La căderea încă unui pilon

            Nu trece un an fără o înmormântare, fără o pierdere esenţială în familia noastră. Pe 31 august 2012, s-a dus şi mama. Chiar dacă ar fi fost doar mama, o anonimă născătoare, şi tot era imensă pierderea. Dar ea a fost şi este Constanţa Buzea, una dintre marile şi puţinele poete adevărate ale limbii române.

S-a dus, la nici un an după Ioana, primul ei copil, alături de care va sta în veşnicie, în Cimitirul Evanghelic Luteran din Bucureşti. S-a dus la nici doi ani după Adrian, singurul ei soţ, care este, peste drum, în Cimitirul Bellu, lângă Eminescu. S-a dus şi m-a lăsat viu, pe marginea prăpastiei cu morţi, ca ultimă redută a supravieţuitorilor din familie, care trebuie să ţină piept celor ce vor să sară prea devreme dincolo, în timp ce-şi fac calculele de generaţie aflată la rând.

            În ultima zi de conştienţă, cu câteva minute înainte de atacul cerebral care, în câteva zile, i s-a dovedit fatal, mi-a dat pentru „Flacăra” noastră rubrica pe care o începuse de o lună, la reîmprietenirea cu Ana-Maria şi Carmen Păunescu. A semnat fără multă putere cartonaşul cu textul despre tata, a pus data „23 august 2012” şi apoi am ieşit pe uşă, văzând-o pentru ultima oară verticală, cu o ceaşcă de cafea în mână, pe care nici n-a terminat-o.

            Când trunchiurile mari se prăbuşesc, simţim pornirea să ne prăbuşim şi noi, sub suflul lor. Dacă reuşim, totuşi, să rămânem în picioare, avem obligaţia să căutăm, în urma copacilor imenşi plecaţi în pământ, vâna de valoare, de forţă, de energie cu care renasc. Pentru că un copac ajuns în adâncuri devine cărbune, devine petrol, devine diamant şi îşi sporeşte fie puterea de combustie, fie puterea de a lumina. Rămâne doar să aibă cine îi păstra urma, memoria, destinul.

Andrei Păunescu, 5 septembrie 2012

Imposibilul posibil, meseria lui Adrian Păunescu

Adrian Păunescu 69

Cu două zile înainte de ziua în care tata ar fi împlinit 69 de ani, mama m-a sunat şi mi-a spus că tocmai scrie un text dedicat lui Adrian Păunescu. I-l ceruseră Carmen şi Ana-Maria, pentru „Flacăra” şi fusese de acord să îşi adune puterile şi să iasă din tăcerea ultimelor luni. Încă un semn că, şi după moarte, Adrian Păunescu e în stare să transforme în realităţi situaţii imposibile: a doua soţie o roagă pe prima soţie să scrie un portret al bărbatului comun şi faptul se întâmplă. Pe loc.

Adrian Păunescu a făcut adevărate modificări genetice, mutaţii umane şi revoluţii de conştiinţă şi context, de-a lungul vieţii, celor care s-au contaminat de geniul său. A dărâmat ziduri de netrecut, ca să salveze, să creeze, să construiască, să dea speranţă. Dar şi lucrurile simple le-a rostogolit, până au ajuns alcătuiri complicate. Iată, şi acum e în stare de surprize, prin carambol: asperităţi biografice au ajuns să se piardă pe drum şi, din dragoste faţă de el, cele două neveste, Carmen şi Constanţa, lucrează pentru monumentul său, care nu se opreşte la cele câteva statui în bronz, piatră sau ipsos, deja instalate în toată România, de la Bucureşti, până la Chişinău, ci creşte prin accesul la memorie, prin vulcanii care apar pe unde nici nu te aştepţi, erupând cu lava faptelor lui bune.

M-am dus să iau manuscrisul de la mama, pe 18 iulie 2012, spre seară. În ce casă am intrat, firesc, cu dezinvoltura uneori impertinentă a fiului de oameni mari? A mamei sau a marii poete? Constanţa Buzea a rămas o clasică mânuitoare de stilou, de creion şi de maşină de scris, în plină epocă a computerelor şi poştei electronice. Copilul ei dintâi, Ioana, sora mea cea mare, s-a prăpădit în 25 noiembrie 2011, înainte s-o înveţe să îşi bată memoriile, singură, pe computer. Mi-a dat textul, scris mic de mână, aproape desenat, pe un carton îngălbenit, la fel ca viaţa ei alături de Adrian Păunescu, rămasă undeva, în secolul trecut, în mileniul trecut, dar şi în sângele meu de azi. M-a rugat să-l citesc cu voce tare (cu vanitatea poetei timide, care, din când în când, îşi vrea cuvintele declamate de alţii) şi a tresărit, întrerupându-mi lectura: să îi spun Carmenei, neapărat, s-o sune, imediat după ce primeşte materialul. Am citit până la capăt, am descifrat unele cuvinte scrise ezitant cu mâna tot mai firavă a mamei şi, când textul s-a terminat brusc, mama a simţit nevoia să continue povestea ei şi a lui A.P., vorbind:

- Taică-tău stătea la oglindă şi se bărbierea. Era foarte tânăr, iar eu îi spuneam că e nemuritor... Cine şi-ar fi imaginat că o să moară? Cum a fost posibil?

Şi mama, şi eu, şi cei mai tineri, şi prietenii, şi duşmanii, şi cei mai bătrâni ca el am crezut cu toţii că Adrian Păunescu este nemuritor, în cel mai propriu mod cu putinţă. Dincolo de eternitatea poeziei sale, dincolo de durabilitatea faptelor sale de construcţie, de armonie, de concordie, de cultură, de emancipare şi de societate, noi chiar nu credeam că vom apuca vremurile în care nu îi vom mai auzi vocea, nu îi vom mai simţi mângâierea mâinii mari şi biciul îndemnului la muncă.

Da, este foarte adevărat ce spunea, că el şi mort va fi mai puternic decât duşmanii lui vii.

Da, avea dreptate când ne avertiza că nu sunt infinite ocaziile în care ne vom găsi la aceeaşi masă, la aceeaşi sărbătoare de Paşte sau de Crăciun, în aceeaşi maşină, ducându-ne spre Viena sau Strasbourg sau adunându-ne, să căutăm verzituri de primăvară, la ţărani, pe şoselele de la marginea Bucureştilor.

Însă tot el, care, de foarte tânăr, a scris atâtea poeme ale propriei postumităţi, imaginându-şi poetic moartea, nu credea că va muri în felul concret, oribil, ordinar, în care se duc în pământ şi anonimii, şi supraoamenii, şi păcătoşii, şi cei fără de păcat.

Şi, poate tocmai de aceea, după ce a rezolvat atâtea mistere ale creaţiei, după ce a dezlegat atâtea încurcături ale contemporanilor şi ale contemporaneităţii, după ce a clădit cât n-au făcut-o comunităţi întregi, nu s-a putut imagina plecând şi nu a lăsat, lângă opera sa uriaşă, lângă exemplul de viaţă şi caracter, decât testamente morale şi literare. Sunt sigur că nu a vrut să ne lase să băltim în apele leneşe ale certitudinilor. Sunt sigur că a vrut ca, şi după ce s-a despărţit de noi în lumea asta, să avem motive să tresărim, cum am făcut-o de atâtea ori, pentru un număr de revistă, pentru câte un cenaclu, pentru câte o carte dată la tipar, pentru câte o emisiune la radio sau la televizor.

