Cristian Minculescu şi Ioan Dumitrescu,de vorbă cu Andrei Păunescu, în octombrie 2007
• „Marea noastră şansă a fost când am venit în Cenaclul Flacăra. Acolo, Iris a renăscut • Pentru Iris, Adrian Păunescu a fost al doilea tată..., a luat Iris în Cenaclu în 1982, după ce Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste suspendase trupa pentru „decadenţă, capitalism, proimperialism, anticultură” • „Altfel, despre noi s-ar fi aflat că nu cântăm 6 luni, că nu mai cântăm alte 6 luni şi că n-o să mai cântăm deloc” • Primul disc „Iris” - de la refuzul autorităţilor la intrarea în studioul de înregistrări • Cum s-a scris „Trenul fără naş” • Iris, un pumn de fier într-o mănuşă de catifea •
Andrei Păunescu: „Iris” a împlinit, în 2007, trei decenii de existenţă. Cum aţi făcut saltul cel mai important, acela în care o trupă de hard-rock trece de la notorietatea de club la cea naţională?
Cristian Minculescu: E meritul lor, al trioului de bază, fondator (Nelu Dumitrescu - tobe, Ion Nuţu Olteanu - chitară, Emil Lechinţeanu - bass) că au cântat patru ani în circuit de cluburi, până au avut notorietate în Bucureşti. Şi, după aia, s-au dus în ţară, acompaniind-o pe Dida Drăgan..., dar Nelu ştie mai bine începuturile...
Ioan Dumitrescu: Pe Dida Drăgan, pe Gil Dobrică îi acompaniam, dar aveam şi repertoriul nostru. Începând din 1982, marea noastră şansă a fost când am venit în Cenaclul „Flacăra”.
A.A.P.: Chiar: cum a venit „Iris” la Cenaclul „Flacăra”? Cine a dat un telefon, a făcut cineva o recomandare, aţi dat vreo audiţie?
C.M.: Noi tot încercasem să ajungem, dar, până la urmă, e bine că s-a întâmplat. Când am fost sunaţi la Hotelul Aurora din Mamaia, unde cântam, nu ne venea să credem, pentru că „Flacăra” ajunsese deja la o magnitudine de anvergură, de mare angajament. Cenaclul era deja la Everest, la vârf de formă, ca impact naţional.
A.A.P.: Nu vă amintiţi cine v-a sunat, propriu-zis?
C.M.: Costică Dragomir, Dumnezeu să-l ierte, la sugestia domnului Păunescu.
I.D.: Ştim că au fost discuţii, atunci, ce să caute formaţii rock în Cenaclul „Flacăra”...
A.A.P.: Mai fuseseră „Phoenix”, „Sfinx”, „Roşu şi negru”, „Curtea veche”, dar una de hard, de heavy chiar, nu fusese!
I.D.: Mi-aduc aminte când ne-a văzut prima oară, când am venit la Cenaclul de la Medgidia, din Sala Sporturilor...
C.M.: ... Era chiar ziua dânsului, 20 iulie 1982, făcea 39 de ani domnul Păunescu, şi primul pe care l-a văzut a fost Costas Caracostas - luministul nostru, foarte gras şi bărbos - şi a întrebat: „Aşa sunt toţi?”.
I.D.: Eu, când, în spectacolul acela, Cristi a ridicat stativul şi Nuţu a căzut în genunchi pe scenă, mă uitam de la tobe la domn’ Păunescu şi-mi ziceam: „Mamă, să vezi că ne dă afară, frate, din Cenaclu, că o să primească observaţii de la Consiliul Culturii!” De unde?! I-a plăcut aşa de mult şi a început să spună: Cristi ridică stativul ca şi cum ar fi un cioban, care-şi ţine bâta pe spate...
C.M.: ...Nu, nu: „Ca un oltean cu cobiliţa!”...
I.D.: A primit observaţii de la Consiliul Culturii şi trebuia să ne apere.
C.M.: Andrei, acolo, la Cenaclul „Flacăra”, Iris a renăscut! Nu-ţi spun asta pentru că eşti băiatul lui Adrian, dar ăsta e adevărul: noi am renăscut la Cenaclu, mai ales prin prezentările pe care ni le făcea dânsul pe scenă şi la radio şi prin ce se întâmpla sub cupola aia, pentru că toţi care eram atunci am cântat, de la cămin cultural cu 500 de locuri, la stadion cu 50.000 de oameni, la Craiova sau Timişoara. Pentru noi, asta a fost ca prezenţa la televiziunea naţională, noi fiind deja urmăriţi, fiind o trupă cu probleme, avusesem deja prima suspendare.
A.A.P.: Cine dictase suspendarea?
C.M.: Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, pentru „decadenţă, capitalism, proimperialism, anticultură”. Era şi precedentul cu „Phoenix” şi probabil că voiau să ne împingă pe acelaşi drum, să plecăm şi noi din ţară.
I.D.: Domnul Păunescu a înţeles chestia asta şi, prin revista „Flacăra”, în articolele despre ce făceam noi la Cenaclu, ştia să spună ce fel de oameni suntem, ce cântăm, ca să putem rezista. Un lucru foarte important a mai fost când am venit plângând la dânsul şi i-am spus că nu vor să ne dea drumul să ne apară primul album.
