Mamă

Mergeam demult de mână prin păduri,

Fugeai cu mine, jalea să o-nduri,

Din pântec, ce mi-a fost întâiul leagăn,

Ştiam că-ţi place coaja de mesteacăn.

Azi e târziu, nu mai putem avea

Decât tăceri şi zaţul din cafea,

Că moartea s-a ivit şi ne desparte,

Mai stăm ca paginile într-o carte.

N-am apucat poeme să îţi cânt,

Că te-ai grăbit să fugi către mormânt,

Cobori cu gânduri în priviri ascunse

Să numeri generaţii noi de frunze.

Iar azi, dinspre pământ, te simt cum legeni

Tot versuri albe-n frunze de mesteceni.

                                           Andrei Păunescu, 10 septembrie 2012

La căderea încă unui pilon

            Nu trece un an fără o înmormântare, fără o pierdere esenţială în familia noastră. Pe 31 august 2012, s-a dus şi mama. Chiar dacă ar fi fost doar mama, o anonimă născătoare, şi tot era imensă pierderea. Dar ea a fost şi este Constanţa Buzea, una dintre marile şi puţinele poete adevărate ale limbii române.

S-a dus, la nici un an după Ioana, primul ei copil, alături de care va sta în veşnicie, în Cimitirul Evanghelic Luteran din Bucureşti. S-a dus la nici doi ani după Adrian, singurul ei soţ, care este, peste drum, în Cimitirul Bellu, lângă Eminescu. S-a dus şi m-a lăsat viu, pe marginea prăpastiei cu morţi, ca ultimă redută a supravieţuitorilor din familie, care trebuie să ţină piept celor ce vor să sară prea devreme dincolo, în timp ce-şi fac calculele de generaţie aflată la rând.

            În ultima zi de conştienţă, cu câteva minute înainte de atacul cerebral care, în câteva zile, i s-a dovedit fatal, mi-a dat pentru „Flacăra” noastră rubrica pe care o începuse de o lună, la reîmprietenirea cu Ana-Maria şi Carmen Păunescu. A semnat fără multă putere cartonaşul cu textul despre tata, a pus data „23 august 2012” şi apoi am ieşit pe uşă, văzând-o pentru ultima oară verticală, cu o ceaşcă de cafea în mână, pe care nici n-a terminat-o.

            Când trunchiurile mari se prăbuşesc, simţim pornirea să ne prăbuşim şi noi, sub suflul lor. Dacă reuşim, totuşi, să rămânem în picioare, avem obligaţia să căutăm, în urma copacilor imenşi plecaţi în pământ, vâna de valoare, de forţă, de energie cu care renasc. Pentru că un copac ajuns în adâncuri devine cărbune, devine petrol, devine diamant şi îşi sporeşte fie puterea de combustie, fie puterea de a lumina. Rămâne doar să aibă cine îi păstra urma, memoria, destinul.

Andrei Păunescu, 5 septembrie 2012

Imposibilul posibil, meseria lui Adrian Păunescu

Adrian Păunescu 69

Cu două zile înainte de ziua în care tata ar fi împlinit 69 de ani, mama m-a sunat şi mi-a spus că tocmai scrie un text dedicat lui Adrian Păunescu. I-l ceruseră Carmen şi Ana-Maria, pentru „Flacăra” şi fusese de acord să îşi adune puterile şi să iasă din tăcerea ultimelor luni. Încă un semn că, şi după moarte, Adrian Păunescu e în stare să transforme în realităţi situaţii imposibile: a doua soţie o roagă pe prima soţie să scrie un portret al bărbatului comun şi faptul se întâmplă. Pe loc.