Avea plăcerea şantierului continuu, a laboratorului non-stop, iar bucuria desăvârşirii câte unei opere nu dura decât câteva minute.

Şi iată cum noi, din 5 noiembrie 2010 încoace, avem atâtea motive în plus să trăim, uitând la foc continuu că el nu mai este aici, în timp ce noi desluşim necunoscutele existenţei sale: lucrările lui şi vieţile noastre, lăsate neterminate.

Andrei Păunescu, 18 iulie 2012

P.S. Iată şi textul Constanţei Buzea despre Adrian Păunescu:

Iubitor de viaţă într-o formulă complicată şi responsabilă.

Dacă ar fi trăit, m-ar fi îmbiat cantitativ cu un număr substanţial de poezii şi de amintiri din viaţa noastră împreună cu copiii noştri împrejurul nostru în casa noastră împodobită de muzică.

Ne întorseserăm din Statele Unite şi voia să facă în România un cenaclu cu muzică modernă şi cu versuri proprii aşa cum simţise modern că trebuie să facă la dimensiunile şi în armoniile pe care el le întrezărea şi în totală armonie cu direcţia în care evolua muzica în lume, a tineretului.

Punea osul, era inspirat şi cultiva un bun gust care lui îi suna amplu şi laborios, mişcând sufletul unei generaţii, capabile de ecou peste ani.

            Mergeam la mare şi la munte, aveam să ne spunem superbe versuri în superbe armonii...

Constanţa Buzea, 18 iulie 2012

„Eu şi mort sunt mai puternic decât duşmanii mei vii”

„Eu şi mort sunt mai puternic decât duşmanii mei vii” spunea, din când în când, Adrian Păunescu, încă în vremea în care era tânăr, puternic şi nimic nu părea să îndreptăţească un cuvânt ca „moarte” să-i intre în vocabular. Din păcate, am ajuns să trăim postumitatea lui A.P., despre care el însuşi vorbea atât de exact. Din fericire, am ajuns să îi dăm, din nou, dreptate.

Dezvelirea bustului lui A.P. din Parcul Grădina Icoanei din Bucureşti, în 26 mai 2012, la ora 12, a fost anunţată cu câteva zile înainte, de către primarul Sectorului 2, Neculai Onţanu, şi de către grupul de iniţiativă (din care au făcut parte Gelu Voican Voiculescu, Hajdu Gyozo şi alte pesonalităţi) şi a stârnit imediat discuţii aprinse, mai ales în presă şi pe forumuri de pe internet. Au găsit, astfel, prilejul să se afirme tot felul de indivizi care, dintr-o dată, simţind că sterilitatea lor creativă poate fi întreruptă temporar de acest subiect interesant, au început să înjure, să conteste, să incite, să îşi dea cu părerea. În drum spre Grădina Icoanei, pe la ora 12 fără un sfert, în acea sâmbătă frumoasă, în care ploaia s-a oprit pentru scurtă vreme, mă şi pregăteam de confruntări dure, chiar fizice, cu adversarii amplasării bustului. Dar, la faţa locului, am rămas dezamăgit: vreo doi speriaţi, însoţiţi de alţi câţiva de-ai lor, au strigat, ridicol: „Ruşine!”, de vreo două ori, apoi au şters-o. Ne aşteptam la mai mult curaj, făţiş, din partea lor, nu să fie gureşi în baie şi penibili în public, printre cele câteva sute de oameni care s-au bucurat, au ascultat discursurile lui Eugen Simion, Mihai Cimpoi, Tudor Octavian, Hajdu Gyozo, Gelu Voican Voiculescu, Victor Crăciun, PS Vincenţiu Ploieşteanu, Neculai Onţanu. Cei mai mulţi au aplaudat şi au lăcrimat chiar: oraşul tocmai se îmbogăţise cu statuia unui poet şi om-cetăţean.

Într-o emisiune recentă de la România TV, istoricul Alex Mihai Stoenescu a subliniat faptul că nu au avut niciun efect la popor toate acţiunile din ultimele două decenii de contestare a lui Adrian Păunescu, de către indivizi încrâncenaţi şi de către instituţii militant anticomuniste (apărute – ce trist! - după decesul comunismului, epocă în care A.P. publica versurile „Acesta e, total şi nebunesc, / E comunismul, unica dreptate, / Cel hotărât a le-mpăca pe toate, / Pilonii lui pe osul nostru cresc”). Trist şi caraghios în acelaşi timp este, deci, că numele lui Adrian Păunescu este asociat cu comunismul, sistem care a fost adus cu forţa în România, când A.P. avea un an! Sistem care l-a băgat la puşcărie pe tatăl poetului şi l-a interzis pe însuşi A.P., în 1985, pentru nesupunere, liberalism în gândire, poezii anticomuniste, cărţi antisistem, atitudine proamericană, procapitalistă şi presă contestatară.

Duşmanii lui Adrian Păunescu (cam aceiaşi răzleţi, în cercurile restrânse ale celor care nu prea sunt în stare de nimic în viaţă, darmite în posteritate) cârtesc, cârcotesc în suc propriu. Unii - din ignoranţă, alţii – din spirit de turmă, destui – din invidie, mulţi - din reavoinţă.

Între timp, poporul citeşte, ascultă, vede, îşi aminteşte, se emoţionează la poezii, cântece, cărţi, articole, sintagme, filme, realităţi ca „Rugă pentru părinţi”, „Repetabila povară”, „Doamne, ocroteşte-i pe români!”, „Nebun de alb”, „Tu, Ardeal” („Colindul Ardealului”), „Trenul fără naş”, „Oameni de zăpadă”, „Opinia mea”, „Imnul Rapidului”, „Campioana unei mari iubiri - Oltenia, eterna Terra Nova”, campaniile revistei „Flacăra” pentru dreptate, sănătate, nou, „Cenaclul Flacăra”, „Şi, totuşi, există iubire”, „Trăiască, trăiască, trăiască să trăiască Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!” şi atâtea altele. Adică poporul îi împlineşte poetului şi omului public Adrian Păunescu visul cel mai nobil şi mai trufaş, acela de a fi ţinut minte, de a fi luat mereu în seamă, de a fi viu, chiar şi după moartea fizică.

Domnul Marius Cristian Pusta mi-a scris, în acest mai 2012, despre duşmanii lui A.P., că fac parte „din categoria de oameni care nu au făcut în viaţa lor nimic, doar au dat cu pietre şi scuipat… din mintea lor plină de buruieni. În mintea şi inima noastră de români adevăraţi, tatăl dvs a fost marele poet şi omul ce a ţinut cultura la nivelul de sus şi înainte, şi după 1989, că, altfel, se alegea praful de neamul ăsta. Un stat fără cultură şi educaţie este un stat mort. Tatăl dvs a făcut ca acest stat să nu moară... Cinste şi onoare, veşnică amintire pentru Adrian Păunescu, poetul românilor. Respect şi dvs., că îi duceţi mai departe flacăra iubirii de neam”.

În timp ce pigmeii bârfesc uriaşul, ţara se umple de statui ale poetului. Pe care, dacă porumbeii nevinovaţi nu se găinăţează repede, vin găinarii frustraţi să o facă. Dar sunt atât de mulţi cei care ştiu să dea la o parte murdăria şi să ne păstreze curate monumentele!