A.A.P.: În toamna-iarna lui 1983, nu?
I.D.: Da. A fost crunt!
C.M.: Ne-a sunat a doua zi şi ne-a spus: „Aveţi spaţiu la Electrecord!”. Nu ne venea să credem niciunuia, pentru că venise şi acolo, ca peste tot, o circulară: „Ăştia nu! Sub nici o formă, nici acolo, nici acolo, nici acolo!” şi toţi, săracii, se conformau la ce primiseră. Domnul Păunescu nu! A dat telefoane, a rezolvat, apoi l-a sunat pe Nelu şi i-a spus: „Vedeţi că aveţi înregistrări mâine!”.
A.A.P.: Totuşi, s-a întâmplat un lucru ciudat atunci. Când discul „Iris 1” era, de-acum, gata de apariţie, trupa a mai cântat o singură dată la Cenaclu, pe 3 decembrie 1983, la Alba Iulia, şi apoi nu a mai venit în turneu. Doar Cristi a spus că vrea să continue, chiar fără Iris, la cenaclu. Nu e nedrept? Ce s-a întâmplat?
I.D.: N-am mai putut. Oboseală mare, muncă, eram plecaţi de-acasă cu lunile, ţin minte cum ne zicea Tata Medar (n.n. - Alexandru Medar, contabilul Cenaclului), când plecam în turneu, prin ianuarie-februarie: „Să vă luaţi slipii cu voi”. Era greu să stai pe scenă atâtea ore, uneori ploua, eu îmi luasem setul de tobe Yamaha cel nou, l-am pus la bătaie pe scenă şi l-a făcut praf ploaia.
A.A.P.: Da, dar, imediat după plecarea din Cenaclu, trupa nu s-a călugărit, ci a plecat tot în turnee lungi.
I.D.: Ei, am crezut că avem deja un nume, că am fost la „Flacăra” şi e de ajuns. Dar nu! A trebuit să începem iar să batem ţara. Am cunoscut şi impresari, pe Gherase, care ne-a luat în turnee şi am început să adunăm iar public. La Alba Iulia, am avut 250, anul viitor am avut 300 şi tot aşa, am încercat să ne facem cunoscuţi.
A.A.P.: Cum aţi trecut peste primii ani de după 1990, când a fost acea prăpastie pentru folk şi rock, care intraseră în moarte clinică, pentru că lumea nu prea mai venea la concerte?
C.M.: Greu, dar ştii de ce s-a-ntâmplat asta? Pentru că au apărut opţiuni foarte multe pentru public, 60 de programe Tv şi spectacole fără bilet, la care şi noi am marşat, ca strategie de promovare a trupei, a unui produs muzical „Iris”. Am intrat într-un fel de „No man’s lans” („teritoriul nimănui”). Nimeni nu ştia încotro s-o apuce, dar eu zic că am făcut bine că am avut o consecvenţă, care, până acum, a dat roade. Alţii au fost exploratori şi foarte bine au făcut, gen „Vama veche”, „Vama” actuală, sau alţii, care au descoperit teritorii virgine, stilistico-muzical. Revenind la tatăl tău, este foarte clar că, pentru Iris, Adrian Păunescu a fost al doilea tată. Într-o persoană, au fost ambii părinţi spirituali ai trupei. Altfel, la cât de puţin se putea publica atunci, despre noi s-ar fi aflat că nu cântăm 6 luni, că nu mai cântăm alte 6 luni şi că n-o să mai cântăm deloc. Deci e foarte clar. Asta am spus-o tot timpul: acolo am renăscut! „Trenul fără naş”! Păi, mai vrei ceva? E hit monumental şi acum, după 25 de ani...
I.D.: ... Făcut atunci, pe loc, ne-am adunat toţi...
C.M.: ...Eu nu eram...
A.A.P.: Chiar, cum şi unde s-a compus „Trenul fără naş”?
I.D.: Eram la Eforie Nord, în vara lui 1983. Adrian Păunescu ne-a spus: „Voi, Iris, ce noutăţi aveţi?”. „Avem o idee - a lui Marti Popescu -, o piesă fără versuri”. „Cam cum e?”. Nuţu a cântat ceva din chitară „ta-ta-ta-tam” şi ceva din voce, uşor. Dom’ Păunescu, tatăl tău, stătea la o masă, noi vorbeam şi el scria. Ai fi zis că şi-a făcut tema dinainte - dar de unde? - că nici nu ştia piesa! Şi a făcut-o pe loc! Ne-a întins hârtia: „Ia luaţi asta şi cântaţi, ia vedeţi cum e!”. Am luat textul şi s-a potrivit perfect. A ştiut despre ce e vorba: despre rock, în general despre artistul român fără bani, despre fanul român, care nu are bani să vină la spectacole, şi care dădea 25 de lei ca să vină să ne vadă.
TRENUL FĂRĂ NAŞ
Drumul veşnic ne e rostul,
Treacă zile, treacă ani,
Ăsta este trenul nostru,
Trenul celor fără bani.