Adrian Păunescu a făcut adevărate modificări genetice, mutaţii umane şi revoluţii de conştiinţă şi context, de-a lungul vieţii, celor care s-au contaminat de geniul său. A dărâmat ziduri de netrecut, ca să salveze, să creeze, să construiască, să dea speranţă. Dar şi lucrurile simple le-a rostogolit, până au ajuns alcătuiri complicate. Iată, şi acum e în stare de surprize, prin carambol: asperităţi biografice au ajuns să se piardă pe drum şi, din dragoste faţă de el, cele două neveste, Carmen şi Constanţa, lucrează pentru monumentul său, care nu se opreşte la cele câteva statui în bronz, piatră sau ipsos, deja instalate în toată România, de la Bucureşti, până la Chişinău, ci creşte prin accesul la memorie, prin vulcanii care apar pe unde nici nu te aştepţi, erupând cu lava faptelor lui bune.

M-am dus să iau manuscrisul de la mama, pe 18 iulie 2012, spre seară. În ce casă am intrat, firesc, cu dezinvoltura uneori impertinentă a fiului de oameni mari? A mamei sau a marii poete? Constanţa Buzea a rămas o clasică mânuitoare de stilou, de creion şi de maşină de scris, în plină epocă a computerelor şi poştei electronice. Copilul ei dintâi, Ioana, sora mea cea mare, s-a prăpădit în 25 noiembrie 2011, înainte s-o înveţe să îşi bată memoriile, singură, pe computer. Mi-a dat textul, scris mic de mână, aproape desenat, pe un carton îngălbenit, la fel ca viaţa ei alături de Adrian Păunescu, rămasă undeva, în secolul trecut, în mileniul trecut, dar şi în sângele meu de azi. M-a rugat să-l citesc cu voce tare (cu vanitatea poetei timide, care, din când în când, îşi vrea cuvintele declamate de alţii) şi a tresărit, întrerupându-mi lectura: să îi spun Carmenei, neapărat, s-o sune, imediat după ce primeşte materialul. Am citit până la capăt, am descifrat unele cuvinte scrise ezitant cu mâna tot mai firavă a mamei şi, când textul s-a terminat brusc, mama a simţit nevoia să continue povestea ei şi a lui A.P., vorbind:

- Taică-tău stătea la oglindă şi se bărbierea. Era foarte tânăr, iar eu îi spuneam că e nemuritor... Cine şi-ar fi imaginat că o să moară? Cum a fost posibil?

Şi mama, şi eu, şi cei mai tineri, şi prietenii, şi duşmanii, şi cei mai bătrâni ca el am crezut cu toţii că Adrian Păunescu este nemuritor, în cel mai propriu mod cu putinţă. Dincolo de eternitatea poeziei sale, dincolo de durabilitatea faptelor sale de construcţie, de armonie, de concordie, de cultură, de emancipare şi de societate, noi chiar nu credeam că vom apuca vremurile în care nu îi vom mai auzi vocea, nu îi vom mai simţi mângâierea mâinii mari şi biciul îndemnului la muncă.

Da, este foarte adevărat ce spunea, că el şi mort va fi mai puternic decât duşmanii lui vii.

Da, avea dreptate când ne avertiza că nu sunt infinite ocaziile în care ne vom găsi la aceeaşi masă, la aceeaşi sărbătoare de Paşte sau de Crăciun, în aceeaşi maşină, ducându-ne spre Viena sau Strasbourg sau adunându-ne, să căutăm verzituri de primăvară, la ţărani, pe şoselele de la marginea Bucureştilor.

Însă tot el, care, de foarte tânăr, a scris atâtea poeme ale propriei postumităţi, imaginându-şi poetic moartea, nu credea că va muri în felul concret, oribil, ordinar, în care se duc în pământ şi anonimii, şi supraoamenii, şi păcătoşii, şi cei fără de păcat.