Andrei Păunescu, 30 mai 2012

Ultimul articol al lui Adrian Paunescu

Ziaristul ireductibil Adrian Păunescu

Nu despre omul de familie, nu despre tatăl Adrian Păunescu scriu acum, la un an de la trecerea sa. Nu despre poetul, omul de scenă sau despre omul politic este vorba aici, în paginile revistei pe care a fondat-o, ci despre ziaristul Adrian Păunescu, care şi-a slujit profesia până în ultima clipă, care a scris, a mărturisit, a relatat, chiar şi din salonul de spital, cu puţine zile înainte ca inima să înceteze să-i mai bată.

Eram la capul patului său, pe 31 octombrie 2010, la etajul 6 al Spitalului de Urgenţă Floreasca din Bucureşti, când am început să vorbim despre medicul Şerban Brădişteanu, despre mâinile sale, despre care A.P. tocmai scrisese pentru publicaţiile care l-au găzduit în ultima parte a vieţii, Jurnalul Naţional şi Ring. Simţea nevoia să completeze, să nu lase nespuse lucrurile pe care le mai aflase după ce terminase articolele despre medicul său.

Dialogul nostru s-a transformat în interviu. Cu voia sa, am deschis reportofonul şi, deodată, s-a mobilizat, în ciuda suferinţei, ca un militar intrat în post, la datorie. A început să vorbească mai rar, să aleagă şi mai atent cuvintele, ştiind că le voi transcrie, pentru a le publica. Abia acum, după un an, am reuşit să reascult înregistrarea şi să scot textul. Este, practic, ultimul articol al lui Adrian Păunescu, este un text vorbit, care ia formă de mărturisire, de interviu, de reportaj, în acelaşi timp

Adrian Păunescu, jurnalist până la capăt, profesionist ireductibil al cuvântului, a făcut, aşadar, gazetărie şi în salonul spitalului propriei suferinţe, care avea să fie cea din urmă. Reporterul Adrian Păunescu lasă mărturii despre propria boală, despre propriul medic, pe care îl citează, îl parafrazează. Îl interesase viaţa celui în mâinile căruia viaţa sa însăşi se afla şi nu ştia că mai are de trăit trei zile conştient şi alte două, în cumplite încercări de resuscitare a inimii.

Adrian Păunescu a avut grijă, de-a lungul vorbirii, să precizeze unde trebuie puse virgule, paragrafe, iar, la final, care să fie forma finală a titlului mărturisirii sale: „Mâinile medicului Brădişteanu, de la pian la inimă”.

Zgomotele de fundal ale aparatelor medicale la care era conectat, ţârâitul telefoanelor din secţie, respiraţia tatălui meu, pauzele pentru alegerea cuvintelor potrivite nu apar în această pagină de ziar, dar rămân în memoria mea şi a înregistrării audio, ca dureroase detalii de autenticitate. Din vorbirea, mai rară ca altădată, cu o respiraţie îngreunată de cordul care mai funcţiona doar cu o zecime din puterea din anii tineri şi sănătoşi, am extras aceste cuvinte, pe care, de fapt, vi le restitui, pentru că ele aparţin, prin voia autorului, publicului pe care ziaristul Adrian Păunescu l-a servit din adolescenţă, până la plecare.

Cele 15 minute şi jumătate de înregistrare, din care a rezultat textul de mai jos, conţin încă o dovadă a conştiinţei care a fost (şi este) Adrian Păunescu, care extrapolează, ca soluţie pe care creatorul o propune ca metodă, atunci când înţelege că drumul de la cazul particular (al medicului), până la generalizarea necesară, cu putere de pildă pentru cititor, poate ajuta la mai binele tuturor. Câteva dintre obsesiile vieţii lui Adrian Păunescu sunt prezente în ultima parte a ultimului său articol: relaţia părinte-copil (acea „moştenire de îndemnuri”, expresia lui Lucian Blaga, pe care o cita adesea), creaţia izbăvitoare, munca necontenită şi, nu în ultimul rând, speranţa că este posibilă salvarea lumii.

Andrei Păunescu

Mâinile medicului Brădişteanu, de la pian la inimă

„Am fost, patru ani, coleg de Senat cu doctorul Şerban Brădişteanu. Ne vedeam aproape zilnic, nu consumam prea multe cuvinte de – cum să spun? - simplă formalitate între noi, vorbeam ceea ce era important să comunicăm. Şi, uite, a trebuit să-l descopăr în 2010, la locul său de muncă, Spitalul de Urgenţă din Bucureşti, Secţia Cardiologie, la Reanimare, unde mă aflu şi acum, când povestesc toate acestea.

Ziceam că nu consumam între noi cuvinte formalizatoare, ne vedeam fiecare de drumul său. Atunci când profesorul Brădişteanu a trecut prin infernul pe care i l-au pregătit alţii şi a fost atacat nedrept şi cu ţintă precisă de a-l desfiinţa, am sărit în ajutorul dumnealui, cu puterile mele limitate, dar cu bunacredinţă în medicul Şerban Brădişteanu.

Găsindu-mă acum sub puterea dumnealui, la Reanimare, am scris, am dictat nişte texte, corecte după părerea mea, pe care ar fi urmat să le citim în Jurnalul Naţional şi în Ring. În aceste texte, vorbeam despre mâinile medicului. Mă uitam la mâinile dumnealui, mâini mari, puternice, sensibile, şi am încercat să evaluez prin câte pericole, de-a lungul tinereţii, de-a lungul perioadelor în care nu se gândea de ce folos îi vor fi mâinile, a traversat acest om, ca să poată acum, în momentele de matritate ale existenţei, să umble în piepturile celor care i se adresează, pentru operaţii pe inimă.

Gândiţi-vă că putea fi oricând lovit de un accident la mâini, aşa cum trăim cu toţii în inconştienţa vârstelor, şi nu ne mai putem opri din cursul pe care-l iau evenimentele, indiferent de opinia noastră despre ele. Pur şi simplu, mâinile ne sunt mereu periclitate. Ei, n-am vrut să fie o surpriză totală pentru profesorul Brădişteanu ceea ce urma să citească în articolele mele şi i-am spus: uite, domn’ profesor, m-am referit în nişte articole ale mele la mâinile dumneavoastră şi la norocul pe care l-aţi avut, de-a le putea aduce întregi, perfecte - cum să le spun eu? - perfect utilizabile la aceste provocări ale vieţii, când trebuie să operaţi cu ele.

