Imposibilul posibil, meseria lui Adrian Păunescu

Adrian Păunescu 69

Cu două zile înainte de ziua în care tata ar fi împlinit 69 de ani, mama m-a sunat şi mi-a spus că tocmai scrie un text dedicat lui Adrian Păunescu. I-l ceruseră Carmen şi Ana-Maria, pentru „Flacăra” şi fusese de acord să îşi adune puterile şi să iasă din tăcerea ultimelor luni. Încă un semn că, şi după moarte, Adrian Păunescu e în stare să transforme în realităţi situaţii imposibile: a doua soţie o roagă pe prima soţie să scrie un portret al bărbatului comun şi faptul se întâmplă. Pe loc.

Adrian Păunescu a făcut adevărate modificări genetice, mutaţii umane şi revoluţii de conştiinţă şi context, de-a lungul vieţii, celor care s-au contaminat de geniul său. A dărâmat ziduri de netrecut, ca să salveze, să creeze, să construiască, să dea speranţă. Dar şi lucrurile simple le-a rostogolit, până au ajuns alcătuiri complicate. Iată, şi acum e în stare de surprize, prin carambol: asperităţi biografice au ajuns să se piardă pe drum şi, din dragoste faţă de el, cele două neveste, Carmen şi Constanţa, lucrează pentru monumentul său, care nu se opreşte la cele câteva statui în bronz, piatră sau ipsos, deja instalate în toată România, de la Bucureşti, până la Chişinău, ci creşte prin accesul la memorie, prin vulcanii care apar pe unde nici nu te aştepţi, erupând cu lava faptelor lui bune.

M-am dus să iau manuscrisul de la mama, pe 18 iulie 2012, spre seară. În ce casă am intrat, firesc, cu dezinvoltura uneori impertinentă a fiului de oameni mari? A mamei sau a marii poete? Constanţa Buzea a rămas o clasică mânuitoare de stilou, de creion şi de maşină de scris, în plină epocă a computerelor şi poştei electronice. Copilul ei dintâi, Ioana, sora mea cea mare, s-a prăpădit în 25 noiembrie 2011, înainte s-o înveţe să îşi bată memoriile, singură, pe computer. Mi-a dat textul, scris mic de mână, aproape desenat, pe un carton îngălbenit, la fel ca viaţa ei alături de Adrian Păunescu, rămasă undeva, în secolul trecut, în mileniul trecut, dar şi în sângele meu de azi. M-a rugat să-l citesc cu voce tare (cu vanitatea poetei timide, care, din când în când, îşi vrea cuvintele declamate de alţii) şi a tresărit, întrerupându-mi lectura: să îi spun Carmenei, neapărat, s-o sune, imediat după ce primeşte materialul. Am citit până la capăt, am descifrat unele cuvinte scrise ezitant cu mâna tot mai firavă a mamei şi, când textul s-a terminat brusc, mama a simţit nevoia să continue povestea ei şi a lui A.P., vorbind:

- Taică-tău stătea la oglindă şi se bărbierea. Era foarte tânăr, iar eu îi spuneam că e nemuritor... Cine şi-ar fi imaginat că o să moară? Cum a fost posibil?

Şi mama, şi eu, şi cei mai tineri, şi prietenii, şi duşmanii, şi cei mai bătrâni ca el am crezut cu toţii că Adrian Păunescu este nemuritor, în cel mai propriu mod cu putinţă. Dincolo de eternitatea poeziei sale, dincolo de durabilitatea faptelor sale de construcţie, de armonie, de concordie, de cultură, de emancipare şi de societate, noi chiar nu credeam că vom apuca vremurile în care nu îi vom mai auzi vocea, nu îi vom mai simţi mângâierea mâinii mari şi biciul îndemnului la muncă.

Da, este foarte adevărat ce spunea, că el şi mort va fi mai puternic decât duşmanii lui vii.

Da, avea dreptate când ne avertiza că nu sunt infinite ocaziile în care ne vom găsi la aceeaşi masă, la aceeaşi sărbătoare de Paşte sau de Crăciun, în aceeaşi maşină, ducându-ne spre Viena sau Strasbourg sau adunându-ne, să căutăm verzituri de primăvară, la ţărani, pe şoselele de la marginea Bucureştilor.

Însă tot el, care, de foarte tânăr, a scris atâtea poeme ale propriei postumităţi, imaginându-şi poetic moartea, nu credea că va muri în felul concret, oribil, ordinar, în care se duc în pământ şi anonimii, şi supraoamenii, şi păcătoşii, şi cei fără de păcat.

Şi, poate tocmai de aceea, după ce a rezolvat atâtea mistere ale creaţiei, după ce a dezlegat atâtea încurcături ale contemporanilor şi ale contemporaneităţii, după ce a clădit cât n-au făcut-o comunităţi întregi, nu s-a putut imagina plecând şi nu a lăsat, lângă opera sa uriaşă, lângă exemplul de viaţă şi caracter, decât testamente morale şi literare. Sunt sigur că nu a vrut să ne lase să băltim în apele leneşe ale certitudinilor. Sunt sigur că a vrut ca, şi după ce s-a despărţit de noi în lumea asta, să avem motive să tresărim, cum am făcut-o de atâtea ori, pentru un număr de revistă, pentru câte un cenaclu, pentru câte o carte dată la tipar, pentru câte o emisiune la radio sau la televizor.

Avea plăcerea şantierului continuu, a laboratorului non-stop, iar bucuria desăvârşirii câte unei opere nu dura decât câteva minute.

Şi iată cum noi, din 5 noiembrie 2010 încoace, avem atâtea motive în plus să trăim, uitând la foc continuu că el nu mai este aici, în timp ce noi desluşim necunoscutele existenţei sale: lucrările lui şi vieţile noastre, lăsate neterminate.

Andrei Păunescu, 18 iulie 2012

P.S. Iată şi textul Constanţei Buzea despre Adrian Păunescu:

Iubitor de viaţă într-o formulă complicată şi responsabilă.

Dacă ar fi trăit, m-ar fi îmbiat cantitativ cu un număr substanţial de poezii şi de amintiri din viaţa noastră împreună cu copiii noştri împrejurul nostru în casa noastră împodobită de muzică.

Ne întorseserăm din Statele Unite şi voia să facă în România un cenaclu cu muzică modernă şi cu versuri proprii aşa cum simţise modern că trebuie să facă la dimensiunile şi în armoniile pe care el le întrezărea şi în totală armonie cu direcţia în care evolua muzica în lume, a tineretului.

Punea osul, era inspirat şi cultiva un bun gust care lui îi suna amplu şi laborios, mişcând sufletul unei generaţii, capabile de ecou peste ani.

            Mergeam la mare şi la munte, aveam să ne spunem superbe versuri în superbe armonii...