Urcăm într-un tren,
Trenul ăsta-i trenul nostru bun,
„Ce vreţi?“ zice el,
N-avem, naşule, bilet, ţi-o spun.
Din gări vin mereu,
Vin cei tineri care au de mers,
Spre-acel ideal,
Ce din inimă nu ni s-a şters.
Hei, hei, naşule,
Dă-te dumneata-ntr-o haltă jos,
Noi vrem liber tren,
Trenul nostru e un tren frumos.
A.A.P.: Cu Adrian Păunescu mai scriseserăţi o piesă, în toamna lui 1982, „Aceasta-i întrebarea”, compusă de Adi Ilie, pe care nu aţi prea cântat-o şi care nu a apărut încă pe nici un disc.
C.M.: De-a lungul timpului, trebuie să fie un numitor comun, între opţiunea trupei, a producătorului muzical şi a casei de discuri. Şi, de multe ori, e cam greu să aduci în faţă o piesă. N-a fost vorba de versuri, că ar fi fost păcat de Dumnezeu şi sacrilegiu, a fost vorba de piesa în sine, cum arăta muzical, pentru că mi se pare că a fost considerată din linia veche, stilistico-muzical, ea fiind foarte mişto. Ei mergeau spre deschidere, spre modern, lucruri pe care noi nu marşasem, în ideea că e foarte greu să rămânem „Iris”, într-o lume în care acum se cântă altfel, că trebuie să fim un pumn de fier într-o mănuşă de catifea.
ACEASTA-I ÎNTREBAREA
Viaţa stă între da şi nu,
Hai să-i fim marele atu,
Vrei război atomic,
Sau un rock’n’ roll?
Ai şi tu în piesă
Dreptul la un rol.
Dacă te mai doare,
Asta-i de ajuns,
Pune-ţi întrebare,
Dacă vrei răspuns.
Astăzi, parcă este
Mai grozav ca ieri,
Nu există naşteri,
Fără de dureri.
Dacă-n seara asta
Vă simţiţi bătrâni,
Puneţi-vă iris
Şi aripi la mâini.
Suntem întrebarea
Noilor născuţi,
Nu suntem moluşte
Şi nici surdomuţi.
Sigur că vă doare,
Că suntem şi noi,
Dar aşa e pacea,
Naşte oameni noi.
Cât va fi pământul,
Cu puterea sa,
Cineva pe ceilalţi
Îi va intriga.
Ne-am agăţat de public. Şi reciproca a fost valabilă.
Ruptura din 1982, cauzată de sindromul „feţei de armată”: stăteam prea mult împreună
A.A.P.: În acelaşi an 1982, după ce Iris abia renăscuse la Cenaclul „Flacăra” în iulie, trupa s-a spart în septembrie. Eu aveam 13 ani şi plângeam, împreună cu prietenii mei - toţi, fani Iris - după acest cutremur. Ce-a fost atunci?
C.M.: A fost foarte simplu, s-a publicat şi un interviu de mai multe pagini, în „Flacăra” de atunci. La vremea aia, a fost teribilismul vârstei, nu că ar fi existat bisericuţe în trupă. Au fost şi orgolii foarte, foarte mari, iar noi n-am conştientizat ce înseamnă numele pe care-l purtam, mai ales că eram şi-n „Flacăra”, iar domnul Păunescu ne-a spus: „Măi, e păcat de Dumnezeu ce se-ntâmplă!”. Eu cred că a fost şi sindromul „feţei de armată”, pentru că stăteam prea mult împreună, ne ştiam tabieturile şi ajunseserăm la un fel de respingere reciprocă, fiecare cu fiecare. În plus, ar fi fost perfect să fie o pauză, dar n-avea cum să se întâmple aşa ceva, cât eram cu Cenaclul „Flacăra”, care era în turneu permanent. Stilistico-muzical, Adi Ilie nu mai voia să se cânte ce se cânta, avea alte piese, şi eu eram reticent, ideea e că ruptura s-a-ntâmplat într-un moment în care alţii nu ştiu dacă s-ar fi spart.
Cristi Minculescu şi Adi Ilie au fondat Voltajul la Cenaclul „Flacăra”
A.A.P.: Prea puţin se vorbeşte despre un fapt extraordinar, derivat din acea sciziune. Dintr-o fracţiune a Irisului, s-a născut o altă trupă, „Voltaj”, care face şi azi succes şi este un brand mare, dar care a fost inventat de Cristi Minculescu şi Adi Ilie, care au fondat trupa. Ceilalţi trei „irişi”, Nelu Dumitrescu, Marti Popescu şi Nuţu Olteanu au rămas să caute noi colegi pentru ceea ce rămăsese din Iris. Din modestie, din bun simţ nu vorbiţi despre asta?
C.M.: Nu ştiu. A ţinut prea puţin. Rămâne, totuşi, „Norii de hârtie”, senzaţia aceea din „De-aş putea să văd lumina”, rămân piese emblematice. Adi e şi acum un compozitor foarte bun, numai că nu mai cântă. Ştia ce pot colegii lui, indiferent de formula în care a cântat. Ştia cam ce vor. Plus că asculta foarte multă muzică şi, chiar dacă era sub o manieră, Rainbow, Led Zeppelin, Deep Purple, Whitesnake sau AC/DC, făcea o piesă despre care nu puteai să spui că e 1 la 1 cu modelele. Era manieră, nu era plagiat.