Şi dumnealui mi-a povestit ceva care m-a şocat. Pur şi simplu m-a şocat, pentru că intuisem, fără să am niciun fel de date în această privinţă, o anumită evoluţie a mâinilor medicului. Mi-a spus că tatăl dumnealui, acolo, la Târgu Jiu, unde profesorul Brădişteanu şi-a trăit cea mai mare parte a tinereţii, a avut ambiţia să-l dea să înveţe pian. Şi îmi spunea, aşa, cu disperare, îşi retrăia momentele de blocaj la pian. Spunea dumnealui: când ceilalţi colegi se jucau, se distrau, erau liberi, eu stăteam la pian şi învăţam, pentru că nu era vorba numai să ştiu să cânt - odată cu abordarea unei asemenea cariere, trebuia să ştiu şi teorie – mă dedicasem întru-totul pianului. Şi, zice profesorul: uite că aveţi dreptate, mâinile mele, de atunci, au căpătat o anumită elasticitate, o anumită capacitate de a sesiza unde trebuie să se îndrepte, îmi stăpânesc perfect degetele şi, mai ales, am pus preţ pe activizarea mâinii stângi. Cântam cu sora mea la patru mâini şi sigur că începuse şi să-mi placă. Dar, pe de altă parte, nu mă mulţumeam cu atât, aş fi fost doritor de o minimă libertate, de dreptul pe care-l au toţi copii să dispună de timpul liber... (Andrei Păunescu precizează: ... şi de dreptul să-şi rupă mâinile). Bine zici, Andrei, dreptul să-şi rupă mâinile, cum se-ntâmplă în multe cazuri, şi picioarele, şi mâinile.

Ei, profesorul Şerban Brădişteanu mi-a povestit şi cum a intrat în zona medicală, unde tatăl său era specialist şi unde i-a dat treptat acces, în aşa fel, încât, la un moment dat, să-i devină foarte drag, pentru că şi accesul în zona medicală se făcea pe seama timpului pe care tânărul Şerban îl sacrifica, pentru o cauză care încă nu-i devenise foarte proprie, foarte intimă, n-o simţea ca atare. De la un moment dat încolo, însă, muncind ca brancardier şi nefăcând niciun fel de rabat efortului, şi ajutat de un părinte care ştia că bucuria vine din muncă, până la urmă, şi că nu trebuie ocrotit de muncă respectivul copil, respectivul tânăr, a ajuns să nu mai vrea el, tânărul Şerban, să plece la mare, la munte, cum plecau mulţi dintre colegii lui şi nu mai ţineau seama de obligaţiile pe care şi le-ar fi asumat prin muncă.

E o poveste foarte specială a evoluţiei de la copil de medic, la medic de elită, la chirurg de recunoaştere internaţională.

Eu, aici, în punctul în care trăiesc zilele acestea şi, probabil, săptămânile acestea, contemplu cu emoţie drumul doctorului Şerban Brădişteanu printre oamenii pe care îi ajută să supravieţuiască tristeţilor inimii. Şi îl văd, minutele acelea pe care mi le dedică şi mie, ducându-se la celelalte paturi de bolnavi şi ţinând echilibrul lumii, aici, la nivelul de om recuperat.

Şi nu încetez să mă minunez de puterea intuitivă a părinţilor, de a-şi apăra copiii, tocmai punându-i la treabă, tocmai dându-le dreptul la muncă şi la creaţie. Şi dreptul la participarea aceasta decisivă la salvarea lumii.”

Adrian Păunescu

31 octombrie 2010, Bucureşti, Spitalul de Urgenţă Floreasca

Adrian Păunescu desenator • Expoziţia “Linii”, Galeria Simeza, Bucureşti, 10-18 ianuarie 2011

Puţini ştiu că Adrian Păunescu, în ultimii săi ani, a început să deseneze. Cele câteva sute de “Linii”, cum şi-a numit poetul desenele publicate în revista sa “Flacăra”, sunt pregătite acum pentru a fi oferite direct publicului bucureştean. Expoziţia va fi deschisă la Galeria Simeza din Bucureşti, Bd. Magheru nr. 20, în perioada 10-18 ianuarie 2011, iar vernisajul va avea loc luni, 10 ianuarie 2011, la ora 18.

Veniţi să vedeţi surprinzătoarea poezie în alb-negru a “Liniilor” lui Adrian Păunescu, cel pe care nu l-aţi cunoscut până acum.

Cronicar şi la propria moarte!

31 octombrie 2010, Spitalul de Urgenţă Floreasca, Secţia de Chirurgie Cardio-Vasculară, etajul 6.

Pe la ora 14, doctorul Şerban Brădişteanu lasă ordin să mi se permită nu doar să intru la tata în rezervă să-l văd, ci şi să să stau câteva ore. Ştie că am traversat înapoi continentul, din Portugalia, ca să fiu aproape de A.P., care s-a internat pe 26 octombrie după-amiaza, imediat ce eu abia plecasem spre aeroport (m-a lăsat să intru şi vineri noaptea, pe 29/30 octombrie, când am venit la Urgenţă direct dela Otopeni). Nu îi aduc flori. A.P. a considerat mereu că e o cheltuială fără rost să faci cadou flori, care nu au nicio utilitate practică şi care se şi usucă repede – poate de aceea lua ca un titlu de glorie (contra)performa

nţa de a nu fi oferit niciodată flori femeilor, ci alte dovezi, mult mai puternice, de dragoste. Şi la ultima aniversare din 20 iulie 2010, în sms-urile-invitaţie, trimise prin intermediul Anei şi Carmenei (aşa îi plăcea să spună, ca să-i feminizeze numele) zecilor de posibili oaspeţi, a ţinut neapărat să scrie că nu vrea flori, care ar putea avea semnificaţia unui alt eveniment, desigur, moartea.

Aduc cu mine în salonul în care tata stă singur, în primul pat,

pe stânga, nişte lucruri, pe care le rânduiesc în patru secţiuni: 1) Alimente: o caserolă de prune, un litru de lapte cu 1,5% grăsime şi o cutie de cacao praf, fără zahăr (nu mă gândeam, când am oprit în drum, la un magazin, că aveau să fie ultimele cumpărături pe care tata mi-a cerut, prin intermediul lui Carmen, să i le fac). 2) Fotografii: o geantă diplomat plină cu fotografii, pe care tot voia să le vadă, şi pe care am reuşit să le organizez pe plicuri, pe secţiuni, cu el şi oameni cu care s-a întâlnit, cu famili

a, cu Cenaclul. Personalul medical s-a uitat cu spaimă când am introdus geanta în rezervă, ştiind că pot apărea sancţiuni, dacă se încalcă rigoarea impusă de domnul Brădişteanu. Nu a avut putere să se mai uite la poze. Nici măcar nu am deschis geanta. Nici nu am insistat pentru că, pe moment, m-am bucurat şi că nu se agită, şi că nu va inhala praf de pe poze, şi că, dacă ar începe să le scoată din plicuri, ar trebui s-o iau dela capăt cu ordonarea, aşa cum făcea mereu când mă certa că sunt prea riguros, chiar rigid, cu lucrurile pe care mi le-a încredinţat spre păstrare (poze, filmări, cărţi, scrisori). Mă acuza, câ

teodată, cu o revoltă laudativă, că am pus cheie pe toate acestea şi că a ajuns să-mi ceară voie să aibă acces la propriile lui lucruri. Dar niciodată nu mi-a cerut cu adevărat să i le restitui, în haosul pe care recunoştea că-l creează în jur, amestecând mereu ziare, manuscrise, telecomenzi şi telefoane, pentru că ştia că nu are putere să le gestioneze şi mai ştia cât de repede s-ar fi rătăcit, în unghere sau buzunare străine, pe la atâţia cărora le-a dat şi care nu i-au mai restituit valori de acest fel. 3) Pixuri: o pungă cu pixuri ad

use dela Lisabona, cadourile pe care le iubea cel mai mult. Îi plăceau pixurile simple, ieftine, „grase”, care să se potrivească mâinii lui mari, care să nu-i scape printre degete, asupra cărora să se poată aşeza. A încercat unul dintre pixurile negre cu mâner găurit, l-a deschis şi l-a închis cu câte-un clic, a zâmbit, mi-a mulţumit, iar eu i-am spus că i-am adus în spital doar câteva, să aibă cu ce să scrie numai câteva zile, pentru că restul îl aşteaptă acasă. Cred că mi-a simţit optimismul prefăcut, fiindcă, în realitate, nu credeam că va veni acasă prea curând, ba chiar mă temeam că rezerva îi va deveni casă pentru o perioadă lungă. 4) Aparatul foto, reportofonul şi carneţelul de notiţe, bine ascunse în borsetă, pe care le port cu mine aproa

pe mereu, de când mi-a spus, în urmă cu mulţi ani: „Fii întotdeauna ziarist, ia-ţi armele cu tine tot timpul, dacă ar fi posibil încearcă să fii cronicar şi la propria ta moarte!”

