici ne băteam cu „blocarii” (copiii de la colţul cu bulevadrul 1 Mai, devenit Ion Mihalache), pe lângă trotuarul acela am învăţat să trag la poartă, acolo şi acolo stăteau Marius, Paul, Adina, Şpil, Bogdan. Am ajuns: aici e fosta noastră casă, pe faţada căreia am scris cu o monedă de aluminiu de 15 bani, strâmb, „24”, sper că nu s-a şters... Dar nu era nimic. Arătam cu degetul spre un întuneric imens. Am întors maşina, fiind sigur că am depăşit locul, din cauza beznei. Nu, nu putusem greşi adresa. Mă uitam şi mi se părea că mi se îneacă amintirile, în timp real: casa fusese demolată şi ne aflam în faţa unei uriaşe gropi. Nici urmă de ziduri, nici umbră de plopii uriaşi din curte, nici vorbă de micul bazin în care am căzut şi din care m-a salvat tanti Tina, nici gând de gutuii la care se strângea toată puştimea cartierului, toamna.
Nu mai trecusem pe acolo de câţiva ani şi trăiam impresia că, oricând aş avea nevoie de o reconfirmare că mi-am trăit copilăria nu doar în vis, că a fost un miracol real să trec dintr-un mileniu în altul în aceeaşi existenţă, pot da o fugă până pe strada Sandu Aldea nr. 24, să mă reîncarc de viaţa de până la 12 ani, de energiile spaţiului în care crescusem până în vara lui 1981, să mă regăsesc în punctul de referinţă al primilor ani.
Nu m-am născut acolo şi nu acolo am fost dus, în primul scutec, de la maternitate. Nu am stat doar în casa aceea (divorţul părinţilor m-a mutat când la bunici, când la mama, când înapoi la tata). Nici măcar nu a fost niciodată proprietatea familiei acea construcţie, pe care tata o preluase în 1970 de la precedentul chiriaş, poetul Geo Dumitrescu, şi pe care am părăsit-o atunci când chiria devenise mult prea mare pentru Adrian Păunescu, cel care, cu febrilitatea de a-i avea pe toţi lângă el, adunase în cele câteva încăperi toată familia, copii şi părinţi. Dar toate aceste contraargumente nu i-au schimbat niciodată acelui loc statutul de ax al copilăriei mele, de primă imagine, atunci când încerc să mă închipui din nou la cumpăna dintre vidul memoriei şi prima amintire.
Ştiu că nu casele îi fac pe oameni, ci invers, dar ce ne facem cu imaginile şi cu întâmplările care nu se mai pot desface de spaţiul unde s-au întâmplat? Aş decreta o lege absurdă prin care nicio casă încărcată de energiile oamenilor extraordinari care i-au trecut pragul să nu fie lăsată buldozerelor, fără aprobarea acelor oameni, a umbrelor lor şi a copiilor care i-au crescut sub acoperiş.
Cum să accept că nu mai e nimic din casa în care Florian Pittiş l-a jucat, în 1973, pe primul nostru Moş Crăciun pe care mi-l amintesc?
Cum să cred că nu mai există holul în care eu şi Ioana ne războiam pentru idolii noştri folk, eu decretându-l rege pe Dan Chebac, iar ea pe Mircea Vintilă?
Cum să trag linie peste ideea că sunt una cu pâmântul bucătăria în care mama îmi dădea parizer (eram „Parizache”) şi îmi făcea ochiuri, camera lui tataie de la parter în care veghea la rezistenţa familiei, holul, adică sufrageria în care tata ne umplea noaptea covorul cu jucării pe care le găseam dimineaţa şi dormitorul de la etaj pe tavanul căruia a stat ani şi ani o bucăţică de carne de vită mestecată, de care am vrut să scap şi am aruncat-o izbăvitor în sus?
Cum să admit că e la fier vechi uşa grea pe care intrau Apostol Turbatu, Dinu Săraru, Octavian Paler, Eugen Simion, Coman Şova, Fănuş Neagu, Alexandru Andriţoiu, Mihai Leontopol, Romulus Balaban, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Ştefan Andrei, unchiul Picu Vârtosu, Nicolae Dragoş, Doru Stănculescu, Cornel Burtică, Ovidiu Ioaniţoaia, Nicolae Arsenie, Constantin Teaşcă, Ioan Florin Dumitrescu, Tudor Gheorghe, Pavel Kozak, Lena şi Mitică Paraschivescu, Ion şi Ana Haşigan, Mircea Angelescu, Dumitru Gheorghişan, Daniela „Flaniela” Crăsnaru, Ion Mânzatu, Valeriu Popa, Ioan Puşcaş, Florea Dinu, Radu Rey, Marcela Saftiuc, Nicu Alifantis, Anda Călugăreanu, Dumitru Fărcaşu, Victor Socaciu, Mihail Stan, Dan Bârlădeanu, Paul Finescu, Sorin Postolache, Ion Popescu, Aurel Mihailopol, Reghina Vârvici, unchii Ionel şi Mitu Păunescu, mătuşile Neta şi Tina, maica-mare Ioana Păunescu şi atâţia alţii, rude sau nu?
Cum să îmi imaginez că a rămas o groapă imensă în locul casei în care Ioana m-a tuns, sub masă, cu forfecuţa, geloasă pe părul meu mai lung, în locul curţii în care l-am atins pe o bubă pe cel mai credincios câine de pază al familiei Păunescu, lupul King, care m-a muşcat, de mi se văd capsele şi acum, după 30 de ani?
Din acel loc, „Sandu Aldea 24”, indiferent de demolări, de gropi şi de clădirile noi ce se pot ridica azi sau mâine, îmi vor rămâne, ca două fascicole de energie, asemănătoare celor două trunchiuri luminoase, îndreptate spre cer de către newyorkezi în locul Gemenilor prăbuşiţi, inscripţiile celor două perioade trăite în clădirea care astăzi nu mai există: „1970-1975”, „1978-1981”.