A.A.P.: Inovaţie totală oricum nu se poate în muzică. Important e să nu faci plagiat şi, dacă problema asta ai evitat-o, nu contează decât să compui armonios.
Formula din 1982 suna ca „zidul Atlanticului”
C.M.: Sigur că, în formula „Nelu Dumitrescu, Marti Popescu, Nuţu Olteanu, Adi Ilie, Cristi Minculescu” suna ca „zidul Atlanticului”, înţelegi? În alte formule, care şi ele au avut meritul lor, la vremea respectivă, nu suna aşa, că n-avea cum.
A.A.P.: În afară de formula de azi, consacrată după 1986, cu voi doi, alături de Valter Popa (chitară) şi Doru Borobeică (bass), au mai fost alte două formule, excepţionale: cea din 1982 de care vorbeai (Nelu Dumitrescu - tobe, Marti Popescu - bass, Nuţu Olteanu - chitară, Adrian Ilie - chitară, Cristi Minculescu - voce) şi cea de pe primul disc, în care locul lui Adi Ilie a fost luat de un alt chitarist formidabil, Florin Ochescu...
C.M.: Ochilă, ce tip creator! Marti, din păcate, a murit acum 10 ani.
I.D.: Cât a stat Ochescu, un an şi ceva-doi, n-am avut probleme. Un tip extraordinar, dar care a spus că el nu poate să mai continue - exact ce zicea Cristi altădată - erau vremuri grele, trebuia să pleci în turneu, nu prea stăteai pe-acasă, obosise.
C.M.: Nelu are dreptate. Era o presiune negativă, nu pozitivă, pe care au resimţit-o toţi care au plecat, de-abia te obişnuiai cu ei şi te trezeai că vin, îşi iau sculele, cu capul în pământ, şi pleacă. Cu explicaţii de-astea bâlbâite, că „Nu mai rezist...”. Bine, mă, băiatule, gata! Nimeni nu s-a gândit ce era şi pe noi când plecau. Îţi pleacă unul, îţi pleacă doi, îţi pleacă trei, dar, dacă au cântat aproape 25 de oameni, de când e trupa, te încrâncenează, îţi dă şi o determinare de-asta, că, pân-la urmă, îţi pui întrebarea retorică „Da’ de ce, bă, tot pleacă? De ce ni se-ntâmplă nouă?”.
I.D.: Şi-ntr-o lună trebuia să-nveţi pe altul să cânte repertoriul.
Hăituiala şi suspendarea din 1988, când Cenaclul nu mai era, să ne apere
C.M.: De-aia s-a tot schimbat formula: presiune negativă foarte mare, hăituială, cenzură, atenţionări, ameninţări, care au culminat cu suspendarea din 1988, care trebuia să fie definitivă. Cenaclul nu mai era ca să ne apere, că sigur se ştergea imediat suspendarea, şi a fost băiatul ăsta extraordinar, Florin Lincan, de la Consiliul Culturii, care ne-a redus numai la 3 luni suspendarea.
A.A.P.: Dar a fost un spectacol anume, după care s-a dictat suspendarea?
C.M.: Da, la Miercurea Ciuc, pe 19 aprilie 1988, cu atenţionările de rigoare: „Fără fum! Fără lumini colorate! Fără instalaţie dată tare! Fără mişcare multă pe scenă! Publicul să nu se ridice în picioare!”. Şi, la final, nu ne-au lăsat să ieşim la bis. Cântam nu ştiu ce piesă şi se trăgea cortina, ei coborau cortina. Ăia au luat foc în sală. Era şi miliţie cu câini în sală. L-au scos pe unul în pumni, în faţa noastră, şi eu i-am dedicat „Strada ta”. El se uita la noi, ne cerea nouă ajutorul, de parcă puteam să-l ajutăm. L-au scos în pumni şi-n şuturi, au pus câinii pe el. Şi atunci, noi, cântând „Strada ta”, băiatul ăla, săracul, fiind scos din sală - simultan noi vedeam cum era scos, lumea vedea cum era scos din sală - a început măcelul. Au spart geamurile la Casa de cultură, au răsturnat şi o dubă, mi se pare, iar pe noi ne-a dus lumea la hotel, să nu ne aresteze Miliţia. Lucru care s-a întâmplat dimineaţa, a doua zi. Ne-au luat buletinele de la recepţie şi ne-au chemat la sediu, ca să dăm declaraţii. Corolarul a fost suspendarea definitivă, noi aflând abia după două luni că mai avem una. Nu doresc nimănui din lumea asta să treacă prin ce-am trecut noi în acele 60 de zile: frustrare, neputinţă, confuzie, nesiguranţă.
A.A.P.: Mai ales că eraţi oameni care trăiau din muzică, nu aveaţi un serviciu dimineaţa şi făceaţi muzica doar de plăcere, seara. Scena era viaţa şi pâinea voastră.