Pe la ora 16.30, mi-a spus să iau o hârtie, să facem sumarul p

entru emisiunea sa dela Radio Reşiţa. Mi-a spus să-i fac propuneri de piese, dar, înainte de toate, văzându-mă cum îi stau în faţă, pe scaunul de lângă pat, cu pixul şi hârtia gata de scris, mi-a spus: „Hai să-ţi dictez două strofe, trei!” şi a şi început, ca niciodată de rar, să spună versuri: „De-aicea, de pe patul de spital...” Mi-a dictat cele şase strofe în 35 de minute, cu pauze lungi. Mult timp, faţă de viteza cu care scria altădată. La ultima strofă, mi-a cerut părerea, dacă să spună „pâine şi dreptate” sau „minima dreptate”. I-am spus că mi se pare mai bine „minima dreptate” şi mi-a dat credit.

În alte dăţi, dacă îi spuneam că o variantă e mai slabă decât alta, lua partea propriului vers care nu convinsese şi îl alegea ostentativ, din solidaritate cu posibilele puncte mai slabe ale operei sale, neacceptând că poate scrie uneori mai bine, alteori mai puţin bine. I-am propus să şi înregistrăm audio-video poezia, ca să o dau în emisiunea mea de marţi şi să o trimit şi la Radio Reşiţa şi Radio Craiova. Deşi stătea în pat, pe partea stângă, a luat o atitudine ca de soldat în exerciţiul funcţiunii, s-a aşezat mai bin

e în cotul stâng şi a recitat. La ultima strofă, a ezitat. A simţit că, la penultimul vers, lipsesc nişte silabe („Dă-mi, Doamne, încă nişte ani”). Mi-a spus: „Să nu creadă cineva că, dacă sunt în spital, mi-am pierdut şi minţile. Să refacem.” A adăugat cuvântul „viaţă” pe care l-am pu

s la locul său în vers („Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani”), apoi a considerat poezia gata şi a reînregistrat audio ultima strofă, urmând ca eu să fac modificarea la studio.

Dela un cardiac, cordial

De-aicea, de pe patul de spital,

Pe care mă găsesc de vreme lungă,

Consider că e-un gest profund moral

Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,

Din maxima profesorului grijă,

În jurul obositei mele inimi

Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,

Cu cine ştie ce bolnav aicea,

Alarma mi se pare un colind

Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,

Păziţi-vă şi inima, şi gândul,

De nu doriţi să vină anii grei,

Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,

De-a dreptul cardiac, precum se ştie,

Recunoscând că patul de spital

Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,

Eu însumi sunt mai omenos în toate,

Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani

Şi ţării mele minima dreptate.

S-a ridicat din pat în şezut, ajutat de Ana şi de o asistentă şi, stând pe scaunul special de lângă patul cu elevator, i-am întins placa de scris, cu poezie cu tot, să o semneze. Zâmbind, mirându-se, dar ştiind că e o cerere pe care o fac în spiritul în care m-a crescut, să consemnez mereu cât mai multe detalii din care se constituie istoria, a semnat, pe verticală, în stânga strofelor, „APăunescu”, în timp ce mi-a spus: „Eşti aşa de legalist!”

Ce-i pe-acolo? Ce-i nou?

„Ce-i nou? Ce-i pe-acolo?” sunt întrebările cu care Adrian Păunescu îşi începea aproape toate telefoanele pe care ni le dădea nouă, celor care îi eram familie, casă, redacţie, Cenaclu, viaţa sa adică, în care munca şi existenţa i s-au confundat. Ştiam că, dacă legile pământului nu se vor da peste cap, va veni un moment în care ne va fi dor de aceste întrebări care ne-au ocupat viaţa până la supraplin, dar care ne-au obligat să învăţăm, de mici, pe unde s-o luăm, ca să-i putem răspunde. Ca să ne putem răspunde. Nu mă simt părăsit de responsabilitatea de-a continua să văd şi să înţeleg ce-i pe-aici, deşi, cap de linie al familiei ajungând, cine mă mai poate lua la rost? Mai ales că tatăl meu, tatăl nostru, nu mai are ochii deschişi cu care să-şi răspundă, mâna caldă cu care să scrie, vocea cu care să acopere spaţiul ţării, pe care o gelozesc, pentru că nu la familie, nu la el însuşi, nu la opera sa, ci la România s-a gândit, când mi-a dictat, pe patul de spital, ultimele cuvinte ale ultimei sale poezii: „... Şi ţării mele, minima dreptate!”.

Ce să fie pe-aici, tată? În primul rând că mă apucă frigul când mă gândesc că „pe-acolo” nu-ţi mai poate fi „pe-aici”. În al doilea rând sunt toate celelalte. S-au întâmplat multe, care pot încăpea într-o viaţă, de când am vorbit ultima oară, în primele minute ale lui 3 noiembrie 2010, atunci când, ieşind eu de la radio şi văzând că nu mă suni, ca întodeauna, ca să mă întrebi „Treci pe-aici?”, te-am sunat eu la spital: 021-5992300, „Spitalul de Urgenţă Floreasca? La Cardiolgie, vă rog, CCV 107”. A răspuns Carmen, agitată, am întrebat-o dacă dormi, mi-a spus că nu, apoi ai luat receptorul. Nu am vorbit mult. Pentru prima dată, în miile noastre de convorbiri, nu ai fost nici puternic, nici slăbit, nici fericit, nici nervos, ci ai avut în glas o detaşare de entuziasmul cu care acopereai orice dialog. Apatia pe care ţi-am auzit-o în glas, sentimentul că nu mai simţi niciun orizont m-au făcut să mă aşez mai bine în scaunul maşinii, parcate în faţa intrării principale dela Radio România. Ţi-am spus că oamenii ţi-au scris mesaje că te iubesc şi te vor sănătos, că am difuzat cântece care-ţi plac şi poezia „Dela un cardiac, cordial”, pe care mi-o dictaseşi şi o înregistraserăm pe 31 octombrie 2010, punându-ţi reportofonul pe pernă. Ai încercat să te bucuri şi să nu mă jigneşti dacă mi-ai fi arătat că suferinţa îţi e prea mare ca să te mai facă fericit asemenea veşti. Mi-ai mulţumit, eu ţi-am mulţumit, apoi, vrând, poate, să-mi spui „Doamne-ajută!”, cred că ai spus fără voie „Doamne fereşte!” Şi uite că şi aici ai avut dreptate. Peste patru ore, inima ţi s-a oprit pentru prima dată. Doctorul Şerban Brădişteanu şi echipa sa au reuşit să ţi-o repornească, pentru 20 de minute, abia pe la 8 dimineaţa şi, de la 10 dimineaţa încolo, pentru încă alte perioade, până pe 5 noiembrie 2010 la ora 7 dimineaţa, când am înţeles cu toţii că s-a oprit de tot. Poate că ştii toate astea, dar îmi fac datoria să ţi le mai spun o dată. N-o s-o iau cronologic, nicidecum logic, în răspunsul meu, de-aici încolo, pentru că, pe-aici, nimic nu e logic, după cum ştii. Dacă normalitatea ar fi fost starea de fond a lumii în care te-ai aflat, timp de 67 de ani şi câteva luni, poate că nu te-ai mai fi apucat de reparat pământul.