17 martie 2009

11 martie 2009

Pe scenă, în Bucureşti şi Arad

În ultimele săptămâni, am avut parte de câteva spectacole (miniaturale), de care nici eu nu am ştiut, aproape până în clipa când am urcat pe scenă.
În 26 februarie 2009, am fost invitatul lui Emeric Imre la concertul lui dela Clubul Crossroads din Bucureşti (Calea Moşilor, zona veche). Nu am cântat mult (Cosaş în fân, Ce simplu mi-ar fi dacă nu te-aş iubi, Omul pădurii, Amor cubist...), dar m-am bucurat de seara cu adevărat intimă, în care, în afară de Imi şi de trupa lui (cu Răzvan Crivaci la chitară şi voce), au mai venit la microfon Mircea Bodolan şi Cristina Ticală Şoloc.
Pe 27 februarie 2009, în sala Hotelului Volo din Bucureşti (str. Schitu Măgureanu nr. 6), a fost cam acelaşi scenariu, dar fără Bodolan şi Cristina Şoloc. Sunet mai bun, chef mai mare de oferit muzici şi cuvinte.
Pe 5 martie 2009, am ajuns la Arad, unde, în sala mare a Hotelului Parc, Marius Lazăr a vrut neapărat să treacă pragul de 40 de ani alături de Emeric Imre, de mine şi de încă alţi circa 400 de prieteni ai săi. Am cântat tot felul de piese (eu: Vai ce mic oraş, Amor cubist, Cosaş în fân, Suntem aroganţi, folclor maramureşean, Doamne ocroteşte-i pe români..., iar Imre: câteva zeci, fără număr, inclusiv la vioară). Au mai fost câţiva invitaţi, care au comutat muzica pe evergreenuri şi pe dans (Adrian Enache, Aurelian Temişan, trupa La strada şi câţiva interpreţi de folclor şi taraf), momente în care noi ne-am văzut, decenţi, de treabă. A fost frumos, a fost neaşteptat, a fost ca să mai fie.

Nebunia ce ne ţine

Nu mi-e bine, nu ţi-e bine,
Vreau să scap, să fugi de mine,
Dar, când pleci şi-ajungi la poartă,
Gândul meu ‘napoi te poartă
Şi te cere şi te iartă.