C.M.: Trăiam din asta. Practic, ni s-a luat dreptul la muncă. Am fost sfătuiţi: „Mergeţi în producţie!”. Eu cred că se intenţiona să luăm drumul pe care-l făcuse Phoenix, cu 11 ani înainte, să plecăm din ţară, lucru care nu s-a întâmplat, pentru că noi ne-am agăţat de public. Şi cred că şi reciproca a fost valabilă.
Totuşi, Iris fără Minculescu? Da! cu un Bittman gâtuit
A.A.P.: Nelu, cum a fost Iris fără Cristi Minculescu? Într-un mod subiectiv, eu am trăit atunci, în 1984-85, cele mai frumoase momente pe scenă, pentru că, în anul şi jumătate când Iris nu a mai vrut să vină la Cenaclul „Flacăra”, Cristi a spus că vine acolo oricum şi aşa a rămas cu noi, cu trupa Totuşi, cu mine la chitară, cu Niki Dinescu la baterie şi cu sora mea, Ioana, la chitară bass. Pentru mine, acel an a fost cel mai frumos. Pentru tine?
TOTUŞI
Frunze vii de om şi lotuşi,
De la soare până la atom,
Totuşi, totuşi, totuşi, totuşi,
Baza lumii e în om.
Altoiţi privighetori pe lotuşi,
Puneţi tunurile în pământ,
Totuşi, mai există totuşi,
Totuşi, oameni minunaţi mai sunt.
Fiara-n lume nu-i excedentară,
Mai există oameni cu prisos,
În războiul dintre om şi fiară,
Omul va ieşi victorios.
ÎN GRABĂ
Hai să ne grăbim, să ne grăbim,
Graba-i dreptul nostru legitim.
Noi suntem grăbiţi de tot,
Noi suntem cei ce nu cred
În concursul idiot
„Cine merge mai încet“.
N-avem ideal sărac
Şi, oricât ne-ar fi de greu,
Nu ne transformăm în rac,
Noi înaintăm mereu.
(Texte scrise de Adrian Păunescu pentru trupa Totuşi, în 1983 şi 1984, cântate în sute de spectacole de Cristi Minculescu)
I.D.: Îţi dai seama că eram şi eu nervos: „Băi, cum să rămână acest băiat la trupa „Totuşi”? Ce cântă acei băieţi? E nebun!”. Dar hai să zicem că-l înţelegem. Avea probleme, i-a fost teamă că nu vom avea cântări cu Iris, că n-o să se descurce financiar, că trebuia să aibă grijă de mama lui. Dar a venit Ilie Adrian înapoi şi l-a adus pe Dan Bittman. A fost foarte multă muncă şi cu Dan Bittman, să-l formezi, să-i spui ce să facă, ce să zică, cum să cânte. Greşeala noastră a fost că ar fi trebuit să facem şi alte piese, nu doar pe cele vechi. Iar noi ne doream ca Bittman să cânte ca şi Cristi, pe sus, nu? Vă daţi seama, era foarte greu pentru el, n-avea cum să cânte. Hai, un ţipăt îl mai scotea, dar nu o strofă întreagă, cum e la „Trenul fără naş”: „Hei, hei, naşule...”. Era gâtuit băiatul. Dar şi-a făcut treaba. Lumea a venit la concerte. Am observat atunci că fusesem nemulţumiţi de Cristi pentru comportamentul lui, nu-l înţelegeam, dar şi Bittman avea un anumit comportament care nu prea ne convenea. Şi, tocmai când aveam şi nişte probleme muzicale, nu prea ieşea ceva cu Puşu Bittman, a sunat Cristi.
C.M.: Bittman era la facultate şi ei nu prea puteau să meargă la cântări, pentru că avea el examene.
I.D.: La noi, faza asta, să nu pui muzica înainte, ne-a rupt. Şi a dat Dumnezeu să sune Cristi. Dar nu la mine a sunat, nu ştiu cu cine a vorbit. A zis să vină înapoi. Şi ne-am gândit: băi, muzical, ăsta cântă, ăsta cântă chiar piesele astea. Ar fi foarte greu cu Dan Bittman, ar trebui să facem alt repertoriu. În plus, Cristi a mai fost cu noi atâta vreme, hai să-l luăm! Şi i-am zis lui Nuţu: spune-i tu lui Puşu (Bittman), că mie mi-e ruşine să-i zic, că-l luăm pe Cristi înapoi. Şi i-a zis lui Bittman, când am avut cântarea la Teatrul Evreiesc - era omor acolo! - i-a spus şi a început Puşu să plângă: „Bine, mă, dacă voi vreţi asta...”.
C.M.: E mare lucru că Bittman a stat un an, că, dacă nu, nu mai era trupa. Fiecare a avut meritul lui, toţi vocaliştii, şi Sanda Lăcătuşu (în 1983), şi Jecan de la început, şi Lucian Chivu, care a cântat „Lumina zilei”, „Corabia cu pânze”, „Ape curgătoare”, cei de până în 1980, patru ani, fiecare a avut merite, că, altfel, nu era trupa.
Nea Adrian mi-a spus: „Rămâi la Cenaclu, nici un fel de problemă, te ajut, ştiu că o să te întorci la Iris. Pleci când vrei!”