Ce-i pe-aici? Ai avut dreptate când ai spus, de atâtea ori, că-i şi vezi pe unii, trăgând ca hienele din Adrian Păunescu. Au făcut-o şi cât ai fost în viaţă, o fac şi-acum, dând o dovadă cumplită de caracter. Consecvenţa, pe la noi, se ilustrează, din păcate, mai ales când e vorba de dărâmat valori şi de ridicat la putere invidia, ura, jaful, dispreţul, injuria şi, în final, firesc, şacalismul neabătut sau jelania tardivă. Dar aceşti „unii” sunt mult mai puţini decât „ceilalţi” care te iubesc şi care au, eventual, vina că te-au crezut nemuritor şi nu ţi-au dat semnul preţuirii lor, cât ai fost viu. În ce mă priveşte, îţi mulţumesc că m-ai antrenat, de prin 1978 încoace, să fiu pregătit pentru acest moment, în care, după ce ai plecat, atâţia se uită la mine şi se întreabă ce voi face, dacă voi face, cum voi face. Vestea proastă e că m-ai lăsat cu ei. Vestea bună e că ştiu ce am de făcut.

În rest, pe-aici e cum ştii: Craiova noastră iar a fost înfrântă de Dinamo, în Cupă, în acel meci pe care stabiliseşi cu Ana să-l vezi pe viu, de la geamul rezervei, care dă spre gazonul din Şoseaua Ştefan cel Mare. Politica merge mai departe: cunoşti prea bine bătălia dintre găştile care stau la rând să se arunce în mlaştină, de unde să scoată prăzile pentru cât mai multe mandate de minciună şi hoţie. Doar vremea a fost mai omenoasă, întorcând termometrele, în plin noiembrie, la 27 de grade, la starea de la ultimul 20 iulie.

Când ţi-am atins ultima oară şi ultimul fruntea şi mâna, înainte să închidem sicriul, starea de lacrimi şi de disperare mi s-a transofrmat în stare de veghe. Tocmai pentru că nu te-am mai auzit spunându-mi ceva, în acel 7 noiembrie 2010 cumplit şi fabulos, trăit în Cimitirul Bellu, pe Aleea Scriitorilor, la Figura 9, mă simt, de atunci încoace, dator să ascult ordinul, rugămintea, îndemnul: „Ocupă-te! La muncă!”

Andrei Păunescu

Adrian Păunescu

"Până la capăt cu poporul meu,
Aşa să mă ajute Dumnezeu!"

Blat cu Adrian Păunescu

Un fel de a-i spune tatălui meu "La mulţi ani" la vârsta de 67

La un moment dat, din serialul „Dallas”, a dispărut tatăl familiei, Jock Ewing. Actorul se stinsese din viaţă, iar producătorii şi-au dat seama că personajul nu mai putea fi ţinut viu în film, pentru că niciun alt actor nu-l putea înlocui pe întemeietor. Momentul a bulversat nu numai afacerea producătorilor, ci afacerile însele din scenariu, căci (pentru cei ce nu ştiu), familia Ewing crease un imperiu al petrolului texan: din momentul pierderii tatălui, J.R. şi Bobby, cei doi fii, care se aflau deja în tandem la cârma firmei de familie, au simţit o cumplită lipsă de motivaţie. Şi-au dat seama că tot ce făcuseră până atunci fusese ca să-şi impresioneze tatăl. Să le spună: tu eşti cel mai bun, tu meriţi cel mai mult, cu tine mă mândresc, în tine am încredere, tu îmi vei urma...

Îmi dau seama că, în aceste săptămâni, în care aştept, ca niciodată de emoţionat, aniversarea (cu numărul 67 a) tatălui meu, sub semnul textului testamentar pe care nu numai că l-a scris, dar l-a şi publicat, cu o neverosimilă detaşare şi chiar cruzime, în „Jurnalul Naţional”, săptămânile trecute, şi eu fac, de mic, aproape totul, sub puterea gândului, declarat sau ascuns, că tata va afla, că tata se va bucura, că tata se va mândri cu mine, că tata nu va fi dezamăgit, că tata nu se va supăra, chiar că tata se va revolta, că tata va înţelege că, abia fiind eu însumi, îi semăn, nu în formă, ci în fond, şi nu pe orizontala pe care a ocupat-o singur, ci pe verticala familiei, care trebuie să meargă mai departe. Acest combustibil al motivaţiei trebuie să îmi rămână în rezervor până când vom fi amândoi atât de bătrâni, încât oamenii, văzându-ne pe stradă, să nu îşi mai dea seama care e tatăl şi care e fiul. Ăsta să fie meciul nostru trucat.

Dela un prag al maturităţii încoace, nu mai am vanitatea şi nu îmi mai cultiv iluzia că tata va alege, dintre copiii lui, pe unul singur, să-i pună laurii pe frunte. Morişca se învârte continuu. Ştiu că abilitatea şi fatalitatea merg împreună în inima părintelui, care îşi împinge copiii să concureze, ştiind că, indiferent dacă vreunul va învinge în termeni obiectivi, el, tatăl, nu va avea niciodată puterea să îi pună pe urmaşi pe trepte diferite ale podiumului, oricare le-ar fi meritele, oricum le-ar fi abandonurile. Oricare ar fi scorul la pauză sau în ultimul minut, meciul se va termina la egalitate, pentru că este un blat onorabil, împotriva căruia nu există şi e bine că nu există instanţe raţionale de recurs.

Dela tatăl nostru am învăţat că bună e doar cultura prin adăugire, nu prin excludere, chiar dacă, în sinea noastră, noi, copiii lui, ne bucurăm egoist de fiecare clipă în care, pe rând, simţim, credem sau auzim din gura lui că există un ales, un preferat al momentului. Tata, lider prin structură şi prin felul cum şi-a construit viaţa şi familia, ţine cu autoritate şi cu sensibilitate în mână jocul concurenţei noastre, lăsând, cum este şi firesc, decizia, mereu dincolo de linia orizontului, la care nu putem ajunge. Şi nu e vorba numai de copiii lui, ci şi de colaboratori, de prieteni, care înoată în bazinul plin de iluzia că îi vor fi pe plac, că îi va lăuda, că le va recunoaşte meritele. Dar tot dela tatăl nostru am învăţat că, în chestiunile esenţiale ale existenţei (subzistenţă, creaţie şi dragoste), nu prea contează ce-a fost şi ce-ai fost ieri, ci are valoare numai prezentul. Amintirea pâinii de acum o lună nu ţine de foame azi, precum dragostea trăită ieri nu ţine de cald într-un azi însingurat. La fel de valabile, aceste două principii, care se contrazic, au drepturi egale, la fel cum noaptea şi ziua nu se pot învinge decât temporar şi nu se pot decât succeda.