Şi, poate tocmai de aceea, după ce a rezolvat atâtea mistere ale creaţiei, după ce a dezlegat atâtea încurcături ale contemporanilor şi ale contemporaneităţii, după ce a clădit cât n-au făcut-o comunităţi întregi, nu s-a putut imagina plecând şi nu a lăsat, lângă opera sa uriaşă, lângă exemplul de viaţă şi caracter, decât testamente morale şi literare. Sunt sigur că nu a vrut să ne lase să băltim în apele leneşe ale certitudinilor. Sunt sigur că a vrut ca, şi după ce s-a despărţit de noi în lumea asta, să avem motive să tresărim, cum am făcut-o de atâtea ori, pentru un număr de revistă, pentru câte un cenaclu, pentru câte o carte dată la tipar, pentru câte o emisiune la radio sau la televizor.

Avea plăcerea şantierului continuu, a laboratorului non-stop, iar bucuria desăvârşirii câte unei opere nu dura decât câteva minute.

Şi iată cum noi, din 5 noiembrie 2010 încoace, avem atâtea motive în plus să trăim, uitând la foc continuu că el nu mai este aici, în timp ce noi desluşim necunoscutele existenţei sale: lucrările lui şi vieţile noastre, lăsate neterminate.

Andrei Păunescu, 18 iulie 2012

P.S. Iată şi textul Constanţei Buzea despre Adrian Păunescu:

Iubitor de viaţă într-o formulă complicată şi responsabilă.

Dacă ar fi trăit, m-ar fi îmbiat cantitativ cu un număr substanţial de poezii şi de amintiri din viaţa noastră împreună cu copiii noştri împrejurul nostru în casa noastră împodobită de muzică.

Ne întorseserăm din Statele Unite şi voia să facă în România un cenaclu cu muzică modernă şi cu versuri proprii aşa cum simţise modern că trebuie să facă la dimensiunile şi în armoniile pe care el le întrezărea şi în totală armonie cu direcţia în care evolua muzica în lume, a tineretului.

Punea osul, era inspirat şi cultiva un bun gust care lui îi suna amplu şi laborios, mişcând sufletul unei generaţii, capabile de ecou peste ani.

            Mergeam la mare şi la munte, aveam să ne spunem superbe versuri în superbe armonii...

Constanţa Buzea, 18 iulie 2012

Cum îi fuge grija unuia la familia altora

Deşi puteam lăsa ascunse sau puteam şterge comentariile urâte pe care le voi cita mai jos şi cărora le voi răspunde, am ales să le reproduc pe prima pagină. Ca să vedeţi ce îi doare pe unii la ceas de weekend şi cât de bine mă simt să le spun că nu mă enervează mizeriile pe care ei le scriu. Comentariile sunt trimise la un text mai vechi, despre casa din str. Sandu Aldea nr. 24, unde am copilărit şi care s-a demolat. Autorul este preocupat de soarta mamei mele (care, din păcate, îi dă apă la moară indirect, după ce, recent, a publicat într-o carte-jurnal pagini urâte despre tata, chestiune pe care o regret, mai ales că piatra a fost ţinută în buzunar decenii şi a fost scoasă abia acum, deşi, între timp, ei păreau să aibă o relaţie normală, iar el i-a întins mâna de ajutor de fiecare dată când i-a fost cerută, în chestiuni vitale) şi a tatălui meu. Bineînţeles, autorul este anonim. Ca semn de curaj, de asumare:

Anonim:

"Ce nu pot să înţeleg e cum de o femeie atât de frumoasă şi o poetă atât de sensibilă s-a putut alătura unui hoit de lingău al Ceauşeştilor, un ţărănoi care se credea poet când era şi a rămas doar un oarecare versificator. O femeie atât de minunată şi un mitocan desăvârşit. Frumoasa şi Bestia... Frumoasa şi Porcul..."

"Oi fi fost prea dur, dacă da, îmi cer scuze, dar sincer, iubesc atât de mult versurile mamei tale, Andrei, o consider o poetă desăvârşită, reală, am cunoscut-o cândva şi ca prezenţă, o femeie superbă şi nu-mi revin. Ce-o fi atras-o la ţărănoiul versificator care şi-a bătut joc de sufletul ei, nu ştiu... Când a divorţat, m-am bucurat. E o purificare să scapi de un astfel de spectacol uman care e Adrian Păunescu, în sensul prost al cuvântului."