Constanţa Buzea, 18 iulie 2012

Australia. Sydney. Zoo, The Rocks şi un alt fel de Americă

5, 6, 7 februarie 2010, Auckland, Sydney

Astăzi ar fi trebuit să fiu deja acasă, la Bucureşti, dacă nu aş fi făcut o schimbare de ultimă oră în program, chiar în Auckland, unde am obţinut dela Compania Emirates mutarea biletelor de avion spre Sydney şi apoi revenirea în Dubai şi Atena cu câteva zile mai târziu. E absurd să ajungem până aici şi să trecem doar prin aeroportul din Sydney, despre care se spune că este unul dintre cele mai frumoase şi diverse oraşe ale pământului.
Intrarea în Australia este mai uşoară decât în Noua Zeelandă, deşi rigorile sunt cam aceleaşi: fără alimente, animale, seminţe, plante, ouă, chiar fără nimic din lemn. E de înţeles de ce sunt atât de riguroşi: au un mediu natural atât de straniu şi de fermecător, încât vor să-l protejeze de orice buruiană sau vietate străină care le-ar putea strica ecosistemul.
După o noapte ploioasă şi albă pe străzile Oraşului, în care am şi aţipit într-o staţie de autobuz (fără să fi băut nimic!), ne instalăm la Young Women Christian Association, între Aeroport şi centrul oraşului, unde facem şi primele schimburi culturale dintre YWCA şi fundaţia noastră.
Totul e spectaculos şi aici, totul e dureros de scump, iar lumea e la fel de relaxată ca în Noua Zeelandă, cu o evidentă notă de eterogenitate etnică sporită. Mult mai mult albi blonzi, mulţi asiatici de toate culorile şi o viteză uluitoare în care se întâmplă totul în oraş, dela mersul oamenilor până la mâncat, plimbat, măturat, livrat etc.
Ieşit din comun este şi cartierul The Rocks dintre porturile Quay şi Darling, locul unde au călcat primii colonişti europeni la final de veac 18 şi unde azi sunt localuri, bordeluri, buticuri şi multă muzică

8 februarie 2010, Australia, Grădina Zoologică de la Taronga (Sydney)

Cu un vapor, ajungem într-o jumătate de oră pe un alt mal al golfului peste care este ridicat Sydneyul. Acolo este una dintre cele mai bogate grădini zoologice din lume, la Taronga. După câteva zile de ploi calde continue, apare soarele puternic exact când suntem fără apărare, printre fiare. Luăm ceva de pus pe cap şi ne minunăm de vietăţile de pe tot globul şi mai ales de cele australiene, dezvoltate atât de straniu în acest mediu izolat: ornitorincul, cangurul, reptilele şi atâtea altele.

Poze:

- Zgârie nori, poduri, parcuri regale, Opera, Oceanul

- Pescăruşi şi ibis regal, ca la ei acasă. Chiar la ei acasă

- Cerşetor alb în capul oaselor, câine extenuat, asiatic vertical. O fi vreun semn?

- Energia Australiei l-o fi secat de puteri pe acel om al străzii

- 2 mere = 3 dolari?!

- www. Jesus

- bătrâneţe în singurătate, bătrâneţe împărtăşită

- Cine-i dominantul, cine-i captivul, dintre invalidul din cărucior şi cangur?

- Aşa ceva chiar există:

- o girafă mai înaltă ca oraşul,

- tigrul mai stressat ca pensionarii români,

- gorila mai frumoasă ca mulţi politicieni români,

- cimpanzeul mai serios ca mulţi guvernanţi,

- varanul de Komodo mai puţin otrăvitor ca preşedintele,

- crocodilul mai milos ca ministrul de finanţe,

- Koala mai zvelt ca premierul,

- ornitorincul cu cioc mai catifelat decât ministrul turismului şi dezvoltării,

- cangurul mai leneş ca Andrei,

- păunul dându-se la Păunescu,

- elefanţii mai delicaţi ca ministrul transporturilor,

- căprioara mai puternică decât justiţia română.

Vaslui, un oraş mort pe dinafară şi fierbinte pe dinăuntru

Am fost, pe 9 şi 10 mai 2009, adică sâmbăta şi duminica trecută, la Vaslui. Ne-au invitat ziarista Mihaela Manu şi cântăreţul Ion Chiriac. Dincolo de senzaţia ciudată pe care am trăit-o, revenind a nu ştiu câta oară în acest oraş şi găsind acum străzile şi trotuarele mai mult pustii decât populate, am descoperit că, deşi localitatea se află în implozie socială şi economică, vasluienii sunt mulţi şi calzi, când e să îi adune o manifestare de spirit pe care şi-o doresc.
Propriu-zis, a fost vorba despre câteva întâlniri, toate desfăşurate pe 10 mai (za care, în oraşul moldovean, nu a fost a regelui, ci a domniei muzicii, poeziei şi cuvântului de duh):
1) Interviul oferit Mihaelei Manu, de Adrian Păunescu, pentru o televiziune locală, pe tema "Chemarea Basarabiei", temă care s-a rămurit, însă, în nenumărate alte subiecte. Un pretext bun este cel care naşte alte idei şi teme.
2) Conferinţa de presă a poetului, care, desfăşurată la sala de întruniri a hotelului Racova (una dintre proprietăţile prosperului om de fotbal şi de afaceri, Adrian Porumboiu), a adunat mult mai mulţi jurnalişti decât îmi închipuiam că sunt în oraş şi că vor veni, într-o duminică la prânz, să stea de vorbă cu A.P. După conferinţă, scriitorul Val Andreescu a obţinut de la A.P. un interviu în exclusivitate, filmat pentru un post media local.
3) Spectacolul de două ore al Cenaclului "Flacăra", la care sala s-a umplut până la refuz, cu oameni stând şi pe jos, ca să asculte muzică, poezie şi să participe la dialog. Semnul de început sub care s-a desfăcurat Cenaclul a fost evocarea regretatului folkist şi membru vechi al Cenaclului, Valeriu Penişoară, de la a cărui moarte s-au împlinit 5 ani. A fost pe scenă şi a vorbit, plângând, Cecilia Penişoară, văduva celui care a scris cântecele "Cuvântul lui Roată către Divan", "Poporul român - opere complete", "Copii de ţărani", "Cântec pentru Oltenia", "Inutile şedinţe", "Fosta iubire" şi alte piese (majoritatea pe versurile prietenului său mai mare, A.P.). Dealtfel, aceste lucrări au fost cântate de Ion Chiriac (fratele cel mare din grupul Fraţii Chiriac, lansat tot la Cenaclu, în anii '70, când copilul din Ghermăneşti n-avea nici 15 ani, iar azi bate în 47!). Au fost şi debuturi, au fost şi alte cuvinte spuse de la microfon de oameni care au fost invitaţi pe scenă. Eu am luat imagini şi am cântat câteva cântece de-ale mele sau din repertoriul naţional. Încerc să revin cu amănunte.

