19 martie 2009

Sandu Aldea nr. 24 nu mai există

Am vrut să îi arăt femeii mele şi ce am fost, cum am fost, unde am fost, în viaţa de dinainte de a ne cunoaşte. După cuvintele, cântecele şi fotografiile de azi, venise vremea adâncirii în amintirile primilor ani, care legitimează, dau identitate şi explică. Ne-am suit în maşină, într-o noapte, să îi arăt casa în care am copilărit, prima şi singura în care am amintiri cu amândoi părinţii, lângă mine şi lângă sora mea, Ioana, lângă bunicul meu, Constantin Păunescu şi lângă toţi oamenii care ne călcau pragul, în entuziasmul începutului anilor ’70, când revista şi Cenaclul Flacăra îşi trăiau o parte din laborator acasă la Adrian Păunescu.
Am intrat pe strada Constantin Sandu Aldea (în Cartierul Domenii), venind dinspre Bulevardul Mărăşti, dinspre Mânăstirea Caşin şi, până să ajung în capătul celălalt, la numărul 24, nu m-am oprit din povestit: acolo e grădiniţa grupei mele mari unde mi se părea că aştept o veşnicie până mă luau acasă, pe aici o coteam spre Şcoala 172, acolo am căzut cu bicicleta, aici ne băteam cu „blocarii” (copiii de la colţul cu bulevadrul 1 Mai, devenit Ion Mihalache), pe lângă trotuarul acela am învăţat să trag la poartă, acolo şi acolo stăteau Marius, Paul, Adina, Şpil, Bogdan. Am ajuns: aici e fosta noastră casă, pe faţada căreia am scris cu o monedă de aluminiu de 15 bani, strâmb, „24”, sper că nu s-a şters... Dar nu era nimic. Arătam cu degetul spre un întuneric imens. Am întors maşina, fiind sigur că am depăşit locul, din cauza beznei. Nu, nu putusem greşi adresa. Mă uitam şi mi se părea că mi se îneacă amintirile, în timp real: casa fusese demolată şi ne aflam în faţa unei uriaşe gropi. Nici urmă de ziduri, nici umbră de plopii uriaşi din curte, nici vorbă de micul bazin în care am căzut şi din care m-a salvat tanti Tina, nici gând de gutuii la care se strângea toată puştimea cartierului, toamna.
Nu mai trecusem pe acolo de câţiva ani şi trăiam impresia că, oricând aş avea nevoie de o reconfirmare că mi-am trăit copilăria nu doar în vis, că a fost un miracol real să trec dintr-un mileniu în altul în aceeaşi existenţă, pot da o fugă până pe strada Sandu Aldea nr. 24, să mă reîncarc de viaţa de până la 12 ani, de energiile spaţiului în care crescusem până în vara lui 1981, să mă regăsesc în punctul de referinţă al primilor ani.
Nu m-am născut acolo şi nu acolo am fost dus, în primul scutec, de la maternitate. Nu am stat doar în casa aceea (divorţul părinţilor m-a mutat când la bunici, când la mama, când înapoi la tata). Nici măcar nu a fost niciodată proprietatea familiei acea construcţie, pe care tata o preluase în 1970 de la precedentul chiriaş, poetul Geo Dumitrescu, şi pe care am părăsit-o atunci când chiria devenise mult prea mare pentru Adrian Păunescu, cel care, cu febrilitatea de a-i avea pe toţi lângă el, adunase în cele câteva încăperi toată familia, copii şi părinţi. Dar toate aceste contraargumente nu i-au schimbat niciodată acelui loc statutul de ax al copilăriei mele, de primă imagine, atunci când încerc să mă închipui din nou la cumpăna dintre vidul memoriei şi prima amintire.
