Nu pot cânta, cum o făceam odată,
Chitara-mi şade-n mâini, dezacordată.
În toate fibrele cuminţi de brad,
Eşti nodul înspre care focuri cad.
Frumoasă doamnă, ca un banc de peşti,
Speram să-noţi, necum să aţipeşti.
Din valul negru-alb al unor clape,
Iubirea noastră iarăşi să se-adape.
Reacordarea, ştiu, nu-i un poncif,
Nici părul nu se-mparte-n corzi, pe grif.
Din adunarea de năravuri caste,
Rămâne-un zăngănit strident, pe taste.
Iar braţul curs din spatele îngust
Îl pot vedea, dar, vai, nu pot să-l gust.
S-a instalat dezordinea în corzi
Şi numai timpul zero mi-l acorzi.
Când ţi-am adus uleiul pentru lampă,
Ai ars fitilul, cu porniri de vampă.
Şi rezonanţa s-a pornit cu drag
În frunzele obraznice de fag.
Iar sunetul s-a resorbit în brazii-n
(În) care simt şi-acum miros de frasin.
Cu unghia, în lemnul de cireş,
Sculptez o poartă, aşteptând să ieşi.
Cu mână mică, din trecut să iei
În legătură dublă, nişte chei
Ce fac din sentimente prea înalte
Grămezi de praf, precipitat în halde.
În labirintul nostru de arţar,
Întind un cimitir şi-acolo car
Tot ce găsesc, fixat în palisandru,
Tot ce-i steril, din ce fusese tandru.
De ce voiesc să mai trăiesc şi mâine,
Când mi-a rămas alături doar un câine?
De ce mi-e frică de oricare ton,
De camerton sau de diapazon?
De ce sub ochi s-a împietrit un cearcăn
Ce se preface-n coajă de mesteacăn?
De ce pe crucea Sfântului Andrei
Au răsărit şi mugurii de tei?
De ce englezii spun, pe unde medii,
Aceeaşi piesă pentru câte-o lady,
Ce, într-un turn, închisă tot cosea,
Pe inul nepătat de vreo vopsea
Poveşti cavalereşti cu guvernante
Anglo-saxone, neinteresante?
De ce în lumea plină de obezi,
Iubita mea, nu poţi să racordezi
Un aparat, un cablu şi-un buton,
Să mă repare, să devin afon?
Să-mi pună-n gură şi în gând, acuş,
Ca postament de strune, un căluş,
Ce-n cuminţenie din nou să poarte
Străvechiul acordaj al unor coarde
Ce s-au desprins şi-acum îşi fac de cap,
Răzbunătoare, reci. Dar o să scap
Intrând cu totul într-un nod de lemn
În care nu contează ce însemn
Pe banda largă dintre difuzor
Şi un magnet ciobit, devastator,
Ciclop handicapat, cu ochiul scos
De aşchiile strânse-n abanos
Ce s-a zgârcit la pumnul de arginţi
Şi-a dat pe ei acei vulcani fierbinţi,
În care sufletul mi s-a întors
Statuie moartă, putredă, de bronz.
Eu mă retrag în creanga de mahon,
Ca îngerul, alunecând pe horn,
Să iscodesc prin paturi, mese, case,
Neauzit, ca sunetele joase
Ce sapă-ncet, cu obicei de râmă,
Şi simt în faţă cum li se dărâmă
Icoana către care spun un vers,
Văzând cum trece spre un trai invers,
Cu lăutarii trândavi, veşnic criţă,
Intimidaţi de-o tânără actriţă,
Stând pe-un călcâi mediteranean,
Urcând obraznic placa de pian,
Menită preoţilor pentru predici,
Nu ţie, mire strâmb, să te împiedici,
De vălul unei nunţi ce nu există
Nici când mireasa plânge în batistă
Şi face iar din lacrimi heleşteu
În care ne-necăm şi ea, şi eu,
De ziua sfântului bolnav, Andrei,
Când grâul n-a-ncolţit pe masa ei,
Când şi căţeaua a fugit în stradă
Murind subit, stăpâna să îşi vadă,
Mergând prin iarbă, căutând un cuplu,
Părinţi de împrumut, cu glasul suplu.
Nu pot să cânt, cu o făceam odată,
Chitara-mi şade-n mâini dezacordată
Şi spun târziu, când nu te pot avea:
Iubita mea, tu eşti chitara mea.
P.S.: E o altă variantă, aici, a textului publicat nu demult sub titlul "Iubita şi chitara"