Boala noastră leacuri n-are,
Ne-o vom duce pe picioare,
Semănând în noi furtună,
Ochiu-i fulger, gura tună.

Mă iubeşti de-atâta ură,
Ura mi-e iubire pură,
Eu, cu dinamită-n piept,
Te alung şi te aştept.

Nu vreau fără, nu pot cu,
Uite viaţa cum trecu,
Peste noi, sinucigaşii
Ce-au uitat să-şi lege paşii.

Şi să spere înc-o dată
Că nu este blestemată
Nici la mine, nici la tine,
Nebunia ce ne ţine.

Viaţa ni-i aşa puţină,
Dar o-mpingem spre ruină
Nicio scuză, nicio artă
Nu-s făcute să despartă.

Nu mi-e bine, nu ţi-e bine,
Vreau să scap, să fugi de mine,
Dar, când pleci şi-ajungi la poartă,
Gândul meu ‘napoi te poartă
Şi te cere şi te iartă.

2009

Dela mandatele Emanaţiei la Taifunul Băs


În perspectiva alegerilor pestilenţiale

Titularii scaunului celui mai înalt al României de după 1989 emanează continuu. Mirosul a intrat adânc în tapiseria de sub fund, pe care se foiesc, spre binele tuturor, în primul rând al lor. Coincidenţă sau nu, tronul naţional se relaţionează, de aproape două decenii, cu noţiunea de simţ olfactiv, cel mai dezvoltat dintre simţuri în patria limbii române, în care, totuşi, verbul „a mirosi” este de o ambiguitate absolută, de vremece „miros” înseamnă - de exemplu, la persoana întâi - şi „eu adulmec”, dar şi „eu duhnesc”. Şi iată de ce starea naţiunii s-a coclit atât de tare, de la cap, fireşte.