Sandu Aldea nr. 24 nu mai există

Am vrut să îi arăt femeii mele şi ce am fost, cum am fost, unde am fost, în viaţa de dinainte de a ne cunoaşte. După cuvintele, cântecele şi fotografiile de azi, venise vremea adâncirii în amintirile primilor ani, care legitimează, dau identitate şi explică. Ne-am suit în maşină, într-o noapte, să îi arăt casa în care am copilărit, prima şi singura în care am amintiri cu amândoi părinţii, lângă mine şi lângă sora mea, Ioana, lângă bunicul meu, Constantin Păunescu şi lângă toţi oamenii care ne călcau pragul, în entuziasmul începutului anilor ’70, când revista şi Cenaclul Flacăra îşi trăiau o parte din laborator acasă la Adrian Păunescu.
Am intrat pe strada Constantin Sandu Aldea (în Cartierul Domenii), venind dinspre Bulevardul Mărăşti, dinspre Mânăstirea Caşin şi, până să ajung în capătul celălalt, la numărul 24, nu m-am oprit din povestit: acolo e grădiniţa grupei mele mari unde mi se părea că aştept o veşnicie până mă luau acasă, pe aici o coteam spre Şcoala 172, acolo am căzut cu bicicleta, aici ne băteam cu „blocarii” (copiii de la colţul cu bulevadrul 1 Mai, devenit Ion Mihalache), pe lângă trotuarul acela am învăţat să trag la poartă, acolo şi acolo stăteau Marius, Paul, Adina, Şpil, Bogdan. Am ajuns: aici e fosta noastră casă, pe faţada căreia am scris cu o monedă de aluminiu de 15 bani, strâmb, „24”, sper că nu s-a şters... Dar nu era nimic. Arătam cu degetul spre un întuneric imens. Am întors maşina, fiind sigur că am depăşit locul, din cauza beznei. Nu, nu putusem greşi adresa. Mă uitam şi mi se părea că mi se îneacă amintirile, în timp real: casa fusese demolată şi ne aflam în faţa unei uriaşe gropi. Nici urmă de ziduri, nici umbră de plopii uriaşi din curte, nici vorbă de micul bazin în care am căzut şi din care m-a salvat tanti Tina, nici gând de gutuii la care se strângea toată puştimea cartierului, toamna.
Nu mai trecusem pe acolo de câţiva ani şi trăiam impresia că, oricând aş avea nevoie de o reconfirmare că mi-am trăit copilăria nu doar în vis, că a fost un miracol real să trec dintr-un mileniu în altul în aceeaşi existenţă, pot da o fugă până pe strada Sandu Aldea nr. 24, să mă reîncarc de viaţa de până la 12 ani, de energiile spaţiului în care crescusem până în vara lui 1981, să mă regăsesc în punctul de referinţă al primilor ani.
Nu m-am născut acolo şi nu acolo am fost dus, în primul scutec, de la maternitate. Nu am stat doar în casa aceea (divorţul părinţilor m-a mutat când la bunici, când la mama, când înapoi la tata). Nici măcar nu a fost niciodată proprietatea familiei acea construcţie, pe care tata o preluase în 1970 de la precedentul chiriaş, poetul Geo Dumitrescu, şi pe care am părăsit-o atunci când chiria devenise mult prea mare pentru Adrian Păunescu, cel care, cu febrilitatea de a-i avea pe toţi lângă el, adunase în cele câteva încăperi toată familia, copii şi părinţi. Dar toate aceste contraargumente nu i-au schimbat niciodată acelui loc statutul de ax al copilăriei mele, de primă imagine, atunci când încerc să mă închipui din nou la cumpăna dintre vidul memoriei şi prima amintire.
Ştiu că nu casele îi fac pe oameni, ci invers, dar ce ne facem cu imaginile şi cu întâmplările care nu se mai pot desface de spaţiul unde s-au întâmplat? Aş decreta o lege absurdă prin care nicio casă încărcată de energiile oamenilor extraordinari care i-au trecut pragul să nu fie lăsată buldozerelor, fără aprobarea acelor oameni, a umbrelor lor şi a copiilor care i-au crescut sub acoperiş.
Cum să accept că nu mai e nimic din casa în care Florian Pittiş l-a jucat, în 1973, pe primul nostru Moş Crăciun pe care mi-l amintesc?
Cum să cred că nu mai există holul în care eu şi Ioana ne războiam pentru idolii noştri folk, eu decretându-l rege pe Dan Chebac, iar ea pe Mircea Vintilă?
Cum să trag linie peste ideea că sunt una cu pâmântul bucătăria în care mama îmi dădea parizer (eram „Parizache”) şi îmi făcea ochiuri, camera lui tataie de la parter în care veghea la rezistenţa familiei, holul, adică sufrageria în care tata ne umplea noaptea covorul cu jucării pe care le găseam dimineaţa şi dormitorul de la etaj pe tavanul căruia a stat ani şi ani o bucăţică de carne de vită mestecată, de care am vrut să scap şi am aruncat-o izbăvitor în sus?
Cum să admit că e la fier vechi uşa grea pe care intrau Apostol Turbatu, Dinu Săraru, Octavian Paler, Eugen Simion, Coman Şova, Fănuş Neagu, Alexandru Andriţoiu, Mihai Leontopol, Romulus Balaban, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Ştefan Andrei, unchiul Picu Vârtosu, Nicolae Dragoş, Doru Stănculescu, Cornel Burtică, Ovidiu Ioaniţoaia, Nicolae Arsenie, Constantin Teaşcă, Ioan Florin Dumitrescu, Tudor Gheorghe, Pavel Kozak, Lena şi Mitică Paraschivescu, Ion şi Ana Haşigan, Mircea Angelescu, Dumitru Gheorghişan, Daniela „Flaniela” Crăsnaru, Ion Mânzatu, Valeriu Popa, Ioan Puşcaş, Florea Dinu, Radu Rey, Marcela Saftiuc, Nicu Alifantis, Anda Călugăreanu, Dumitru Fărcaşu, Victor Socaciu, Mihail Stan, Dan Bârlădeanu, Paul Finescu, Sorin Postolache, Ion Popescu, Aurel Mihailopol, Reghina Vârvici, unchii Ionel şi Mitu Păunescu, mătuşile Neta şi Tina, maica-mare Ioana Păunescu şi atâţia alţii, rude sau nu?
Cum să îmi imaginez că a rămas o groapă imensă în locul casei în care Ioana m-a tuns, sub masă, cu forfecuţa, geloasă pe părul meu mai lung, în locul curţii în care l-am atins pe o bubă pe cel mai credincios câine de pază al familiei Păunescu, lupul King, care m-a muşcat, de mi se văd capsele şi acum, după 30 de ani?
Din acel loc, „Sandu Aldea 24”, indiferent de demolări, de gropi şi de clădirile noi ce se pot ridica azi sau mâine, îmi vor rămâne, ca două fascicole de energie, asemănătoare celor două trunchiuri luminoase, îndreptate spre cer de către newyorkezi în locul Gemenilor prăbuşiţi, inscripţiile celor două perioade trăite în clădirea care astăzi nu mai există: „1970-1975”, „1978-1981”.

