• Aţi văzut formă fără fond mai goală decât la coadă la moaştele Sfântului Dumitru din Bucureşti? Nu vorbesc despre cei mulţi – unele surse spun că au fost un milion şi jumătate de pelerini! - din cozile kilometrice, ci despre cei câţiva pretins evlavioşi, care au împrumutat copii de la adevăraţii părinţi, ca să aibă ce ţine în braţe, cerând prioritate la atingerea moaştelor. Alţii cică ar fi dat şpagă să ia un loc mai în faţă. Alţii cică s-ar fi dat bolnavi, ca să înduplece posesorii de locuri cu timp de aşteptare mai mic. Ori sunt absolut idioţi, ori sunt absolut ticăloşi, pentru că, în esenţă, atingerea moaştelor e semn că vrei să te purifici, să fii binecuvântat, însă, pentru atingerea scopului spiritual, minţi porceşte! Şi mai speri, după aceea, că Dumnezeu şi Sfântul Dumitru nu te-au văzut şi tot o să-ţi dea energiile bune, deşi ai ajuns la ele prin fraudă, prin împingere, prin şpagă, prin diversiune, prin injurie?• Absurd este şi faptul că mulţimi de oameni din toată ţara (şi nu numai) s-au înghesuit, tot acolo, până s-au călcat în picioare, până s-au sufocat, până şi-au rupt oasele, până li s-au spart timpanele de atâtea răcnete, de au fost duşi cu tărgile şi ambulanţele pe la spitale. De ce s-au busculat? Cum de ce? Ca să ajungă la aceleaşi moaşte, unde să se roage – de pildă - pentru sănătate, pentru bunătate, pentru linişte!? Am aflat că nu a murit, totuşi, nimeni după incidentele tragi-comice, aşa că putem adopta liniştiţi strategia “râsu-plânsu-miştocăreala”: ar fi fost de-a dreptul senzaţional să moară cineva încercând să ajungă la moaştele ocrotitorului Bucureştilor, căruia voia să îi ceară o viaţă mai bună şi mai uşoară!
• Nu departe de aceste culmi ale absurdului este şi încrâncenarea cu care, de atâtea decenii, Dinamo se luptă să ia campionatul, prin orice mijloace, ca să ce? Ca să ajungă în cupele europene, unde să ce? Unde să se facă de râs şi să iasă din competiţie, mereu prematur,
vai, atât de puţin le-a lipsit, vai, aşa ghinion au avut, vai, aşa arbitraje defavorabile li s-au arătat! Şi apoi să ce? Să o ia de la capăt, cu tot sosul acela roşu, de securişti, miliţieni, generali, colonei, plutonieri, afacerişti şi mecanisme murdare ale aranjamentelor, cu ce scop? Cu scopul de a fi şi mai urâţi în ţară şi de a se mai face o dată de râs în luptele adevărate, care sunt confruntările internaţionale. Şi cu năduful brutal de a se răzbuna pe contracandidaţii civili din competiţiile interne, care nu li se pot opune, pentru că nu au un Minister de Interne în spate, adică un organ menit, în mod normal nu să joace, ci să vegheze la jocul celorlalţi! Şi toate astea, fără ruşine, chiar şi după ce Ştefan cel Mare, numele bulevardului unde e cotineaţa câinilor roşii fără dinţi adevăraţi, a fost declarat sfânt. Să le mai spunem că e ruşine? Nu are rost, pentru că nu ştiu ce e aia. Să mai spunem că e absurd? Nu e cu folos, pentru că aproape tot ce se întâmplă pe la noi e o culme absurdului, începând de la fotbalul furat şi terminând cu fraudele de la coada pseudo-habotniciei.