Andrei Păunescu: Cum ai decis, Cristi, să te rupi de Iris, care era viaţa ta, şi să rămâi la Cenaclul „Flacăra”, după 3 decembrie 1983, cu trupa Totuşi?
Cristian Minculescu: Din simpatia pentru tot ce era acolo, mai ales pentru tatăl tău, în primul rând pentru dânsul, şi din cauza problemelor din familie, pentru că murise taică-meu. L-am rugat frumos pe nea Adrian să m-ajute să mă redresez un pic. Mi-a spus: „Nu e nici un fel de problemă, rămâi şi pleci când vrei! Atenţie! Nici un fel de problemă, te ajut, ştiu că o să te întorci la Iris. Pleci când vrei!”
A.A.P.: Tu, Cristi Minculescu, nu aveai trupă - colegii de la Iris nu mai voiau să vină în turneele Cenaclului -, iar noi, la trupa „Totuşi, n-aveam solist pentru Revelionul 1983-1984...
Ioan Dumitrescu: Păunescu, oricum, ne mai ajutase înainte, când Iris mai fusese fără Minculescu, în 1982-1983, când eram cu Nuţu Olteanu, cu Dan Bădulescu şi cu Zuza - Sanda Lăcătuşu, la voce.
A.A.P.: În acele luni din primăvara lui 1983, când Cristi plecase, ca să facă Voltaj-ul, cu Adi Ilie, dar eraţi toţi în Cenaclu, şi Iris şi Voltaj...
C.M.: Păi da! Cum să nu? Sigur că da. Când am fost toţi în turneul ăla foarte lung, de 90 de zile, când s-a cântat la Caransebeş, când n-au ajuns tobele la Casa de cultură şi s-a cântat pe scaune.
I.D.: Putea să zică: băi, nu mai sunteţi cu Cristi, staţi acasă! Dar ne-a ajutat foarte mult. Puteam să murim de foame! Ne-a luat prima oară fără Cristi la concertul de la Circ (în septembrie 1982). Nu v-aduceţi aminte că noi, Iris, eram cu un solist, Geo Stănică, săracul, care nu putea să intre pe timpul întâi, era Nuţu lângă el şi-l călca pe picior: „Acum intri!”, avea el faza asta. Atunci a început şi Voltaj-ul, ne-am întâlnit toţi pe scenă la „Flacăra”.
C.M.: Eu am păţit în 1983, iarna, cu Iris, ce păţisem şi vara anterioară, dar cu Voltaj-ul. Le-am spus: „Hai să mergem, că ne-a chemat nea Adrian la Cenaclu”, dar n-au vrut ei. Atâta au spus, că e obositor, că e foarte obositor. Şi eu n-am avut ce să fac, am rămas şi fără ei.
A.A.P.: Aşa ai plecat, în vara lui 1983, de la „Voltaj”, înapoi la „Iris”, tot aşa ai plecat de la „Iris” la „Totuşi”, în iarna 1983-1984, tu dorind să rămâi cu orice preţ la Cenaclu. Mai ţii minte ce piese făcuserăm? „Totuşi”, „În grabă”, „Roboţii”, „Marile iubiri”, „Şapte mări şi şapte ţări”, „Noua modă”...
ROBOŢII
Robotul
Nu-i totul,
Noi credem în om.
Foaie verde, foi de pom,
Foaie neagră de atom,
Frunză moartă de simptom,
Îl alegem tot pe om.
Unde-i om, există tot,
Daţi-l dracu’ de robot.
O roboată şi-un robot
Stau sub pături bot în bot,
Fac amoruri idiot,
Dar copii-roboţi nu pot.
Frunză moartă de simptom,
Îl alegem tot pe om.
MARILE IUBIRI
Nelegitim şi legitim
Ne mai iubim, ne mai iubim
Şi, peste ordinea de zi,
Ne vom iubi, ne vom iubi.
Nu încap în zi marile iubiri,
N-ai de ce să plângi, de ce să te miri,
Lumea vrea petrol, nu vrea trandafiri,
Ascultaţi acest buletin de ştiri.
Marile iubiri nu încap în zi,
Trebuie şi nopţi spre-a le ocroti,
Nici zări albăstrii, nici amurguri gri,
Marile iubiri tot vor dăinui.
ŞAPTE MĂRI ŞI ŞAPTE ŢĂRI
Şapte mări şi şapte ţări,
Viaţă-n lift şi trai în cort,
Am tot mers, dar am în nări
Jurământul dragostei ce-ţi port.
Uite, asta-i marea mea,
Moştenită din strămoşi,
Şi ţi-o dau, să-ţi faci din ea
Lacrimariu şi la ochi să-l coşi.
Şapte mări şi şapte ţări,
Ploi din sud, ninsori din nord,
Am tot mers, dar am în nări
Jurământul dragostei ce-ţi port.
Să ştii că bunica mea
Împleteşte căi şi scări,
Iar eu bat, dacă vei vrea,
Încă şapte mări şi şapte ţări.
NOUA MODĂ
Facem foc, s-avem noroc,
Purtăm şepci cu cozoroc
Şi cântăm, din loc în loc,
Heavy metal rock.
Pe noi nu ne distruge timpul,
Pentru că noi avem obraz,
Va fi şi mâine ce e azi,
C-aşa e moda pur şi simplu.