17 martie 2009

La moartea lui Grigore Vieru, cel mai firav şi cel mai puternic dintre români

• Eram adolescent când Grigore Vieru a intrat pentru prima oară în casa noastră, prin 1987. Mai întâlnisem, de atâtea ori – oaspeţi ai tatălui meu – de mic, sute de personalităţi, oameni plini de har, unii dintre ei mari scriitori, unii dintre ei slujitori ai altor arte. Români şi străini. Din ţară şi de dincolo de graniţă. Ceea ce m-a făcut să trăiesc, însă, evenimentul acelei întâlniri, adică al sosirii celui mai cunoscut poet român de dincolo de Prut, mai înfiorat decât în alte prilejuri în care se adunau personalităţi, a fost faptul că Grigore Vieru era, pe de o parte, cel mai român dintre noi toţi, dar, pe de altă parte, avea cel mai străin şi mai antiromânesc act de identitate, paşaportul sovietic. Mă simţeam ruşinat, mă simţeam răspunzător şi eu de acest paradox pe care mai mult îl simţeam decât îl înţelegeam, deşi, bineînţeles, nu aveam nicio vină. Pe lângă toate acestea, nu ştiam dacă îmi va mai fi dat să îl văd a doua oară pe acel om de o puritate şi de o blândeţe fără egal. Nu ştiam dacă nu se vor închide, dintr-odată, din nou, şi aşa prea puţin şi prea târziu deschisele porţi de sârmă ghimpată dintre românii de aici şi cei de sub litera mutilată şi graniţa strâmbă, impuse de Moscova.
• Nu ştiu cum reuşea, dar nea Grigore, nea Gogoe, cum îi spuneam noi, cei mai mici, făcea ce făcea şi iarăşi ajungea la Bucureşti, odată la câteva zile, odată la câteva săptămâni sau, în cel mai rău caz, odată la câteva luni, până la revoluţia din 1989 şi, mai ales, după acel decembrie. Tata îl lua în maşină şi îi arăta ţara, din Oltenia până în Ardeal, din Bărăgan până în Bucovina, iar nenea Grigore nu se mai sătura să acumuleze privelişti, strângeri de mână, lecturi în limba română transcrisă cu litere latine şi, poate mai presus de orice, dialoguri oarecare dintre românii aflaţi în propria lor ţară, pe care le considera sacre. Nenea Grigore ne atrăgea atenţia asupra faptului că numai cei ce vorbesc româneşte pe ascuns de teama opresiunii străine, de exemplu basarabenii, ştiu să preţuiască acest drept, acest privilegiu, la meritata sa valoare. Ne spunea că îl înfiora până şi emisiunea „Cotele apelor Dunării”, pe care o asculta la Chişinău şi dădea dimensiuni mitologice formulei „Giurgiu – gheaţă la mal...”, pentru că nu avea dreptul să îşi vadă ţara, să atingă Dunărea.
• În 7 martie 1989, reuşisem să organizez la Liceul de Informatică din Bucureşti un concert al trupei mele de rock, „Totuşi”, cu implicarea a doi adolescenţi de curaj, mari iubitori de muzică şi poezie, Răzvan Ionaşcu şi Răzvan Nicolescu. Trupa avea destule probleme, fiind sub observaţie strictă, pentru că făcuse parte din Cenaclul Flacăra, al cărui lider, Adrian Păunescu, era interzis şi urmărit, cu şi mai multă râvnă, de securişti, după 1985. Tocmai atunci, se afla, pentru câteva zile, în Bucureşti Grigore Vieru, care, în acte, era cetăţean străin. Cu inconştienţa vârstei mele de 19-20 de ani, i-am invitat pe amândoi la spectacol, ba chiar i-am poftit şi pe scenă, unde Grigore Vieru a vorbit şi a recitat. Sutele de puştani au aclamat, au strigat numele poeţilor şi le-au dat fiori politrucilor şi securiştilor, risipiţi printre spectatori. Au urmat serii întregi de anchete şi de noi interdicţii, îndreptate împotriva trupei şi a tot ce însemna numele Păunescu: „Nu ajunge cât ne-a mâncat zilele Păunescu Adrian, acum începe şi Păunescu Andrei?!... Cum ţi-ai permis să contactezi şi să aduci pe scenă, fără aprobare, un cetăţean străin?”. Am fost acuzaţi de fascism, de complot împotriva stabilităţii statului, pentru că am fi adus, fără permisiune, la spectacol, un „cetăţean străin”, pe inamicul public nr.2, Grigore Vieru, pentru că nr. 1 era deja alocat lui Adrian Păunescu. Dar toate cele rele întâmplate nouă ulterior au meritat, numai şi pentru că sala plină de adolescenţi de la Liceul de Informatică l-a aclamat, minute în şir, pe poetul român, obligat să poarte în haină un paşaport străin. Poet care plătea, la rândul său, cu anchete şi cu prigoană împotrivă-i, fiecare trecere a Prutului, fiecare cuvânt pro-românesc, spus sau scris.
• În anii aceia şi în cei care au urmat, am făcut împreună mii şi mii de kilometri, mai ales după 1994, când Cenaclul Flacăra şi-a reînceput turneele, iar Grigore Vieru a fost, adesea, invitat să vorbească, să recite şi să cânte, de fapt, a avut o invitaţie permanentă la Cenaclu, pe care a fructificat-o de câte ori a putut sau de câte ori sănătatea l-a lăsat s-o facă.
• Grigore Vieru a fost gazda noastră la Chişinău, în august 1990, când am trecut pentru prima oară Prutul, împreună cu Adrian şi Carmen Păunescu (gravidă cu Ana Maria), Sorina Haşigan, Călin Jicărean, Alexandru Olaru şi părintele Doru Gheaja, ocazie cu care tata a putut să-şi viziteze întâia dată satul natal, Copăceni, în judeţul Bălţi, aflat la câteva zeci de kilometri nord de Chişinău. Apoi ne-am revăzut cu Grigore Vieru de nenumărate ori, fie la Bucureşti, fie la Chişinău, fie la Herculane, fie la Alba Iulia.
• Tot împreună am fost şi pe frontul din Transnistria, la final de mai 1992, pe linia întâi, la Coşniţa, unde am cântat şi am recitat (împreună cu Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Grigore Vieru, Carmen şi Adrian Păunescu) soldaţilor români-moldoveni, care îşi făcuseră o tribună improvizată din transportoarele blindate, stând cu spatele la cazacii mult mai înarmaţi, susţinuţi de Armata a 14-a, aflaţi la doar 300 de metri. Nenea Grigore îi spunea, atunci, tatălui meu, cu dramatismul şi cu umorul pe care nu le-a abandonat niciodată: „Frate Adrian, mi-e teamă mult mai mult pentru viaţa ta, decât pentru a mea. De ce? Cazacii, care sunt la numai 300 de metri de aici, pe tine te-ar nimeri atât de uşor, fiindcă eşti un munte de om, pe când pe mine m-ar ochi mai greu, că sunt mai firav...”.
• Prietenia şi admiraţia nedisimulată dintre Grigore Vieru şi Adrian Păunescu a fost o stare de fapt, un fenomen natural, ivit şi întreţinut necondiţionat. Tatăl meu îl proclama, în aproape toate ocaziile, publice şi particulare, drept „marele poet al limbii române de azi, martir al cauzei naţionale”, dedicându-i, în 9 martie 1989, poezia „Al neamului”:

“Credinţa-n Mioriţa şi în grai,
pe un pământ întrepătruns cu cerul,
acesta-i simţământul ce îl ai
intrând în poezia lui Vieru.