Autoproclamat şi întronizat ca „emanaţie a Revoluţiei”, Ion Iliescu (un sincer „La mulţi ani”, după primii 79!) a deranjat pe foarte mulţi, în afară, desigur, de majoritatea populară, care l-a votat de câte ori a candidat, mai puţin gluma inodoră din mandatul 1996-2000, excepţie lăsată de Dumnezeu numai ca să se confirme regula invincibilităţii marca „Nea Nelu”. Şi iată cum mega-politicianul din Olteniţa a avut câte mandate a dorit, pe măsura aromelor cu care ne-a condimentat şi ne-a fentat, ca de pildă: virilitatea de Apaca a trandafirului roşu Roman, confiat pentru un an în magiunul neguros Stolojan, desişurile confuze de roze albastre, cu aerul trainic de zootehnie încă vie, pe toată durata cabinetului Văcăroiu.
Inodorul Emil Constantinescu a încercat şi dumnealui să emane ceva, dar, pentru că nu i-a ieşit de unul singur niciun fâs adulmecabil, a făcut ce a făcut şi ne-a trimis, totuşi, un parfum de borş, direct de sub ochelarii asudatei frunţi a lui Ciorbea, premierul-vidanjor de economie, care una-două s-a pus pe trimis în foamete milioane de oameni şi sute de mii de porci, care şi aceştia au emanat peste naţiune nori negri de hoit, fumegând direct din crescătoriile abandonate.
Apoi, lumea s-a lămurit că s-a săturat de damful mortuar de colivă executivă, pe care au întreţinut-o, după posibilităţi, Radu Vasile (zefir de prăjeală de mici, strecurată pe sub ghiuluri) şi Mugur Isărescu (vin boieresc, acrit de atâta păstrare parcimonioasă în rezerva strategică). Şi electoratul a adus la putere, din nou, în 2000, adevărata emanaţie, originalul, inconfundabilul, irefutabilul, preferând, totuşi, temperatul atomizor Ion, în detrimentul spray-lui neomologat Vadim, care nu se ştie ce gaz letal putea ascunde în măruntaiele lui Alcibiade. Marfă durabilă, ionizarea a ţinut până la termen, exact cât fusese garantată faţă de ţară: patru ani bătuţi pe nară.
Şi a venit iarăşi lupta cea mare, în 2004, când emanaţia din 1989 îşi consumase obşteştile mandate - treacă de la noi câte-or fi fost! Plecat ca favorit, elegant, rafinat colonizat, delicat ca două ouă puse în acelaşi coş, confirmat ca virtual câştigător până cu câteva minute înainte de destuparea finală de dopuri spumante, Adrian Năstase a ignorat preferinţa populară pentru miasmele tari şi nu a ieşit la timp din biroul tapetat cu iz de bombon, fiind întrecut în ultimele minute de frustul Traian Băsescu, care a transmis naţiunii, cu tărie, din chiar seara victoriei, fermitatea şi claritatea unei priviri efervescente, obişnuite să facă, fie iarnă, fie vară, distincţia între apă de mare, rom şi români, la 40 de grade, dar preferabil peste, cu guler, la temperatura cabinei. Şi uite-aşa s-a răspândit eticheta Băsescu peste ţară, de nu mai există vie de cătun, nu mai există tejghea de birt orăşenesc, nu mai există toaletă publică sau particulară în care, ajungând, să nu recunoşti, chiar cu ochii închişi, dar cu nările foarte deschise, în ce ţară balsamică te afli.
Nu mai e mult şi ne vom aşeza din nou la televizor, la final de 2009, înainte să ne ducem la urne, acolo unde şi regele merge singur, că tot seamănă cabina de vot cu toiletul din curte. E clar: favoritul pentru (re)ocuparea tronului fără capac este chiar cel care stă deja pe el. Dar nu numai acesta îi este tromful. Căpitanul de vas, de sticlă şi de dop are ascunse în mânecile sacoului cu epoleţi şi în tivul tricoului său vărgat (orizontal, dar nu se ştie niciodată!) alte câteva atuuri:
1) În perioadele electorale, blajinul vânt Băsescu, ca orice produs popular, îşi creşte brusc tăria şi se transformă într-un adevărat Uragan Băs, care spulberă totul. Şi asta nu de ieri-alaltăieri, ci de când s-a apucat de concurat în alegeri, Zeus ştiind mereu care e doza potrivită pentru ameţit mulţimea (pulimea - vezi Sorin Oprescu, „Opere alese”);
2) Ceilalţi posibili candidaţi încă nici n-au mâncat, darmite să finalizeze digestia, aşa că armamanetul legal cu gaze, pentru omorât luciditatea populaţiei, este net în favoarea preşedintelui în funcţie, aprigul T. Băs. Acesta se zice că are depozite secrete, mereu sub presiune, care pleacă din propriul ascendent politic şi se plimbă obraznice ca în burta mamei prin catacombele săpate între Palat şi Golden Şlitz, provocând ample crampe ideologice;
3) Când ceilalţi aspiranţi se pot lăuda că au şi ei doar câte-un scaun normal, pe care-l accesează zilnic, actualul preşedinte are ditamai tronul Administraţiei Prezidenţiale, la care premierul Boc lustruieşte zilnic în secret (de-l vede toată lumea), înarmat cu un guvern cu două feţe, cu un şmirghel fin şi, bineînţeles, cu un scăunel.
4) T. Băs. nu are nicio frică de luptă, fiindcă nu a păţit nimic nici după ce a făcut vânt întregii flote, unde se spune că se aflau, în cale şi haznale, secretele escalelor sale prin porturile şi bordelurile mapamondului.
5) Îmbătat de „succesurile” care ştiu „să vorbesc” singure în numele său, actualul şef de stat pe tron degeaba cică ar scoate din noptieră, mai des decât permite doctorul, de supt sticle cu mesaje, tirbuşoane şi capace, cartea preferată de poveşti, îndoită la pagina unde zmeul îi spunea fetusului frumos să accepte lupta dreaptă şi decisivă a adulmecării reciproce, în care fiecare vine cu ce a adunat în spaţiul strâmt dintre ciorapi şi păpuci.
6) Venit cu binecunoscutul aer nou în politica noastră, cel supranumit suspensorul principal al Ciocănitoarei Woodrea promite că, dacă va fi lăsat în continuare pe tron, va păstra acelaşi ritm de derulare a proiectului naţional de a ne servi cu rahat, încă un mandat, şi în ţară, şi afară.
7) Cum să aibă altcineva vreo şansă în această luptă inegală, când nimeni nu poate trece de o asemenea barieră, mai mult olfactivă decât psihologică, şi de a intra în arena prezidenţialelor, unde pestilenţa răspândită deja de Taifunul Băs descurajează orice adversar?
8) Cum să aibă altcineva vreo speranţă să câştige tronul naţiunii celei mai emanate, când toţi concurează împotriva însuşi deţinătorului fonemului-cheie al mirosului (în propriul său nume), candidatul plutind pe locul întâi în sondaje, ca într-un rezervor fără flotor şi fără viitor?
Acum şi pururea, emanaţi, băieţi, numai emanaţi! Emanaţi orice, dar aerisiţi atmosfera, eliberaţi nasul poporului de mirosul Uraganului Băs, cu care am păşit în UE, cu care păşim zi de zi în cloacă de atâţia ani şi despre care ştim că vrea să păşească peste cadavrele oricui i se pune de-a curmezişul, în drumul spre aerisire!