Ştiu că nu casele îi fac pe oameni, ci invers, dar ce ne facem cu imaginile şi cu întâmplările care nu se mai pot desface de spaţiul unde s-au întâmplat? Aş decreta o lege absurdă prin care nicio casă încărcată de energiile oamenilor extraordinari care i-au trecut pragul să nu fie lăsată buldozerelor, fără aprobarea acelor oameni, a umbrelor lor şi a copiilor care i-au crescut sub acoperiş.
Cum să accept că nu mai e nimic din casa în care Florian Pittiş l-a jucat, în 1973, pe primul nostru Moş Crăciun pe care mi-l amintesc?
Cum să cred că nu mai există holul în care eu şi Ioana ne războiam pentru idolii noştri folk, eu decretându-l rege pe Dan Chebac, iar ea pe Mircea Vintilă?
Cum să trag linie peste ideea că sunt una cu pâmântul bucătăria în care mama îmi dădea parizer (eram „Parizache”) şi îmi făcea ochiuri, camera lui tataie de la parter în care veghea la rezistenţa familiei, holul, adică sufrageria în care tata ne umplea noaptea covorul cu jucării pe care le găseam dimineaţa şi dormitorul de la etaj pe tavanul căruia a stat ani şi ani o bucăţică de carne de vită mestecată, de care am vrut să scap şi am aruncat-o izbăvitor în sus?
Cum să admit că e la fier vechi uşa grea pe care intrau Apostol Turbatu, Dinu Săraru, Octavian Paler, Eugen Simion, Coman Şova, Fănuş Neagu, Alexandru Andriţoiu, Mihai Leontopol, Romulus Balaban, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Ştefan Andrei, unchiul Picu Vârtosu, Nicolae Dragoş, Doru Stănculescu, Cornel Burtică, Ovidiu Ioaniţoaia, Nicolae Arsenie, Constantin Teaşcă, Ioan Florin Dumitrescu, Tudor Gheorghe, Pavel Kozak, Lena şi Mitică Paraschivescu, Ion şi Ana Haşigan, Mircea Angelescu, Dumitru Gheorghişan, Daniela „Flaniela” Crăsnaru, Ion Mânzatu, Valeriu Popa, Ioan Puşcaş, Florea Dinu, Radu Rey, Marcela Saftiuc, Nicu Alifantis, Anda Călugăreanu, Dumitru Fărcaşu, Victor Socaciu, Mihail Stan, Dan Bârlădeanu, Paul Finescu, Sorin Postolache, Ion Popescu, Aurel Mihailopol, Reghina Vârvici, unchii Ionel şi Mitu Păunescu, mătuşile Neta şi Tina, maica-mare Ioana Păunescu şi atâţia alţii, rude sau nu?
Cum să îmi imaginez că a rămas o groapă imensă în locul casei în care Ioana m-a tuns, sub masă, cu forfecuţa, geloasă pe părul meu mai lung, în locul curţii în care l-am atins pe o bubă pe cel mai credincios câine de pază al familiei Păunescu, lupul King, care m-a muşcat, de mi se văd capsele şi acum, după 30 de ani?
Din acel loc, „Sandu Aldea 24”, indiferent de demolări, de gropi şi de clădirile noi ce se pot ridica azi sau mâine, îmi vor rămâne, ca două fascicole de energie, asemănătoare celor două trunchiuri luminoase, îndreptate spre cer de către newyorkezi în locul Gemenilor prăbuşiţi, inscripţiile celor două perioade trăite în clădirea care astăzi nu mai există: „1970-1975”, „1978-1981”.

