Capul plecat parlamentul tot îl suspendă

Cât de jenant este să vezi un lider cum se poartă dur cu cei slabi şi umil cu cei puternici. Liderii de faţadă, aflaţi pe treapta cea mai înaltă a podiumului din cauza conjuncturii, sunt aspri cu subalternii pe care îi sperie şi umili cu cei pe care nu-i pot controla şi care îi sperie. Aceşti lideri, urcaţi în tron pe slăbiciunea mare a celorlalţi, nu pe forţa lor, care, în absolut, e aproape nulă, încearcă la orice confruntare metoda sperietoarei. Dacă ţine, ţine, dacă nu, schimbă placa. Dacă inamicul fuge, totul se termină fără luptă, cu doar un consum de urlet diversionist.

Amintiţi-vă, două câte două, secvenţe cu Traian Băsescu în împrejurări diferite:

• când era primar, răstindu-se birjăreşte, autoritar şi sigur pe bici, la cei din parc, „Bă! Linişte, ce dracu’?”;

• când căuta, la reuniunile de la Bruxelles sau din alte oraşe europene, o mână importantă, de care să se agaţe, să fie băgat în seamă, să se legitimeze cu ceva parfum nobil şi el, marinarul singuratic.

Sau:

• când l-a luat peste picior în public pe doctorul Raed Arafat, obligându-l să plece de la Ministerul Sănătăţii („Ori trebuie să plece ministrul, ori secretarul de stat. Cine credeţi că pleacă? Ghici ghicitoarea mea!”);

• când, speriat de protestele mulţimilor, l-a rugat pe acelaşi doctor Arafat să vină înapoi.

Sau:

• când a promis, suficient, că nu-l va numi niciodată prim-ministru pe imaturul Victor Ponta, atunci când credea că l-a făcut pe Emil Boc un colos, iar Elena Udrea îşi închipuia că e adevărat că poporul doarme cu poza ei sub pernă;

• când l-a numit premier pe acelaşi Victor Ponta, de frica pierderii totale a controlului în rămăşiţa de mandat pe care o mai are.

Cum se sperie şi văd că duşmanul nu o ia la fugă după primul răcnet de intimidare, Traian Băsescu şi cei din aceeaşi categorie cu domnia sa schimbă placa şi adoptă filosofia „Capul plecat parlamentul nu-l suspendă”. Sau îl suspendă. Un lider adevărat nu îşi schimbă atitudinea, după cum îi flutură lenjeria de frica adversarilor sau după cum se simte tare, călărindu-i pe cei slabi, care l-au urcat în şa. Cu câtă blândeţe, cu câtă toleranţă a vorbit, timp de câteva zile, preşedintele Traian Băsescu liderilor USL, până a găsit şmecheria cu care să facă să pară egale furăciunile de zeci de miliarde de euro ale regimului său portocaliu şi cele câteva zeci de pagini de plagiat din teza de doctorat a lui dottore Victor Ponta!

Maestru al răsturnărilor de situaţie, Traian Băsescu a mai încercat acum metoda înspăimântării, cu ultima suflare a cacealmalelor din zori, şi sigur a mai recuperat câţiva electori pierduţi sau naivi, care au început să se gândească la paginile lui Ponta şi nu la miliardele noastre, evaporate sub guvernarea Băs-Boc-Udrea şi rematerializate în buzunare dosite.

Vinovat nu e cel care încearcă diversiuni, ca să scape cât mai uşor, ci fraier e cel care cade în plasă, care nu ştie să răspundă prompt şi să arate lumii care e raportul adevărat dintre realizările hoţilor vechi şi noi, dintre furturile succesive din ţara asta, dintre sperietoarea de paie şi adevăratul buzdugan care, când va scăpa de sub control, va lovi fatal drept în frunte pe primul care nu va şti să se apere.

Andrei Păunescu, 4 iulie 2012

Valul alegerii otova

• Argumentul suprem la noi e gaşca, şi în perioade neelectorale, şi în ani când în România bate vânt de alegeri. În momentul în care omul intră după perdeluţă, e deja sigur pe cine va pune ştampila, pentru că balanţa nu o înclină aproape niciodată valoarea, ci fanatismul, amestecat cu speranţa votantului că alesul o să-l bage în seamă cu un os (oscior sau ciolan, în funcţie de importanţă), cu o pilă, cu un favor, cu o trecere şmecherită peste rând.