Nu a murit nimic din ce-a fost viu,
ci au murit întruna cele moarte,
pădurile şi râurile-l ştiu,
că el pe toate le-a cuprins în carte.

Nepot al Eminescului întreg,
el nu resimte nici un fel de rană,
decât atunci când toţi o înţeleg,
recunoscând-o eminesciană.

Aleargă mistuit, din sat în sat,
cu poezii şi cu abecedare,
şi moldovenii lui l-au consacrat,
ca pe poetul lor cinstit şi mare.

Şi-atunci când e bolnav, din când în când,
se scoală firul ierbii să-l implore,
la uşa lui de purpură bătând:
fii sănătos, ridică-te, Grigore!

Părerile de bine şi de rău,
la ora de amiază îl frământă,
dar el, la locul lui, la Chişinău
şi astăzi cântă despre mama sfântă.

Poeţi destui în lumea asta sunt,
să cânte-n vers,pământul, focul, fierul,
dar noul mit al mamei pe pământ
l-a-ntemeiat, în cartea lui, Vieru.

Îl văd atât de tandru şi plăpând,
o floare de cenuşă şi de sânge,
încât, de nu m-aş teme că-i doar gând,
definitiv la pieptul meu l-aş strânge.

Mi-a spus, într-un amurg, la Bucureşti,
c-atât de grabnic se-mpliniră toate,
încât în pragul vârstei omeneşti
el, liniştit, s-ar stinge, de se poate.

Dar nu, e prea devreme, dragul meu,
şi moartea la nimic nu ne e bună,
va trebui, luptându-ne din greu,
să terminăm mileniul împreună.

Mai sunt atâtea încă de transcris,
din cele care dor şi ne frământă,
cât încă pentru mulţi e interzis
accesul liber către mama sfântă.

Poetul are încă-n magazii,
luată din obârşii de aiurea,
ca semn al primăverii timpurii,
muniţie de înflorit pădurea.

Strivit de cărţi din care scoate sens,
pentru o carte-a cărţilor, acasă,
Grigore trece iar, tăcând imens,
prin Bucureşti şi câte-un semn ne lasă.

El are de-mplinit un testament,
Mateevici i l-a lăsat odată,
spre-a nu fi din istorie absent,
să-şi ţină limba nefalsificată.

El s-a născut pe margine de Prut
şi a trăit pe margine de soartă
şi viscolele care l-au bătut
de neam n-au fost în stare să-l despartă.

Nu ştiu de ce, mereu mai apăsat,
în simţurile mele cade cerul
şi focul minţii mi s-a-nseninat
şi-s bun,
ca-n poezia lui Vieru.”

Grigore Vieru nu ezita, nici el, să arate ce a însemnat A.P. pentru Basarabia. Cu dragoste şi frăţie, nenea Grigore a scris sau a spus, printre altele, despre tatăl meu: „Totuşi, totuşi, totuşi iubirea! Sunt fericit că în Totuşi iubirea, dorul înlăcrimat pentru Basarabia stă în capul mesei. Am citit cu sufletul jilăvit eseul lui Adrian Păunescu „Cum să nu fim sentimentali cu Basarabia, domnule preşedinte?”. Îndrăznesc să declar că, după război (şi chiar de la Eminescu încoace), nu am citit ceva mai tulburător despre acest pământ martir.” (12 februarie 1991); “Nu credeţi că elogiile pe care le aduceţi lui Adrian Păunescu sunt exagerate?, m-a întrebat într-o zi, cam supărat, un coleg de breaslă din Bucureşti. De ce să cred astfel?, l-am întrebat. Pentru că (mi-a răspuns colegul de breaslă) Adrian Păunescu a slăvit curtea. Şi dumneata n-ai slăvit-o?, l-am întrebat la rândul meu. Nu! (mi-a răspuns categoric colegul de breaslă), eu am tăcut, eu nu m-am întinat!... Ei bine, află, am adăugat, că tinerii din ţară, dar şi cei din Basarabia cea curată şi înrobită s-au încălzit nu la tăcerea dumitale, ci la „Flacăra” Cenaclului condus de Adrian Păunescu! (iulie 1992); “Trăim printre poeziile acestui mare poet care este Adrian Păunescu, aşa cum trăim printre cuvintele româneşti, obişnuiţi cu ele, fără să ne dăm seama că, pândiţi de atâtea primejdii, le-am putea pierde într-o zi. Ceea ce n-a reuşit să strige prin suferinţă Mateevici, a strigat către noi Păunescu. Unde n-a izbutit să se ia de piept cu minciuna şi agresivitatea Goga, s-a încăierat cu ele Păunescu. Partea lacrimei de plumb pe care n-a ajuns a o plânge Bacovia, a plâns-o în felul său Păunescu. Ceea ce n-am îndrăznit să rostim noi în anii totalitarismului, a îndrăznit Păunescu. Credem că aici trebuie căutată pricina meritatei sale popularităţi.” (text publicat ca prefaţă la cartea lui A.P. „Deromânizarea României“, din 1998).
• Ultimele întâlniri cu Grigore Vieru au fost ca o înlănţuire disperată de strigăte către popor, pentru conştientizarea nevoii de unitate, de dragoste, de împăcare, de luciditate. Cinci zile la rând, Grigore Vieru a fost parte din spectacolele Cenaclului Flacăra, începând cu 24 noiembrie 2008 şi terminând cu 28 noiembrie, în sălile de la Bucureşti, Geoagiu, Orăştie, Brad şi Simeria. Niciodată, Grigore Vieru nu a vrut, parcă, să spună, laolaltă, din toate ale sale câte ceva, aşa cum a făcut-o seară de seară în turneul hunedorean: istorisiri, versuri şi cântec. Noi, membrii Cenaclului, care abia trecuserăm, în noiembrie 2008, prin şocul veştii că Emilian Onciu, colegul nostru de numai 51 de ani, murise, şi care ştiam de câte ori fusese aproape de moarte Grigore Vieru, ne spuneam că, probabil, cel mai firav dintre noi, poetul, care împlinise deja 73 de ani, părea sortit să ne supravieţuiască tuturor. Nu numai prin opera sa, ci ca fiinţă. Şi poate că aşa ar fi fost, dacă nu s-ar fi pus, de-a curmezişul vieţii sale, accidentul de maşină de la jumătatea lui ianuarie 2009, aşa cum tot zdrobirea pe drum le fusese fatală Doinei şi lui Ion Aldea Teodorovici. Dumnezeu să-l odihnească şi pe Grigore Vieru, iar cultura română să-l păstreze la locul meritat, cel mai de sus.

Străinătatea dela Bârca

La Bârca, mai rece decât starea de iarnă, am găsit starea de străinătate. Străinătate de loc, străinătate de oameni, străinătate de pustiu, străinătate de rădăcini, străinătate de obiceiuri. 14 decembrie 2008 - duminica în care mi-am îngropat copilăria, care tot îmi umbla liberă, ca strigoii, de ani şi ani.