17 martie 2009

19 comentarii:

Anonim spunea...

ba da...exista in amintiri domnule profesor...exista in cartile pe care le veti scrie...probabil ca va ramane in istorie prin numele mari ce i-au calcat pragul

Anonim spunea...

Emotionant, pt. o clipa am incercat sa rememorez si eu toate amintirile frumoase petrecute in casa copilariei mele din Piatra Neamt.Un lucru este insa diferit, eu inca ma pot intoarce la acea casa iar si iar, in plus atat cat va vrea Bunul Dumnezeu ii voi gasi acolo si pe cei dragi mie.
Frumoasa descriere.Ma intreb cati fac acest lucru, cati isi aduc aminte cu drag de unde au plecat?
Catalina 22

Anonim spunea...

ce poze frumoase! ce familie deosebita! mama dvs. e superba!

Anonim spunea...

Suflet de suflet ai tu Andrei cand te pui pe povesti "adevarate", ma bucur sa gasesc in sufletul tau omenia de omenie... ti/am spus candva, la prima ta aparitie editoriala ca ai talent, si uite, acum cred ca ai un suflet Urias, mostenit de la frumosii tai parinti, sa nu-i uitam nici pe bunici... lasa-ma sa cred ca esti un Profesor pe cinste, ca esti iubit de elevii tai (studenti)... Ma bucur sincer ca faci parte dintre prietenii mei imaginari ... e drept ca esti real, concret... dar vreau sa stii ca esti acolo in inima mea de cititor alaturi de marile nume ale literaturii romane... sa nu razi, toti acesti mari si grei imi sunt prieteni de suflet... unii mai sunt printre noi, altii au trecut dincolo... dar eu ii iubesc si/i consider prietnii ei imaginari... cu tot dragul...

Anonim spunea...

articol frumos ca tine

Anonim spunea...

Domnule Andrei, nu am putut sa nu remarc cu cata detasare ati ingropat povestea dvs de dragoste cu doamna Alice Nastase. De ce toate raspunsurile dvs de pe acest blog, legate de tema trecutei relatii, au fost reci, seci si indraznesc a spune, usor ironice?Oare chiar nu va mai pasa? Sau poate, dimpotriva, va pasa prea mult? Iata ca acum, cu o deosebita satisfactie, ma pot lauda cu un citat de pe blogul doamnei Alice, citat pe care-l consider genial!:"La Targul de carte m-am reintalnit si am vorbit chiar dupa Adrian Paunescu, fostul meu posibil viitor socru, dar, mai presus de asta, viitor, prezent si trecut poet al inimii mele - si am avut emotii, si am avut noroc, si am avut nostalgii."

Andrei Păunescu spunea...

Răspunsuri:
1. Nu credeam că un text particular, despre o adresă particulară, un text de familie adică, poate stârni asemenea reacţii şi cuvinte. Vă mulţumesc.
2. Apropo de problema fostei mele relaţii. Orice îngropare, ca să fie adevărată, cere o oarecare detaşare, ca un şanţ ferm între cei vii şi cei duşi. Aşa că, revăzându-mi retrospectiv atitudinea, nu găsesc nimic necurat în ea: am îngropat povestea de dragoste şi viaţă cu acea doamnă după ce a plecat din viaţa mea, nu înainte, ceea ce cred că e elegant. Am făcut funeraliile, în orice caz, după ce am verificat dacă nu mai e nimic de reparat. Nu mai era, mai ales că, între timp, ea trecuse, grăbită, şi pe la starea civilă, pas care, din păcate, nu s-a dovedit cu noroc. Răspunsurile mele pe tema răposatei relaţii au fost reci - cum altfel? - ca să nu fie rele în contrapartidă (nu cultiv răzbunarea şi metoda noroiului meu contra mocirlei sale). Au fost seci, ca să nu fie ambigue. Ironice? Nu îmi amintesc să fi făcut aşa ceva, fiindcă nu fac glume pe seama deceselor, fie ele simbolice. Nepăsător eu? Nici gând! Îmi pasă, dar, aşa cum este firesc, sănătos, "onest" şi "izbăvitor", doar de ceea ce trăiesc în prezentul viu. Faţă de ce fost în alte ere, păstrez respect şi distanţă, ca faţă de orice fenomen şi faptă de istorie. Citatul preluat de pe blogul lui Alice nu e chiar genial, ci e frumos şi "iscusit", deşi are o formulare care, la prima vedere, poate crea confuzii. Dar nu e nimic neclar, dacă îl citeşti cu atenţie: tatăl meu, adică Adrian Paunescu, este, într-adevăr, FOSTUL EI POSIBIL VIITOR SOCRU. Este modul de a spune că, în trecut, noi păream a avea viitor. Dar nu a fost aşa. Mai explicit: dacă ne-am fi căsătorit, tata i-ar fi fost socru. Dar, neîntâmplându-se boacăna, nu i-a rămas socru decât în stadiul de POSIBIL VIITOR, evident un viitor privit din trecut, deja depăşit. Cât priveşte iubirea blogăriţei faţă de versurile celui ce i-ar fi putut fi socru, dar nu a fost să se întâmple, fraza lămureşte singură: A.P. a fost, este şi va fi în inima ei de cititoare (pricepută, adaug eu). Dreptul la nostalgii nu i-l poate lua nimeni, mai ales că şi-a retezat singură dreptul la norocul care i se părea atunci ghinion. Altceva mai e de lămurit? OK! Atunci, vorba cântecului: "Altceva nu-i nimic / Şi mereu mă complic / Şi ce simplu mi-ar fi / Dacă nu te-aş iubi".