Răspunsuri:

1. Trist pentru dumneata, prăpădit expeditor din umbră, este că nici nu vei afla niciodată exact ce a tras-o pe mama la tata, pentru că dragostea este lucru mare, iar ei atunci chiar s-au iubit. Probabil ai fi vrut să fii în locul lui, dar nu ai fost, din niciun punct de vedere. Nici măcar din punctul de vedere G, ca să nu mai vorbesc de alte puncte denumite geniu, feromoni, spirit, fascinaţie, familie, copii, entuziasm... Totuşi, îţi dau nişte indicii despre motivele care ar fi putut s-o facă să-l aleagă de bărbat: a) el îi scria şi îi recita zeci de poezii, ceea ce pentru o femeie poate fi un motiv de îndrăgosteală; b) eu am avut la naştere 4,4 kg, iar sora mea, Ioana, 4,2 kg, amândoi fiind nişte nou-născuţi foarte lungi; c) mama era curtată de mai mulţi bărbaţi, inclusiv poeţi, dar s-a îndrăgostit de tata, de care, în anii care au urmat - ca să vezi paradox! - s-au îndrăgostit sute de alte femei (sunt modest când spun asta). d) Apropierea şi despărţirea sunt chestiuni la latitudinea partenerilor, ca dovadă că au avut o căsătorie de 17 ani, urmată de un divorţ liber consimţit. Şi eu am regretat că nu au rămas împreună, dar, odată ce despărţirea era ireversibilă, decât o căsnicie falsă şi chinuitoare, mai bine o separare dureroasă, dar, finalmente, sănătoasă.

2. Din păcate, nu cunoşti istorie. Ceauşescu a venit la putere în 1965, iar părinţii mei s-au căsătorit în 1961. Cum rămâne cu afirmaţia că mama s-ar fi alăturat "hoitului de lingău al Ceauşeştilor"? Ruşinică!

3. Născuţi la ţară sunt mulţi pe lumea asta, aş spune majoritatea artiştilor de valoare, ca să rămânem în sfera unde ai propus discuţia: Brâncuşi, Eminescu, Creangă, Preda, Blaga şi câţi alţii... Dacă ai vrut să te referi la semnificaţia modernă a termenului "ţărănoi" ("yahoo"), îţi dau un punct bonus, pentru adaptare la lumea virtuală, în care cine ştie câte vise de amor ţi-au "come true" în secret.

4. Dacă nu este poet, ci doar versificator, cel ce a scris "Rugă pentru părinţi", "Repetabila povară", "Nebun de alb", "Doamne, ocroteşte-i pe români", "Manifest pentru sănătatea pământului", "Totuşi, iubirea" şi alte zeci de poeme pe care le ştiu şi copiii, şi bătrânii, defineşte, te rog, caietul de sarcini al unui poet adevărat şi rigorile unui versificator. Îţi mai dau un indiciu: pentru poemele sale, "versificatorul" a fost îndrăgit şi de Mircea Eliade, şi de Academia Română care l-a premiat, şi de Nichita Stănescu care i-a predat ştafeta simbolică a poeziei române, şi de Lordul englez Finsberg care a cerut testamentar ca la serviciul său funerar să fie citită o poezie de Adrian Păunescu. Ce zici?

5. Cât priveşte limbajul dumitale, se vede că ai citit multă poezie şi că versurile mamei mele, pe care spui că le iubeşti, ţi-au intrat adânc în vocabular şi în sufletul ingenuu cu care emani cuvinte ca: lingău, porc, bestie, hoit, ţărănoi, mitocan. Eşti o bibliotecă vie de poezie şi de inefabil, anonimule!

