4 martie 2009

Câştigăm numai dacă ştim să şi pierdem

Am crezut că victoria, în orice competiţie, fie ea de viaţă, de joc sau de joacă, este singura care mă poate face fericit. Şi mereu am făcut tot ce am putut, ca să ies învingător din confruntările în care m-am aruncat, în care am fost aruncat. Dintodeauna, luptele vieţii concrete le-am văzut ca pe jocuri, plătind dreptul la această armură cu incapacitatea de a lua în uşor jocurile care chiar ar fi trebuit tratate fără încrâncenare. Cine vede viaţa ca pe un o joacă plăteşte, în contrapartidă, cu condamnarea de a se juca serios, chiar atunci când nu ar trebui. Autoprotejarea îşi cere impozitul.
Nu sunt dependent de jocurile pe computer. Nici măcar nu am vreunul în calculator. Am rămas la stadiul înapoiat al jocurilor reale, în care se foloseşte şi altceva, în afară de degete şi de ochi.
Cum am făcut rost de o masă de biliard, mi-am chemat prietenii. Şi au venit, rând pe rând, ca într-o arenă în care bărbaţii se luptă, ca să aibă cu ce se lăuda, mai ales femeilor. Pe toţi, în afară de unul singur, i-am bătut. Credeam că vor tot veni, de atunci încolo, să îşi ia revanşa. Dar nu au mai venit, după a doua sau a treia înfrângere. În afară de cel cu care am avut dispute strânse, care m-a mai învins, pe care l-am mai învins.
Cum am făcut rost de o masă de ping-pong, am pus mâna pe telefon: veniţi! Şi au venit, pe rând sau deodată, o mulţime. I-am bătut pe toţi, în afară de unul singur, care mi s-a împotrivit şi căruia nu i-am găsit antidotul. Învinşii nu s-au prea mai arătat. Doar cel care mi-a luat laurii şi a dat cu ei în fileu a mai venit la masă.
Am fost, într-o noapte, cu o cunoştinţă, într-un hypermarket. Eram aproape singuri, către dimineaţă, când am dat peste raionul de jocuri. Ne-am aşezat la o masă de fotbal şi am învârtit mânerele, am dat în minge, cu îndârjire. Scor strâns. Gol norocos, decisiv pentru mine, chiar în final, când paznicii tocmai veniseră să ne spună că nu avem voie să ne jucăm, nici măcar la masa expusă pentru ademenire. Plănuiserăm să cumpărăm, dar înfrângerea l-a făcut pe partenerul meu să se bosumfle, aşa că am plecat fără jucăria care îi plăcuse atât de mult, până să ajungem la scorul final. Dar am luat din raft un Monopoly, acel joc cu zaruri, proprietăţi, vânzări, cumpărări, ipoteci şi chirii, unde jocul pleacă de la echilibrul natural dintre puterile jucătorilor în faţa zarurilor.
De câteva ori, am stat să ne războim pe oraşul de carton, cu bani închipuiţi şi cu căsuţe de plastic. S-a întâmplat ca adversarul meu să dea faliment şi în primul joc, şi în al doilea. De atunci, cutia de Monopoly stă, neatinsă, pe dulap.
Din când în când, sun goarna pentru joacă. Masa de ping-pong rămâne fără combatanţi, masa de fotbal e tot în magazin, cutia de Monopoly se prăfuieşte cu fiecare zi. Singura care nu prinde păianjeni este masa de biliard. Din atâţia care au înconjurat-o, nu mai vine, din când în când, decât cel care m-a şi bătut, pe care l-am şi bătut. Vine să o luăm de la capăt, până ce bila neagră cade într-un buzunar, dorit sau nedorit, împărţind victoriile şi de o parte, şi de alta. Alternanţa la victorie este singura care dă motivaţie.
În politică, în economie, în societate, rezumatul final al victoriilor şi al înfrângerilor e asemănător. Aproape nimeni nu se opreşte, în plin succes, să spună că îi ajunge, că ar mai trebui să câştige şi ceilalţi, neştiind că, dacă destinaţia succeselor nu e, măcar de prăsilă, din când în când, diferită, niciun învingător nu poate trăi liniştit printre învinşi. Aşa se transformă atâţia lideri aleşi în dictatori, dacă sunt lăsaţi să alerge singuri şi nu se mai ia niciodată jocul democratic de la capăt. Aşa ajung monopolişti veroşi afaceriştii cărora nu li se mai poate opune concurenţa, coloşii sfârşind înecaţi în propriul hăţiş de izbânzi, împiedicaţi în mocirla pe care o creează din praful şi pulberea care se alege din cei umiliţi. Toţi învingătorii pe linie dau cu nasul de pământ la un moment dat, pentru că nicio societate, nicio familie, nicio competiţie nu suportă ca unii să crească mereu, cu tălpile pe umerii celor tot mai slabi, tot mai mici, tot mai fără de noroc.
Marile praguri de înţelepciune vin prea târziu. De obicei, când nu prea mai e nimic de făcut cu înţelepciunea câştigată.
Am crezut şi încă mai cred că victoria în orice competiţie, fie ea de viaţă, de joc sau de joacă, este singurul gând, la începutul oricărei confruntări, dar am înţeles, plătindu-mi izbânzile cu propria-mi singurătate, că victoria nu este singura care contează. Mult mai frumoasă este construcţia casei, decât starea sterilă de a nu mai avea pentru ce să lupţi, cu cine să te baţi, după ce aşezi ultima cărămidă. Mult mai important decât succesul este drumul. Mult mai dătătoare de viaţă este confruntarea de până la clipa când înfigi singur steagul pe reduta cucerită, după care apare starea de zădărnicie, când nimeni nu ţi se alătură, dacă nu îl faci părtaş la praznic.
Câştigăm mult mai mult dacă ştim să şi pierdem, măcar din când în când. Altfel, ne paşte singurătatea, care acoperă, cu amărăciunea ei, toată bucuria victoriilor.

6 comentarii:

Anonim spunea...

De taină, de-o clipa,
de dor, de risipă
de fie ce-o fi,
atâta, să fie
la ceas de acasă
în ochi omenie...

De soră, de frate
de rudele toate
şi apoi printre oameni
cu vorbe răscoapte
departele lumii
să-l simţi de aproape...

Şi spune cu suflet
oricui, senin
Bună ziua
Să uiţi cât de amar
se simte Adio...

Anonim spunea...

ce ciudat....eu daca as fi infrant la ceva, as dori sa joc cat mai mult cu persoana respectiva, am ce invata de la ea, nu crezi?

FLORENTINA spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
FLORENTINA spunea...

SI VICTORIA E MAI DULCE DUPA INFRANGERI REPETATE?

Roxana spunea...

Trebuie sa pierzi totul ca sa sti putin

Anonim spunea...

stii cu 2 i, anal-fabeto de Roxana