Şi orice moft e iluzoriu,
Aici, la noi, pe promontoriu,
La noi nu e obligatoriu
Decât că nu-i obligatoriu.
Cum nouă nu ne place fastul,
Doar şapcă, blugi, tricouri noi,
În roşu, galben şi albastru,
Puteţi să vă-mbrăcaţi ca noi.
Iar dac-o haină vă e ruptă,
Prieteni, fete şi băieţi,
Vă dăm un ordin nou de luptă:
Să fiţi, de fapt, aşa cum vreţi.
(Texte scrise de Adrian Păunescu pentru trupa Totuşi, în 1984, şi cântate de Cristi Minculescu)
Formula de aur din 1982 s-a scindat în „Iris” şi „Voltaj”, din cauza sindromului românesc al lipsei discuţiei directe
A.A.P.: La Cenaclul de la Arenele Romane, în vara lui 1983, s-a produs, direct pe scenă, revenirea ta la Iris, de la Voltaj, rocada îndărăt. Amândouă trupele erau acolo, iar Cristi Minculescu a făcut transferul pe viu.
C.M.: Da. Aşa a fost. Dar ştii ce se-ntâmplase cu formula de aur - 1982, cum a fost numită, la vremea respectivă, când s-a făcut scindarea în Iris şi Voltaj? Este un sindrom de care România suferă şi acum: lipsa discuţiei directe, la patru ochi, pentru că anturajul fiecăruia din trupă băga strâmbe. Mai mult din inconştienţă sau din glumă. Şi ajungea vorba ca la biliard, indirect: vezi că a zis ăla de tine că nu ştiu ce. Pe urmă, se duceau la el: vezi că a zis ăla de tine că nu ştiu ce. Şi-n loc să se rezolve totul la o cafea, direct, ne trezeam că erau toţi cu capul în pământ la repetiţie, fund în fund, şi nu prea mai ieşea treaba. Şi s-a spart buba, înţelegi?
A.A.P.: Se pare că v-aţi maturizat în februarie 1985, când toate drumurile voastre s-au unit din nou, pentru „Iris”. Atunci, eu am simţit că mi se termină lumea, după ce ai cântat pentru ultima oară cu „Totuşi”, la Brăila, concertul acela din Sala Sporturilor, după care s-a jucat fotbal noaptea, iar tu, Cristi, i-ai tras un penalty lui Dinu Bodocan, de i-ai băgat mâna în gips...
I.D.: După aia, tot în 1985-1986, au plecat şi Marti Popescu, primul, şi Nuţu, la Holograf, l-am adus pe Boro, Doruleţ Borobeică, pe bass, pe Valter Popa şi Mihai Alexandru la chitară şi am început să scoatem câte un album în fiecare an sau la doi ani, ne-am făcut instalaţie de sunet şi de lumini, aia care era, mică, acolo. Nuţu, la doi ani după ce-a plecat, m-a întrebat: „Bă, dar, cât am fost eu, de ce n-am făcut chestiile astea, albume, instalaţie?”. Şi eu i-am spus: aşteptam şi de la tine, Nuţule, să le facem, nu puteam singur.
O ţară latină vrea şi melodie, nu numai rock de şmirghel şi traforaj.
Cu numele „Iris” a venit Lechinţeanu, iar cu „Voltaj” - Adi Ilie
A.A.P.: De ce-au plecat două nume grele de la Iris, fondatorul Ion Olteanu şi Mihai Popescu?
C.M.: Nuţu Olteanu şi Marti Popescu, când au plecat din Iris, prin 1985-86, au văzut la Holograf „armament” gata de atac. Adică era alt nivel tehnic. Asta a contat cel mai mult, să ai propria instalaţie, pentru că te rupea, îţi dădeai gajul înapoi când închiriai instalaţia. Or, la Holograf, nivelul profesional şi uman e foarte ridicat. Şi şi-au permis să ia de la Iris. Băi, Andrei, şi eu, dacă eram la altă trupă, încercam să iau pe cineva de la Iris! E foarte uşor să-ncerci şi vezi dacă a ţinut sau n-a ţinut. Întâi a ţinut cu Marti. Nuţu, din cauza atenţionărilor, a ameninţărilor, s-a săturat şi el.
A.A.P.: Chiar el, unul dintre fondatori!
C.M.: Chiar el.
A.A.P.: Cine a dat numele „Iris”?
C.M.: Trioul de la-nceput, ei, Nelu, Nuţu, Emil Lechinţeanu.
I.D.: Eram, în acea perioadă, cu Nuţu şi cu Emil. Aveam pagini întregi cu denumiri. Nu mai ştiu ce alte variante au fost, că erau o grămadă. A doua zi, a venit Emil şi a propus: „Iris”. Şi ne-am întrebat dacă nu-i prea moale numele ăsta, dacă n-ar trebui unul mai dur?
A.A.P.: „Voltaj”-ul cine l-a botezat?