6. Nu eşti singurul (asta dacă eşti bărbat) care îl urăşte pe cel care şi-a adjudecat femeia la care el poate că doar a visat. Asta e! Poate cu altcineva, poate altădată, poate chiar în altă viaţă îţi vine rândul şi dumitale. Se vede că nu ţi-ai revenit nici acum. Frustrarea e o povară cumplită, dacă nu te lasă în pace nici într-un weekend al anului 2010, la 34 de ani de când Adrian Păunescu şi Constanţa Buzea s-au despărţit. Eram sigur că te-a bucurat divorţul lor. Cum altfel? Dar ce-ai făcut între timp, că mama nu s-a recăsătorit? Slab! Mă dezamăgeşti! Dincolo era mai ieftin!

7. Calitatea de lingău trebuie bine analizată, înainte de a fi atribuită. Poţi folosi acest cuvânt când dovedeşti care a fost poziţia dumitale împotriva lui Ceauşescu, înainte de decembrie 1989. Din poeziile publicate ale lui A.P. în acei ani, ţi-aş extrage măcar câteva versuri, specifice, desigur, unui lingău ceauşist, care mai punea la îndoială şi sistemul comunist. Dumneata cu ce te prezinţi?

"De epocă sătul sunt până-n gât,

Şi ei de mine poate-i este silă,

Las masca mea vitală în argilă,

Că vreau să mă retrag numaidecât."

"V-am spus că vremurile s-au schimbat

Şi că situaţia e mai complexă,

Nu-i intelectualul - servitor,

Cultura nu-i ceva ca o anexă.

Şi lumea nu se poate cuceri

Umflând la cifre şi mimând tumulturi,

Cu aroganţi şi trândavi doctoranzi,

Cu papagali care ţin loc de vulturi.

....

V-am spus să nu-l fetişizaţi pe Marx,

Să nu-i păstraţi în spirt învăţătura

Şi voi, întruna, fără să-l citiţi,

Îl pomeniţi până vă doare gura.

V-am spus că bătălia pentru om

Nu iartă astăzi nici o dezertare

Şi voi v-aţi decorat voi între voi,

Când lupta este în desfăşurare.

...

V-am spus, concetăţeni analfabeţi,

Să luaţi aminte şi să ţineţi minte,

Dar nu ştiam că v-aţi născut şi surzi

Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte."

•

Concluzie:

Nasol moment, nu? Sunt perfect de acord că ai motive să urăşti un om cu atâtea reuşite. Ieşi la lumină cu realizările dumitale. Abia aşteptăm să simţim deliciile.

Foto:
Tata, mama, Ioana şi eu, Andrei, prin 1973. Sunt sigur că zâmbetul mamei mele se datorează prezenţei dumitale solidare şi complice de după o tufă, nicidecum tatălui meu, cu care a făcut copiii monstruoşi din poză şi casa cu curte, în care nicio femeie nu şi-ar dori să trăiască alături de soţ şi de prunci.

Post Scriptum

Mâine este ziua de naştere a mamei mele şi, de aceea, îi spun la mulţi ani în avans, ca un fel de compensaţie pentru că în acte a fost declarată pe 31 martie 1941, zi în care mai sunt născuţi doi oameni pe care îi preţuiesc, omul poezie-Nichita Stănescu (1933-1983) şi omuleţul-chitară Angus Young, cel care merge pe orice fel de curent, şi pe AC şi pe DC (1955).

La mulţi ani, mamă!

Pentru statisticile reci şi seci, este un cetăţean român, născut la 29 martie 1941 în Bucureşti (chiar dacă în actele de identitate, la data naşterii, este trecută ziua de 31 martie).

Pentru literatura română şi pentru presa noastră culturală, este şi va fi Constanţa Buzea.

Pentru mine (şi pentru Ioana) este mama.

Cred că mai mult nu se poate.

Sărut mâna, mamă!

Îţi ofer şi vă ofer tuturor aceste poze făcute în seara de aniversare.