Că Adrian Păunescu e un poet mare o ştiu toţi şi o spun mulţi. Faptul că şi admiratorii, şi duşmanii, şi profesioniştii cuvântului, şi pălmaşii sunt bântuiţi, şi-n somn, de versuri din „Rugă pentru părinţi”, „Repetabila povară”, „Doamne, ocroteşte-i pe români”, „Opinia mea” sau „Nebun de alb” este o realitate.

Că A.P. a ajutat mii de valori să iasă din anonimat sau din interdicţie o dovedeşte seria impresionantă de cauze în care s-a implicat şi care au produs efecte. Unde întorci capul în România, este cineva a cărui viaţă a fost schimbată în bine de Adrian Păunescu: unul s-a salvat de boală mergând la un om al sănătăţii descoperit de A.P., altul are casă sau serviciu pentru că i s-a adresat lui A.P. şi acesta l-a ajutat, altul e celebritate naţională în muzică, poezie, umor pentru că a fost lansat la Cenaclul-Radiocenaclul Flacăra sau la emisiunile TV realizate de A.P., altul a fost scos din puşcărie pentru că A.P. s-a zbătut să-i demonstreze nevinovăţia. Şi câte alte astfel de exemple!

Că A.P. e un om de succes (în literatură, presă, viaţă parlamentară, radio, televiziune şi chiar în intimitate) o confirmă statutul său de personaj public imposibil de ignorat, de când a apărut în viaţa publică, până acum, timp în care a fost imposibil de pus în sacul cu nedefiniţi, cu confuzi, cu mediocri.

Pe Adrian Păunescu unii îl iubesc, alţii îl urăsc, din aceleaşi motive: că e prea mare, că e prea puternic, că e prea vizibil, că prea i-au ieşit toate. Sentimentele faţă de el depind, deci, nu de ceea ce face şi de cum este el, ci numai de puterea şi opţiunea celor din jur de a iubi mai mult decât urăsc, de a fi oneşti cu ei înşişi mai mult decât invidioşi, de a accepta şi a contempla un fenomen rar al naturii şi al spiritului, în loc de a încerca să oprească vulcanul cu pliciul. În ceea ce mă priveşte, sunt împăcat cu faptul de a mă fi stabilizat la distanţa cea mai sănătoasă faţă de Adrian Păunescu şi de tatăl meu, care sunt două entităţi distincte în aceeaşi fiinţă. Dacă aş fi rămas prea aproape, m-aş fi chircit. Dacă m-aş fi depărtat prea mult, m-aş fi condamnat. De unde sunt, îl văd, având perspectiva distanţei lucide, dar şi lentila sentimentelor de fiu, care se focalizează şi ard.

Oameni pe care să-i admir sunt mai mulţi. Sunt câţiva pe care îi iubesc. Pe unii îi iau în serios. Există puţini care mă fascinează. Dar singurul om care le adună pe toate, singurul căruia simt că îi sunt dator cu adevărat, singurul la care mă tot raportez, şi-n somn, pe durata celor mai mulţi dintre cei 41 de ani ai mei, este tatăl meu, cel care mi-a fost şansă în copilărie, m-am străduit să nu-mi devină handicap în adolescenţă şi constat, la maturitate, că mi-este condamnare pe viaţă: Adrian Păunescu.

20 mai 2010: trupa Totuşi la Club Malibu şi un minicenaclu la OTV

Seara de 20 mai 2010 ne-am petrecut-o la Clubul Malibu, unde, împreună cu Mihai Napu şi cu Tase, am cântat vreo treisferturi de oră, grăbindu-ne să ajungem la OTV, la celălalt capăt al oraşului, unde Adrian Păunescu, Axinte şi Radu Pietreanu (dela Vacanţa Mare), grupul Folk T din Târgovişte şi alţi oameni de scenă ne aşteptau, cu Dan Diaconescu în scaunul său, să facem o noapte de muzică, poezie şi amintiri, adică un pui de Cenaclu Flacăra în direct. Tase nu a mai venit, pentru că nu avea pe ce bate, dar eu şi Mihai ne-am făcut treaba până pe la 3 jumate noaptea.

Cum îi fuge grija unuia la familia altora

Deşi puteam lăsa ascunse sau puteam şterge comentariile urâte pe care le voi cita mai jos şi cărora le voi răspunde, am ales să le reproduc pe prima pagină. Ca să vedeţi ce îi doare pe unii la ceas de weekend şi cât de bine mă simt să le spun că nu mă enervează mizeriile pe care ei le scriu. Comentariile sunt trimise la un text mai vechi, despre casa din str. Sandu Aldea nr. 24, unde am copilărit şi care s-a demolat. Autorul este preocupat de soarta mamei mele (care, din păcate, îi dă apă la moară indirect, după ce, recent, a publicat într-o carte-jurnal pagini urâte despre tata, chestiune pe care o regret, mai ales că piatra a fost ţinută în buzunar decenii şi a fost scoasă abia acum, deşi, între timp, ei păreau să aibă o relaţie normală, iar el i-a întins mâna de ajutor de fiecare dată când i-a fost cerută, în chestiuni vitale) şi a tatălui meu. Bineînţeles, autorul este anonim. Ca semn de curaj, de asumare:

Anonim:

"Ce nu pot să înţeleg e cum de o femeie atât de frumoasă şi o poetă atât de sensibilă s-a putut alătura unui hoit de lingău al Ceauşeştilor, un ţărănoi care se credea poet când era şi a rămas doar un oarecare versificator. O femeie atât de minunată şi un mitocan desăvârşit. Frumoasa şi Bestia... Frumoasa şi Porcul..."

"Oi fi fost prea dur, dacă da, îmi cer scuze, dar sincer, iubesc atât de mult versurile mamei tale, Andrei, o consider o poetă desăvârşită, reală, am cunoscut-o cândva şi ca prezenţă, o femeie superbă şi nu-mi revin. Ce-o fi atras-o la ţărănoiul versificator care şi-a bătut joc de sufletul ei, nu ştiu... Când a divorţat, m-am bucurat. E o purificare să scapi de un astfel de spectacol uman care e Adrian Păunescu, în sensul prost al cuvântului."

Răspunsuri:

1. Trist pentru dumneata, prăpădit expeditor din umbră, este că nici nu vei afla niciodată exact ce a tras-o pe mama la tata, pentru că dragostea este lucru mare, iar ei atunci chiar s-au iubit. Probabil ai fi vrut să fii în locul lui, dar nu ai fost, din niciun punct de vedere. Nici măcar din punctul de vedere G, ca să nu mai vorbesc de alte puncte denumite geniu, feromoni, spirit, fascinaţie, familie, copii, entuziasm... Totuşi, îţi dau nişte indicii despre motivele care ar fi putut s-o facă să-l aleagă de bărbat: a) el îi scria şi îi recita zeci de poezii, ceea ce pentru o femeie poate fi un motiv de îndrăgosteală; b) eu am avut la naştere 4,4 kg, iar sora mea, Ioana, 4,2 kg, amândoi fiind nişte nou-născuţi foarte lungi; c) mama era curtată de mai mulţi bărbaţi, inclusiv poeţi, dar s-a îndrăgostit de tata, de care, în anii care au urmat - ca să vezi paradox! - s-au îndrăgostit sute de alte femei (sunt modest când spun asta). d) Apropierea şi despărţirea sunt chestiuni la latitudinea partenerilor, ca dovadă că au avut o căsătorie de 17 ani, urmată de un divorţ liber consimţit. Şi eu am regretat că nu au rămas împreună, dar, odată ce despărţirea era ireversibilă, decât o căsnicie falsă şi chinuitoare, mai bine o separare dureroasă, dar, finalmente, sănătoasă.