• Până şi telefonul mobil trece, din când în când, fără să i-o ceară nimeni, pe unda bulgărească, doar ca să îmi răsucească în rană amintirile copilăriei şi să mă simt, pe bază de roaming cu forţa, şi mai străin în satul rădăcinilor paterne. Nu că bulgarii nu ar fi avut mereu undă mai bună decât releele noastre acolo, în sudul Doljului, la 47 de km de Craiova, la vreo 16 km de Dunăre, pe drumul Segarcei, Cerătului, Giurgiţei apoi al Goicei, care te poate scoate şi la Calafat, şi la Bechet, la răspântia de la Cârna. Diferenţa este că, în 1979, în 1989, când încă mergeam, cel puţin o dată pe an, acolo, la televizorul alb-negru din camera lui tataie, se adunau câţi copii ai satului încăpeau, mai ales la desene animate sau la filme americane dublate slav, dar care erau, oricum, mai bune, decât programele lipsă în româneşte de la sfârşitul anilor ‘80.
• Dintre toţi puştanii cu care stăteam toată ziua pe terenul de fotbal de peste Deznăţui, nu mai e prin sat aproape niciunul. Gongu a plecat în lume la muncă, Iulică nu a mai dat nici un semn, nici alor lui, de nu se ştie când. Doar Costel G. – care nu are mult peste 40 de ani - e tot aici şi trece azi pe pe la noi, cu un aer la fel de bătrân ca al bunicului lui din anii când noi, ăia mici, băteam mingea şi praştia. Băieţandrul lungan şi ruşinos de acum 30 de ani a rămas, mai mult de nevoie, legat de loc. Acum câţiva ani, şi-a lovit mama cu o cazma, bătrâna a murit, iar el abia de curând a revenit acasă, după ani şi ani în care a schimbat închisorile numai cu spitalele de boli nervoase.
• Nu mai există nici casa lui nea Mărinică de pe linia noastră (aşa se numesc în Oltenia străduţele care ramifică drumul principal), în prispa căreia am dormit pentru prima oară în aer liber, acum aproape treizeci de ani. Nea Mărinică şi Leana lui s-au dus în pământ. La fel şi casa de chirpici - pământ către pământ, ca un câine care se prăbuşeşte pe mormântul stăpânului: nu mai are de ce trăi, pentru că nu are în tabla lui de valori, fie ele şi instinctuale, capitolul “stăpân de-al doilea”. Măcar pe locul acelei case s-a ridicat o alta, semn că pe Aleea Marin Păunescu (străbunicul meu) nu e numai moarte, ci sunt şi speranţe şi naşteri. Tiberiu Macavei, fost miner la Roşia Montană, a coborât acum vreo 15 ani din Ardeal şi s-a aşezat în Oltenia. Are, cu Maria, doi băieţi mărişori, care deja mustăcesc cu gândul tainic la fete, şi o fetiţă de doi ani, năşită de sora mea, Ana-Maria. Tibi, om de 50 de ani, şi-a dat seama că nu se mai poate desprinde de locul adopţiei sale şi îşi construieşte aici căsuţa, peste drum de casa noastră părintească de la numărul 8, ridicată şi crescută şi ea, încet încet, de la rangul iniţial de bordei - jumătate în pământ, sub capii familiei, Costache Păun, Marin Păunescu, Constantin Păunescu şi Adrian Păunescu, care şi-au întins domnia printre ai lor de acasă din veacul XIX până în cel de-acum, XXI.
• Am luat-o pe jos, prin ploaia mică mirosind a ameninţare de zăpadă, spre capătul sudic al comunei. Pe drum, o pustietate mai puternic majoritară decât coaliţia parlamentară împotriva naturii (PDL-PSD+PC), care se pregăteşte să guverneze România după alegerile de acum câteva săptămâni, când şi ziua Sfântului Andrei din ziua scrutinului, şi Ziua Naţională de 1 Decembrie, au fost împroşcate cu mizeria unei campanii electorale fără ruşine, care a dus, finalmente, preacurvirea, năpârlirea şi vopsirea în vârful catargului politic făcut zdrenţe exact la timona de la Cotroceni. În această veche comună oltenească, altădată populată de vreo 7000 de oameni, nu mişcă nimeni şi nimic pe drum şi prin curţi. Bătrânii au cam murit, copiii au cam plecat, iar tinerii au cam îmbătrânit înainte de vreme, ca să mai rămână, totuşi, cineva, şi în Bârca. Până şi strănepoţii câinilor copilăriei mele latră fără nerv, din câte-o curte, în care nu prea mai au nici ce păzi, pentru că oamenii s-au rărit, la fel ca averile. Tibi îmi arată, la o poartă, un om, care, de beat ce era, nu demult, nu a păţit nimic nici când a căzut în fântâna de 14 metri din faţa casei. Asta nu înseamnă că şi-a folosit norocul la altceva decât să vadă, prin fundul sticlei de alcool, cum trece timpul şi cum i se degradează gospodăria.
• Intrăm în curte şi în casă la Mustafa Mursel (fiul lui Hassan Turcul), care a făcut fericite generaţii întregi de copii, cu halviţa şi îngheţata lui. Nu mai face dulciuri din 1996, dar a îmbătrânit frumos, lucrându-şi curtea, care arată de parcă ar avea-o în grijă un bărbat de 30 de ani, nu unul trecut de 70. A rămas, cu nevasta, în casa părintească a regretatului său tată, iar copiii îi are împrăştiaţi prin ţară şi străinătate. De fapt, Mustafa nu e turc, ci albanez, dar oltenii le spun turci la aproape toţi străinii. Ne vorbeşte despre meşteşugul lui, învăţat din tată în fiu, care se va pierde, pentru că nimeni nu mai are răbdare să înveţe să topească zahărul, să fiarbă laptele la foc mic, să bată ouăle şi să facă bunătăţi curate, de casă. A auzit că a murit, în acest decembrie 2008, şi Paul Niculescu Mizil, fostul lider comunist, care l-a premiat acum câteva zeci de ani, după ce i-a gustat bunătăţile, de care, culmea, deşi nu au egal, se pare că nimeni nu mai are nevoie! Până şi târgul din Bârca este încovoiat sub mărfurile aduse aici, iar nu sub cele produse aici. Mustafa se revoltă că tot el, care are pensie mică, dă cu împrumut, din când în când, un ban, altora cu pensii mult mai mari, care, însă, au curţile părăginite şi doar scaunul cârciumii lustruit. “Întotdeauna, când am avut un milion, m-am gândit cum să fac din el două milioane, şi de-aia arată curtea aşa de bine şi am lucernă verde şi acum, pe un hectar, în spate”. Cum e turcul - şi lucerna!, aşa e, gândesc, cu amărăciunea că nu am putut spune “Cum e turcul şi halviţa”. Dar Mustafa mă ceartă, pe bună dreptate, că nu l-am anunţat de vizită. Ar fi pus de o oală de îngheţată şi de un blat de marmură de halviţă. Ce diferenţă e între generalul albanez, aflat în serviciul imperial austro-ungar, Gheorghe Basta, care a pus la cale tăierea capului lui Mihai Viteazul în 1601, şi albanezul, truditor şi patriot, Mustafa, care nu ar fi trădat nici acum, în 2008, halviţa, dacă ar mai fi avut pentru cine s-o facă! Ne dăm reîntâlnire la primăvară.
• Sora mea, Ana-Maria, este, de câţiva ani, titulara de contract nescris a vizitelor la tanti Mitina. Văduvă din 1997 (a lui nenea Cuţă, pe care l-a adus în Bârca şi i l-a prezentat bunicul meu, Constantin, maestru al împletirii căsniciilor de durată), profesoara pensionară, vecină de linie cu noi, ne primeşte, acum, pe amândoi, aşa cum o făcea doar cu mine, când eram mic (şi când Ana-Maria nu exista nici în stadiul de gând). Atunci, mă lăsa cu Puchi, căţelul, să aştept clătitele, în bucătăria din curte. Acum, cu mers mai încet, tanti Mitina se duce la dulap şi ne scoate ceva dulceaţă de vişine. Apoi ne cheamă să vedem casa, în care nu prea cheamă pe nimeni, în afară de cei câţiva câini şi cele câteva pisici care o fac să uite de singurătate. Becurile oarbe abia lasă să se vadă mobila veche, pereţii scorojiţi, câteva scoarţe (covoare olteneşti) vechi de o sută de ani, diploma de “Cetăţean de Onoare al Comunei – Dumitra Nica”, alături de care stă o carte a mea, pe care i-am oferit-o bătrânei acum zece ani. Când vrem să facem poze, tanti Mitina ne opreşte pentru câteva secunde, avertizându-ne că nici la 87 de ani, cât are, cochetăria feminină nu i-a pierit. Îşi aranjează, pe fugă, basmaua şi ne lasă să păstrăm amintiri în aparatul foto.
• Pe peretele unei camere din casa noastră stă, de vreo 35 de ani, o icoană pe sticlă, pictată de mama mea, Constanţa Buzea, pe vremea când încă se numea Păunescu. În altă încăpere, pereţii sunt păziţi de portretele străbunilor: Costache Păun (născut în 18 iulie 1853, tot Rac, ca strănepotul său, Adrian, pe care nu l-a cunoscut, căci străbunul a murit cu mult înainte de 20 iulie 1943), Marin şi Ioana Păunescu (străbunicii mei, morţi şi ei, el în 1960, ea în 1973). Nici nu am venit bine, că ne pregătim de plecare.
• Din toată amorţirea cu gust de străinătate, îmi apar în inimă străfulgerări că sunt, totuşi, acasă, că mai e ceva sevă în rădăcinile de la Bârca, de care s-a rupt, ultimul, tata, în 1957, când a plecat la liceu la Craiova, de unde nu a mai luat-o înapoi, ci s-a dus spre Bucureşti, unde ne-a avut pe Ioana, în 1967, pe mine, în 1969, şi pe Ana-Maria, în 1990. Ce păstrează în viaţă flăcăruia care mă face să cred că nu e totul numai trecut la Bârca? Ardeleanul oltenizat cu tot cu familia lui, Tiberiu Macavei, care recită din memorie versuri ale tatălui meu (“Mai naşte-mă, părinte ideal, / Pe o colină dulce din Ardeal”), jurând că nu va mai pleca niciodată din Oltenia; soră-mea cea mică, lucrând cu entuziasm, alături de Carmen, mama ei, carnea porcului crescut şi sacrificat în curtea noastră; căldura sobei bunicilor; pozele străbunilor de pe pereţi; încăpăţânarea încuietorilor de la uşile casei care, chiar îmbătrânite, îşi fac treaba temeinic; cărţile vechi de istorie şi viaţă literară, rămase în bibliotecă (printre care stă, rătăcit, şi un exemplar din revista “Lupta de clasă” de prin anii puşcăriilor staliniste, care le-au frânt oasele bunicului şi străbunicului meu).
• Scriu rândurile acestea, abia ajuns înapoi la Bucureşti, printre oalele distruse din bucătărie, în care îmi zace o halviţă ratată, făcută de mine după ureche, din ce am încercat să fur de prin poveştile lui Mustafa. Înţeleg, numai privind eşecul desertului din faţa mea, numai amintindu-mi savoarea dulciurilor turcului de la Bârca şi lumina vacanţelor de demult din satul bunicilor, că nu se poate trăi din păcăleli, că reţeta halviţei făcute cu mâna şi cu inima nu e la locul ei în oraşul fără identităţi, că satul de altădată e o lume care nu va mai fi. La Bârca, am găsit, în stare liberă, în realitate, adevărul moromeţian al lui Marin Preda: “Imposibila întoarcere” e chiar imposibilă.