Anonim spunea...

pe cand citate de pe blogul Elenei Udrea ?

Anonim spunea...

cine e fomeia pe care ai plimbat-o noaptea ?ai niste gusturi ...cu plimbatul in trecut...

Anonim spunea...

ha ha ! si trecutu' nu-i !

Anonim spunea...

Intr-adevar, o familie minunata! Un nume desavarsit!
N-am decat cuvinte de lauda la adresa (ca doar despre adrese este vorba), dumneavoastra si familiei.
Va doresc multa sanatate!

Irina Popa

Anonim spunea...

felicitari pentru cartea aparuta !

Adela spunea...

Minunat textul, ce evoca amintirile copilariei si toate sentimentele ce v-au incercat in acele vremuri. Cred ca face bine sufletului nostru, ca macar din cand in cand, sa ne aducem aminte de meleagurile primelor noastre trairi.

radu popa spunea...

Te înţeleg perfect, prieten drag! Doar cine nu pierdut pe vecie casa părintească, doar cine nu s'a despărţit cu violenţă de camera copilăriei, de lacrimile acelei perioade irepetabile, inimitabile, duşmănos de frumoasă, doar aceluia nu i se strânge inima cînd citeşte asemenea rânduri. "Te salut din depărtare..."

hippiepittis spunea...

Andrei... Ai luat un dush rece. Unele lucruri trebuie sa le faci cand trebuie, ca mai tarziu degeaba mai vrei...
Te-am rugat acum mai bine de un an sa scanezi si sa publici sau doar sa imi timiti in mod privat pozele pe care le ai (tu si tatal tau) cu Florian Pittis de la intrunirile publice sau (semi)private din Casa voastra.
O alta idee ar fi sa aduni toate aceste fotografii, cu sutele de personalitati ale Romaniei care v-au trecut pragul si sa editezi un Album in genul "Eterna si Fascinanta...", cu o varianta de lux pe hartie, pentru cine are bani de ea si o varianta populara, pe un DVD, pentru ceilalti.
Al dvs. putin luat, hippiepittis

Anonim spunea...

Ce nu pot să înţeleg e cum de o femeie atât de frumoasă şi o poetă atât de sensibilă s-a putut alătura unui hoit de lingău al Ceauşeştilor, un ţărănoi care se credea poet când era şi a rămas doar un oarecare versificator. O femeie atât de minunată şi un mitocan desăvârşit. Frumoasa şi Bestia... Frumoasa şi Porcul...

Anonim spunea...

Oi fi fost prea dur, dacă da, îmi cer scuze, dar sincer, iubesc atât de mult versurile mamei tale, Andrei, o consider o poetă desăvârşită, reală, am cunoscut-o cândva şi ca prezenţă, o femeie superbă şi nu-mi revin. Ce-o fi atras-o la ţărănoiul versificator care şi-a bătut joc de sufletul ei, nu ştiu... Când a divorţat, m-am bucurat. E o purificare să scapi de un astfel de spectacol uman care e Adrian Păunescu, în sensul prost al cuvântului.

Maria spunea...

Sunt atat de fericita in dimineata aceasta, pentru ca am citit aceasta postare. Calitatile unui Mare Maestru al Cuvantului isi arata splendoarea!Urmatoarele carti, pe care le vei scrie, vor contine acea forta si Lumina cu care ai fost inzestrat... Bucura-te de tine si de tot CEEA CE ESTI! Cu multa pretuire, MM

Mihaela ( Catwoman) spunea...

Eu nu pot trece nici acum pe langa blocul ridicat pe locul casei in care mi-am petrecut primii ani de viata :(... Au trecut de atunci, de la demolare, 26 de ani. Dar doare şi azi...