2. Din păcate, nu cunoşti istorie. Ceauşescu a venit la putere în 1965, iar părinţii mei s-au căsătorit în 1961. Cum rămâne cu afirmaţia că mama s-ar fi alăturat "hoitului de lingău al Ceauşeştilor"? Ruşinică!

3. Născuţi la ţară sunt mulţi pe lumea asta, aş spune majoritatea artiştilor de valoare, ca să rămânem în sfera unde ai propus discuţia: Brâncuşi, Eminescu, Creangă, Preda, Blaga şi câţi alţii... Dacă ai vrut să te referi la semnificaţia modernă a termenului "ţărănoi" ("yahoo"), îţi dau un punct bonus, pentru adaptare la lumea virtuală, în care cine ştie câte vise de amor ţi-au "come true" în secret.

4. Dacă nu este poet, ci doar versificator, cel ce a scris "Rugă pentru părinţi", "Repetabila povară", "Nebun de alb", "Doamne, ocroteşte-i pe români", "Manifest pentru sănătatea pământului", "Totuşi, iubirea" şi alte zeci de poeme pe care le ştiu şi copiii, şi bătrânii, defineşte, te rog, caietul de sarcini al unui poet adevărat şi rigorile unui versificator. Îţi mai dau un indiciu: pentru poemele sale, "versificatorul" a fost îndrăgit şi de Mircea Eliade, şi de Academia Română care l-a premiat, şi de Nichita Stănescu care i-a predat ştafeta simbolică a poeziei române, şi de Lordul englez Finsberg care a cerut testamentar ca la serviciul său funerar să fie citită o poezie de Adrian Păunescu. Ce zici?

5. Cât priveşte limbajul dumitale, se vede că ai citit multă poezie şi că versurile mamei mele, pe care spui că le iubeşti, ţi-au intrat adânc în vocabular şi în sufletul ingenuu cu care emani cuvinte ca: lingău, porc, bestie, hoit, ţărănoi, mitocan. Eşti o bibliotecă vie de poezie şi de inefabil, anonimule!

6. Nu eşti singurul (asta dacă eşti bărbat) care îl urăşte pe cel care şi-a adjudecat femeia la care el poate că doar a visat. Asta e! Poate cu altcineva, poate altădată, poate chiar în altă viaţă îţi vine rândul şi dumitale. Se vede că nu ţi-ai revenit nici acum. Frustrarea e o povară cumplită, dacă nu te lasă în pace nici într-un weekend al anului 2010, la 34 de ani de când Adrian Păunescu şi Constanţa Buzea s-au despărţit. Eram sigur că te-a bucurat divorţul lor. Cum altfel? Dar ce-ai făcut între timp, că mama nu s-a recăsătorit? Slab! Mă dezamăgeşti! Dincolo era mai ieftin!

7. Calitatea de lingău trebuie bine analizată, înainte de a fi atribuită. Poţi folosi acest cuvânt când dovedeşti care a fost poziţia dumitale împotriva lui Ceauşescu, înainte de decembrie 1989. Din poeziile publicate ale lui A.P. în acei ani, ţi-aş extrage măcar câteva versuri, specifice, desigur, unui lingău ceauşist, care mai punea la îndoială şi sistemul comunist. Dumneata cu ce te prezinţi?

"De epocă sătul sunt până-n gât,

Şi ei de mine poate-i este silă,

Las masca mea vitală în argilă,

Că vreau să mă retrag numaidecât."

"V-am spus că vremurile s-au schimbat

Şi că situaţia e mai complexă,

Nu-i intelectualul - servitor,

Cultura nu-i ceva ca o anexă.

Şi lumea nu se poate cuceri

Umflând la cifre şi mimând tumulturi,

Cu aroganţi şi trândavi doctoranzi,

Cu papagali care ţin loc de vulturi.

....

V-am spus să nu-l fetişizaţi pe Marx,

Să nu-i păstraţi în spirt învăţătura

Şi voi, întruna, fără să-l citiţi,

Îl pomeniţi până vă doare gura.

V-am spus că bătălia pentru om

Nu iartă astăzi nici o dezertare

Şi voi v-aţi decorat voi între voi,

Când lupta este în desfăşurare.

...

V-am spus, concetăţeni analfabeţi,

Să luaţi aminte şi să ţineţi minte,

Dar nu ştiam că v-aţi născut şi surzi

Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte."

•

Concluzie:

Nasol moment, nu? Sunt perfect de acord că ai motive să urăşti un om cu atâtea reuşite. Ieşi la lumină cu realizările dumitale. Abia aşteptăm să simţim deliciile.

Foto:
Tata, mama, Ioana şi eu, Andrei, prin 1973. Sunt sigur că zâmbetul mamei mele se datorează prezenţei dumitale solidare şi complice de după o tufă, nicidecum tatălui meu, cu care a făcut copiii monstruoşi din poză şi casa cu curte, în care nicio femeie nu şi-ar dori să trăiască alături de soţ şi de prunci.

Post Scriptum

Mâine este ziua de naştere a mamei mele şi, de aceea, îi spun la mulţi ani în avans, ca un fel de compensaţie pentru că în acte a fost declarată pe 31 martie 1941, zi în care mai sunt născuţi doi oameni pe care îi preţuiesc, omul poezie-Nichita Stănescu (1933-1983) şi omuleţul-chitară Angus Young, cel care merge pe orice fel de curent, şi pe AC şi pe DC (1955).

"Răi da' buni", Andrei Păunescu şi "Totuşi"

Am fost cu Mihai Napu şi cu Tase la emisiunea lui Mihai Morar dela Antena 2 de miercuri seara, 17 martie 2010. Am cântat, am vorbit, ne-am simţit bine, alături de gazde, de Adrian Păunescu şi de George Nicolescu. La "Ordinea de zi" mi s-a rupt coarda Si, dar am înnădit-o din mers şi nu ne-am oprit. Noi am cântat doar Ţara lui Impozit Vodă, Suntem pe mâna unor nebuni şi Doamne ocroteşte-i pe români, iar George - Ordinea de zi şi Rugă pentru părinţi. Am mai făcut împreună piesa Bieţi lampagii. În rest - dialog, poveşti, imagini dela Cenaclul Flacăra vechi.

Trebuia să vină şi Magda Puskas, dar şi-a pierdut sora cu o zi înainte şi, firesc, nu a mai plecat spre Bucureşti. Anunţaţi în ultima clipă, Emeric Imre şi Vasile Mardare nu au avut trenuri în timp util dela Cluj şi Timişoara şi uite cum am rămas doar noi şi George să ţinem partea muzicală a emisiunii despre "Generaţia în blugi".