Constantin Păunescu (1916-1990), bunicul meu

Acesta a fost bunicul meu, învăţătorul Constantin M. Păunescu, născut în 16 octombrie 1916 şi trecut dincolo în 7 octombrie 1990.

Azi, 16 octombrie 2008, ar fi împlinit azi 92 de ani, dacă nu ar fi avut o viaţă chinuită, cu 15 ani de condamnare la puşcăriile staliniste (până în 1964, pentru convingerile sale liberale, de care nu s-a dezis nici în cei mai grei ani de temniţă şi tortură) şi dacă, după ce a apucat să-şi vadă visul cu ochii, prăbuşirea regimului totalitar monopartit şi renaşterea Partidului Naţional Liberal, pentru care a făcut atâtea sacrificii, nu ar fi înţeles ce mizerie este noua lume politică postrevoluţionară.

Învăţător, director de şcoală, născut în Bârca - Dolj, Tataie, cum îi spuneam aproape toţi din familie, a muncit şi în Ardeal (Solona-Surduc - Sălaj, 1942-43), şi în Basarabia (la Copăceni - judeţul Bălţi, 1943-44, unde s-a şi născut singurul său fiu, Adrian), şi în Oltenia (la Cârna şi la Bârca - Dolj, după 1944, până la numeroasele arestări de până la eliberarea din 1964), şi în Bucureşti (la Şcoala nr. 171 de pe strada Vasile Gherghel, lângă Podul Grant, după 1970, de unde s-a şi pensionat în 1977).

Om de o dârzenie unică, de un caracter fără egal, a fost un copil foarte neastâmpărat, apoi a devenit învăţător, apoi sublocotenent de artilerie al Armatei Române pe frontul de Est, a iubit Universitatea Craiova fotbalisitcă şi i-a aşteptat toată viaţa pe americani, pe care nu a apucat să-i vadă venind niciodată.

Vintilă Ivănceanu (ultimele): „Cu excepţii pe care le luăm în proprietate, suntem o rasă de asasini”

Un reportofon clandestin salvează amintiri, păstrează gânduri şi face istorie

25 august 2008, Viena

• Abia am ajuns la Viena, venind la volan de la Bucureşti, Deva, Timişoara şi Sânnicolaul Mare, împreună cu tata şi cu sora mea, Ioana, la reîntâlnirea cu cealaltă soră, mai mică, Ana Maria, şi cu mama ei, Carmen, care abia au ajuns şi ele în marele oraş austriac, din cealaltă direcţie, cu miros iberic şi francez în păr.