Motivul forte, care ne face să ne susţinem candidaţii, este şi motivul pentru care nu ne merge bine, este motivul pentru care cercul vicios rămâne impenetrabil: mereu funcţionează argumentul simplu şi decisiv că ai noştri sunt mai buni pentru că sunt ai noştri, nu pentru că sunt mai buni!

• Acum 10 ani, am cumpărat-o din târgul Plumbuita pe căţeaua Bora (să-i dea Dumnezeul câinilor sănătate, că e şi acum lângă mine – nu are ce face!). Un prieten pisicos s-a mirat că am un câine aşa de urât. I-am spus că mie boxerii mi se par frumoşi. Concesiv, prietenul a dat sentinţa: normal că ţi se pare frumos, pentru că ai boxer. Nimic mai greşit! Cauzalitatea e pe dos: mi-am luat boxer fiindcă îmi plăceau boxerii şi nicidecum nu au început să-mi placă fiindcă aveam şi trebuia să mă resemnez, să mă consolez.

• Aşa e şi în politică: întâi ştim cu cine vom vota şi abia apoi umplem spaţiile goale cu argumente. Nu numai cetăţeanul de rând (turmentat sau nu) acţionează aşa. Până în vârful piramidei, funcţionează „spiritul de gaşcă”, definit de Eminescu. Unii miliardari sunt „capitalişti necesari”, alţii sunt „moguli cu tonomate”. Unii colaboratori incompetenţi trebuie cocoţaţi în funcţii pentru că ne sunt fideli, iar alţii, competenţi, trebuie daţi jos pentru că sunt „ai lor”. În funcţie de nevoi, punem accentul pe calitate sau pe cantitate, pe profesionalism sau pe morală. Avem de ales nu între buni şi răi, ci între „sărac dar cinstit” şi „bogat dar hoţ”, între „ai noştri că-s ai noştri” şi „ai lor că-s ai lor”. Câteodată, circul lipsei de seriozitate este atât de aberant, încât acelaşi om este considerat, la început, „şeful mafiei”, apoi e bun de pus ministru, pentru că a fost „reevaluat”.

• În plus, îşi mai face de cap şi principiul alinierii în spatele celui mai puternic („bandwagon”): alegătorii se încolonează, tot mai mulţi, în spatele celui care este sau pare mai puternic şi care dă sentimentul că are datele de a umple nevoia celor mulţi de tătuc, de lider providenţial. Sigur că un mare om de stat poate conduce ţara spre mai bine, dar, în conştiinţa prea multor alegători, se lăţeşte convingerea că e mai simplu să spere că un singur om va rezolva toate problemele, decât să-şi facă fiecare treaba lui. Încolonarea în spatele celui mai puternic determină la noi adevărate scene jenante de abandon al caracterului, de fugă de la fosta opţiune către cea nouă, care e în tendinţe. Valul gândirii otova devine valul alegerii otova: înghite şi nevinovaţi, şi merituoşi, numai pentru că nu s-au încolonat unde trebuie, când trebuie, înainte de trecerea tăvălugului-tsunami, adică pentru că au rămas în gaşca cealaltă. Nu ştiu cum va fi noul edil al Mangaliei, poate că va fi excepţional, poate că va fi o dezamăgire, dar Zanfir Iorguş, care a fost primar în mai multe rânduri şi care a câştigat alegerile din 10 iunie 2012, nu a mai fost votat când scrutinul s-a repetat în 24 iunie, tocmai pentru că, între timp, îndreptăţitul val naţional anti-PDL a crescut şi a măturat totul în cale, chiar şi unde nu trebuia.

• Când avem lideri autoritari, ne plângem că stau cu biciul în mână. Când avem lideri fără vlagă, suntem nostalgici după şefii decişi. Dilema „Ce a fost mai întâi, oul sau găina?” a fost adaptată, astfel că ne tot întrebăm: „Cine e de vină: poporul sau liderul?”. Peştele – că a avut un asemenea cap sau capul, care a împuţit peştele? Pierdem vremea dacă aşteptăm cheia, pentru că, oricum, răspunsul nu va fi asumat decât în funcţie de gaşca în care ne aflăm. Mai bine ne-am hotărî să începem reclădirea ţării cu noi, nu cu alţii. Numai atunci vom înţelege că e mai bine să acceptăm că vinovăţia este şi a noastră, şi a lor, şi a poporului, şi a liderilor. Eliberaţi, astfel, de povara exclusivismului păgubos, vom merge la muncă şi la vot cu ceva mai mult discernământ. Dacă vom pricepe de ce suntem în prăpastie, sigur ne vor veni idei despre cum să ieşim de-acolo.

Andrei Păunescu, 27 iunie 2012