Text şi desen: Andrei Păunescu

4 martie 2009

Te văd

Te văd, chiar când ochii îi închid,
Printre neguri fără grai,
Te ţin doar cu gândul meu fluid,
Te alung şi-ţi spun: mai stai!
Când m-ai găsit, erai prea departe,
Când te-am simţit eram încă viu,
Când ai venit, te-am ridicat din moarte,
Cum ne-am cuprins nici nu mai ştiu.

Şi ne-am servit careu şi chintă,
Printre peroane şi note gri,
Pân-am simţit că ne alintă
Promisiunea că tu vei fi, că eu voi fi.

Sălbăticirea te condamnase
Să-ţi construieşti un turn de lut,
Ai rupt crenelurile mincinoase
Şi-ai luat biletul spre necunoscut.

Trenul, punctual doar la plecare,
Întârzie mereu când te aştept,
În urma lui eu strig în gura mare
Să vii, că-mi iese sufletul din piept.

Ianuarie-februarie 2009

Câştigăm numai dacă ştim să şi pierdem

Am crezut că victoria, în orice competiţie, fie ea de viaţă, de joc sau de joacă, este singura care mă poate face fericit. Şi mereu am făcut tot ce am putut, ca să ies învingător din confruntările în care m-am aruncat, în care am fost aruncat. Dintodeauna, luptele vieţii concrete le-am văzut ca pe jocuri, plătind dreptul la această armură cu incapacitatea de a lua în uşor jocurile care chiar ar fi trebuit tratate fără încrâncenare. Cine vede viaţa ca pe un o joacă plăteşte, în contrapartidă, cu condamnarea de a se juca serios, chiar atunci când nu ar trebui. Autoprotejarea îşi cere impozitul.
Nu sunt dependent de jocurile pe computer. Nici măcar nu am vreunul în calculator. Am rămas la stadiul înapoiat al jocurilor reale, în care se foloseşte şi altceva, în afară de degete şi de ochi.
Cum am făcut rost de o masă de biliard, mi-am chemat prietenii. Şi au venit, rând pe rând, ca într-o arenă în care bărbaţii se luptă, ca să aibă cu ce se lăuda, mai ales femeilor. Pe toţi, în afară de unul singur, i-am bătut. Credeam că vor tot veni, de atunci încolo, să îşi ia revanşa. Dar nu au mai venit, după a doua sau a treia înfrângere. În afară de cel cu care am avut dispute strânse, care m-a mai învins, pe care l-am mai învins.
Cum am făcut rost de o masă de ping-pong, am pus mâna pe telefon: veniţi! Şi au venit, pe rând sau deodată, o mulţime. I-am bătut pe toţi, în afară de unul singur, care mi s-a împotrivit şi căruia nu i-am găsit antidotul. Învinşii nu s-au prea mai arătat. Doar cel care mi-a luat laurii şi a dat cu ei în fileu a mai venit la masă.
Am fost, într-o noapte, cu o cunoştinţă, într-un hypermarket. Eram aproape singuri, către dimineaţă, când am dat peste raionul de jocuri. Ne-am aşezat la o masă de fotbal şi am învârtit mânerele, am dat în minge, cu îndârjire. Scor strâns. Gol norocos, decisiv pentru mine, chiar în final, când paznicii tocmai veniseră să ne spună că nu avem voie să ne jucăm, nici măcar la masa expusă pentru ademenire. Plănuiserăm să cumpărăm, dar înfrângerea l-a făcut pe partenerul meu să se bosumfle, aşa că am plecat fără jucăria care îi plăcuse atât de mult, până să ajungem la scorul final. Dar am luat din raft un Monopoly, acel joc cu zaruri, proprietăţi, vânzări, cumpărări, ipoteci şi chirii, unde jocul pleacă de la echilibrul natural dintre puterile jucătorilor în faţa zarurilor.
De câteva ori, am stat să ne războim pe oraşul de carton, cu bani închipuiţi şi cu căsuţe de plastic. S-a întâmplat ca adversarul meu să dea faliment şi în primul joc, şi în al doilea. De atunci, cutia de Monopoly stă, neatinsă, pe dulap.
Din când în când, sun goarna pentru joacă. Masa de ping-pong rămâne fără combatanţi, masa de fotbal e tot în magazin, cutia de Monopoly se prăfuieşte cu fiecare zi. Singura care nu prinde păianjeni este masa de biliard. Din atâţia care au înconjurat-o, nu mai vine, din când în când, decât cel care m-a şi bătut, pe care l-am şi bătut. Vine să o luăm de la capăt, până ce bila neagră cade într-un buzunar, dorit sau nedorit, împărţind victoriile şi de o parte, şi de alta. Alternanţa la victorie este singura care dă motivaţie.
În politică, în economie, în societate, rezumatul final al victoriilor şi al înfrângerilor e asemănător. Aproape nimeni nu se opreşte, în plin succes, să spună că îi ajunge, că ar mai trebui să câştige şi ceilalţi, neştiind că, dacă destinaţia succeselor nu e, măcar de prăsilă, din când în când, diferită, niciun învingător nu poate trăi liniştit printre învinşi. Aşa se transformă atâţia lideri aleşi în dictatori, dacă sunt lăsaţi să alerge singuri şi nu se mai ia niciodată jocul democratic de la capăt. Aşa ajung monopolişti veroşi afaceriştii cărora nu li se mai poate opune concurenţa, coloşii sfârşind înecaţi în propriul hăţiş de izbânzi, împiedicaţi în mocirla pe care o creează din praful şi pulberea care se alege din cei umiliţi. Toţi învingătorii pe linie dau cu nasul de pământ la un moment dat, pentru că nicio societate, nicio familie, nicio competiţie nu suportă ca unii să crească mereu, cu tălpile pe umerii celor tot mai slabi, tot mai mici, tot mai fără de noroc.
Marile praguri de înţelepciune vin prea târziu. De obicei, când nu prea mai e nimic de făcut cu înţelepciunea câştigată.
Am crezut şi încă mai cred că victoria în orice competiţie, fie ea de viaţă, de joc sau de joacă, este singurul gând, la începutul oricărei confruntări, dar am înţeles, plătindu-mi izbânzile cu propria-mi singurătate, că victoria nu este singura care contează. Mult mai frumoasă este construcţia casei, decât starea sterilă de a nu mai avea pentru ce să lupţi, cu cine să te baţi, după ce aşezi ultima cărămidă. Mult mai important decât succesul este drumul. Mult mai dătătoare de viaţă este confruntarea de până la clipa când înfigi singur steagul pe reduta cucerită, după care apare starea de zădărnicie, când nimeni nu ţi se alătură, dacă nu îl faci părtaş la praznic.
Câştigăm mult mai mult dacă ştim să şi pierdem, măcar din când în când. Altfel, ne paşte singurătatea, care acoperă, cu amărăciunea ei, toată bucuria victoriilor.