• Cu bagajele încă nedesfăcute, A.P. vorbeşte la telefon din camera de la hotel cu vechiul său prieten, scriitorul Vintilă Ivănceanu, stabilit de vreo 30 de ani în Austria, care vrea mult să îl aibă oaspete la el acasă pe Adrian Păunescu, aici, în Viena, împreună cu noi, la o cină între familii şi amici. Discutăm ce avem de făcut, unde să mergem, mai ales că tot drumul am vorbit despre localurile ţărăneşti de la marginea Vienei (Gumpoldskirchen şi Grinzing), la care amintirile frumoase de altădată ne chemaseră să ajungem cât de repede. Aceste localuri mai pot aştepta, însă, pe când invitaţia la Vintilă Ivănceanu nu poate, mai ales că scriitorul a chemat acasă şi alţi prieteni.

• Totuşi, cum ajungem la destinaţie, prin labirintul vienez? A.P. refuză varianta metroului, pe care dl Ivănceanu o consideră cea mai uşoară: staţie chiar în faţa hotelului nostru de pe Johannes gasse (Stadt Park), staţie chiar în capul străzii St. Veit. A.P. vrea să aibă mereu controlul, să poată veni şi pleca independent. De aceea, cel mai bine se simte cu maşina. Mi-l dă la telefon pe V.I., care, când să îmi explice cum dăm de străduţa sa, îi pasează repede receptorul soţiei sale, doamna Heidi, mult mai pricepută să ne desluşească traseul de vreo 15-20 de km, câţi sunt, după aprecierea sa.

• Ajungem într-o jumătate de oră în vestul oraşului, dincolo de palatul imperial Schonbrunn, pe străduţa St. Veit. A.P. e supărat pe mine că umblu în pantaloni scurţi, că nu simt că măcar la vizita aceasta ar fi trebuit să rezist comodităţii de vară. Faptul că şi Ana Maria, şi Ioana, şi Carmen sunt cu echipament cel mult treisferturi pe picior atenuează din presiunea care risca să mă transforme în singura oaie neatră cu crac neterminat a serii.

• Intrăm în casa cu puţine etaje, unde dl Ivănceanu ne conduce în salonul mobilat în stil vechi de la primul etaj. Fiica scriitorului este însărcinată într-o fază foarte vizibilă. Vorbeşte în engleză cu noi, pentru că e crescută aici, cu mamă austriacă. Mai sunt la masă alte câteva persoane apropiate familiei. E o zi fericită în familia Ivănceanu, pentru că fiicei i-a apărut azi o carte, iar scriitorul a dat la tipar forma finală a unui nou volum. Mâncarea amestecă spiritul domestic simplu şi rafinamentele occidentale. Cei care au dreptul legal beau un pahar de vin. Singurul care are privilegiul să fie şofer în această seară (eu) bea o excelentă apă de izvor, venită la robinet direct din munţi, să alimenteze cinci sectoare din apropierea fostului palat princiar, aflat în apropiere de locul unde ne aflăm, în Viena de vest. Neamator de băuturi, A.P. trece rapid pe apa alpină.

• A.P. şi Vintilă Ivănceanu vorbesc, în colţul lor de masă, despre perioada când gazda noastră de azi încă nu emigrase. Pun în discuţie chestiuni majore de morală, de umanism şi de estetică, de parcă ar fi la un congres al marilor probleme, nu la o cină amicală. Iar eu, clandestin, pun între pahare reportofonul cu tot cu husa care îl ascunde, de parcă ar fi un telefon nevinovat. Şi las gestul meu ingrat să salveze amintiri, să păstreze gânduri şi să facă istorie:

V.I.: Noi am degenerat, am dezvoltat războiul, ca o formă de estetică metafizică, în loc să dezvoltăm amorul, ca o formă de estetică metafizică - cu toate nocivităţile amorului, cu toate ghinioanele. Şi ce-am învăţat? Am învăţat să asasinăm! Problema este înfiorătoare, de fapt, pentru că te uiţi acum la toate proiectele eşuate ale umanismului. Fiecare devine procuror general al conştiinţei, se scoală pe trei picioare, începe să urle: tu eşti fascist, ba nu, tu eşti comunist! De fapt, cu excepţii pe care le luăm în proprietate, suntem o rasă de asasini. Este, din păcate, aşa. E numai o întâmplare că nu ne-am distrus total.
A.P.: Dar e şi un semn de lene.
V.I.:Ha, ha! Aşa e!
A.P.: Nu ne prea îndemnăm nici să ne omorâm.
V.I.: Da! Nici măcar n-am avut această forţă! Dacă ar fi vorba de o lene cultivată, ar fi altceva...
A.P.: Acum vreo 30 de ani, am scris o poezie, care a intrat în folclor, pe care n-aş mai putea-o scrie acum: “Calul călare”: “Calul călare pe cal, / calul călare pe calul călare, / calul călare pe calul călare pe cal, / calul călare pe calul călare pe calul călare. // La ora când toţi, în secunda când toţi, / bolnavi, sănătoşi, unii vii, alţii morţi, / ies noaptea din casele-n care / s-au dus să petreacă în destrăbălare / şi vor să încalece şi vor să se ducă / şi vor să-şi ia caii legaţi de ulucă, / o, şi-a găsit fiecare, / o, şi-a găsit fiecare / calul călare pe cal, / calul călare pe calul călare, / calul călare pe calul călare pe cal, / calul călare pe calul călare pe calul călare.”
V.I.: Foarte frumos!
A.P.: Am încercat să îmi mai induc starea aceea, dar nu am reuşit. E mult prea departe de estetica radicală în care scriu acum. Nu îmi mai plac metaforele. Îmi plac viziunile. Nu mă mai tulbură ca în tinereţe nici metaforele lui Ritsos.
V.I.: Nu te mai seduc...
A.P.: Îmi place, de exemplu, „Iarba” lui Sandburg: „Sunt iarba, lăsaţi-mă să lucrez!”. Sau „Patru preludii pentru joaca vântului”, care, aparent, n-are nicio poezie în ea. Dar creează o stare de nebunie.
V.I.: L-am redescoperit pe Borges. Auzi: „Ce viaţă urâtă! Nu e nici o stradă dreaptă şi nici o stradă nu se numeşte Borges.” Poezie foarte liniştită. Fără marea gesticulaţie: vai ce păcat!...
A.P.: ... Şi nici o stradă nu se numeşte Vintilă Ivănceanu!
V.I.: Nici nu vreau. Mi s-a propus, la 60 de ani, şi am refuzat. Am alte lucruri mai bune de făcut. Patru ore am muncit la supa asta cu crutoane, o jumătate de oră am dat la maşină crevetina. Asta e problema: sunt frumos, sunt deştept, ştiu să gătesc, fac amor bine şi sunt genial. Ce să fac? Dă-mi un sfat.
A.P.: Să te exporţi.
Heidi Ivănceanu: S-a exportat deja.
A.P.: Să se mai exporte o dată, undeva, unde e în deficit ceea ce are el!
V.I.: Adriane, mulţumim lui Dumnezeu că avem încă posibilitatea să ne exprimăm, în sensul cel mai tare al cuvântului. Rămâne după noi ceva! Rămâne!

•

După câteva zile, Vintilă Ivănceanu a murit, în timpul călătoriei în Maroc, loc care - spunea scriitorul - îi este drag şi îi prieşte.