Nu trece un an fără o
înmormântare, fără o pierdere esenţială în familia noastră. Pe 31 august 2012,
s-a dus şi mama. Chiar dacă ar fi fost doar
mama, o anonimă născătoare, şi tot era imensă pierderea. Dar ea a fost şi
este Constanţa Buzea, una dintre marile şi puţinele poete adevărate ale limbii
române.
S-a dus, la nici un an după Ioana, primul ei copil,
alături de care va sta în veşnicie, în Cimitirul Evanghelic Luteran din
Bucureşti. S-a dus la nici doi ani după Adrian, singurul ei soţ, care este,
peste drum, în Cimitirul Bellu, lângă Eminescu. S-a dus şi m-a lăsat viu, pe
marginea prăpastiei cu morţi, ca ultimă redută a supravieţuitorilor din
familie, care trebuie să ţină piept celor ce vor să sară prea devreme dincolo,
în timp ce-şi fac calculele de generaţie aflată la rând.
În ultima zi de
conştienţă, cu câteva minute înainte de atacul cerebral care, în câteva zile, i
s-a dovedit fatal, mi-a dat pentru „Flacăra” noastră rubrica pe care o începuse de o
lună, la reîmprietenirea cu Ana-Maria şi Carmen Păunescu. A semnat fără multă
putere cartonaşul cu textul despre tata, a pus data „23 august 2012” şi apoi am
ieşit pe uşă, văzând-o pentru ultima oară verticală, cu o ceaşcă de cafea în
mână, pe care nici n-a terminat-o.
Când trunchiurile mari se
prăbuşesc, simţim pornirea să ne prăbuşim şi noi, sub suflul lor. Dacă reuşim,
totuşi, să rămânem în picioare, avem obligaţia să căutăm, în urma copacilor
imenşi plecaţi în pământ, vâna de valoare, de forţă, de energie cu care renasc.
Pentru că un copac ajuns în adâncuri devine cărbune, devine petrol, devine
diamant şi îşi sporeşte fie puterea de combustie, fie puterea de a lumina.
Rămâne doar să aibă cine îi păstra urma, memoria, destinul.
Andrei
Păunescu, 5 septembrie 2012