C.M.: „Voltaj” e luat după „High voltage”, AC/DC. Adi Ilie a venit cu numele, era împreună cu Nicolae Gostin, de la „Clubul de la ora şapte”, băiatul care cred că avea părul cel mai lung din România, la vremea aceea. Pe locul doi era Moţu Pittiş, la lungimea părului. Culmea e că numele Voltaj făcea trimitere la un anumit gen de rock, dar noi nu cântam piese care să justifice duritatea numelui: „Aceasta-i întrebarea”, „Nori de hârtie”, „Senzaţie” erau un rock melodios. Şi eu ştiam, toţi ştiam atunci că da, erau vremuri cu şmirghel, cu traforaj, dar trebuie să ajungem la melodie, pentru că e ţară de gintă latină şi trebuie să rămână refrenul în cap.
„Norii de hârtie” ai politologului Stelian Tănase
A.A.P.: La majoritatea pieselor, versurile sunt scrise de tine, Cristi, sau de toţi colegii din trupă. Sunt câteva excepţii: „Trenul fără naş” şi „Aceasta-i întrebarea” (Adrian Păunescu), „Cei ce vor fi” (Mircea Dinescu). Textul de la „Nori de hârtie” este...?
C.M.: ... Al lui Stelian Tănase, actualul politolog. Ne-am întâlnit la Clubul „Modern” din Bucureştii Noi, unde era metodist şi unde repetam noi, cu Voltaj, prin 1983. Sau nu mai ştiu, l-a chemat Adi Ilie pe strada Turturele, unde e acum Clubul „Becker”, fosta discotecă „Why Not”, şi el a făcut versurile.
A.A.P.: Ce modele muzicale aţi avut?
C.M.: Eu l-am avut pe Paul Rodgers, primul pe care l-am ascultat, la Craiova, în 1970. Aveam 11 ani şi abia apăruse „All right now”, hitul mondial al lui „Free”. Eu am copilărit cu unul dintre primii chitarişti de la Redivivus, Adi Marinescu. El primea viniluri de la Timişoara, de la Oraviţa, de la Turnu Severin. Când am auzit asta, am zis: „Băi, e extraordinar!”. Pe urmă, a avut „Deep Purple in Rock”: am înlemnit! Pe urmă, a primit „Led Zeppelin 1”: am încremenit! „Yes” am mai ascultat şi-am zis: „Ce e, băi frate cu ăştia, i-a trimis Dumnezeu pe pământ să cânte incredibil?”
AC/DC a fost cea mai mare descoperire
A.A.P.: Cum aţi făcut legătura cu AC/DC? Multă lume crede că e trupa cu care aţi avut cea mai mare afinitate.
C.M.: Cântam cu „Harap Alb”, în octombrie 1979, eram în sala de repetiţie şi a apărut Anton Haşiaş, bassistul (acum e stabilit definitiv în Luxemburg). A venit cu un vinil sub braţ şi ne-a spus: „Băi, băieţi, s-a terminat cu ce se cântă acuma! Ascultaţi asta!”. Ne-am dus unde se dădea discotecă, l-am rugat pe băiatul care băga muzică să pună discul ăsta şi a dat tare. A fost cea mai mare descoperire! Bine i-a zis Anton: „hard-rock mineresc”, cum cântă minerii, în maiou. Era „High voltage”, primul disc AC/DC. Pe urmă, a primit „Highway to hell” şi am cântat prima oară piesa la vreo trei zile după ce a murit Bon Scott (solistul lui AC/DC). În 19 februarie 1980 a murit, iar noi am avut imediat concert, la Liceul Lazăr, unde am cântat doar patru piese, că s-a oprit concertul.
A.A.P.: E devărat că ai avut de gând să participi la selecţia pentru 1980, după moartea lui Bon Scott?
C.M.: Nu, nici vorbă! Astea-s poveşti.
A.A.P.: Dar sunt poveşti frumoase.
C.M.: Eu le-am mulţumit celor ce-au lansat asta. Şi ca zvonuri, erau onorante pentru mine. Dar trebuia să se uite şi la data ziarului, era 1 aprilie: Minculescu la AC/DC, Minculescu la Iron Maiden, iar eu le spuneam: băi, hotărâţi-vă unde mă duc, să ştiu şi eu. Poveşti! Sigur că ar fi fost onorant, dar n-aş fi plecat oricum. Îmi place prea mult numele ăsta, „Iris”!
I.D.: Ei, hai, că, dacă era să fie, ce mai încolo şi-ncoace, te duceai!
C.M.: Numai dacă plecam toţi acolo şi mai făceam o trupă.
Nuţu - chitarist desăvârşit. Ilie - o poezie, un talent devastator
A.A.P.: Aş vrea să le faceţi portrete, în câteva cuvinte, unora dintre cei care au trecut pe la Iris, de-a lungul acestor trei decenii. Cum îl vedeţi pe Nuţu, Ion Olteanu?
C.M.: Chitarist desăvârşit! De-să-vâr-şit! O tehnică uluitoare în a cânta pe chitară, un show-man şi un om foarte echilibrat.
I.D.: Nuţu? Devotat muzicii până la moarte! Un tătic foarte bun. Dacă-l ai în echipă, face tot posibilul să iasă bine, vine cu muzică, are păreri, nu există să te cerţi cu el, pentru că e un tip echilibrat.
A.A.P.: Cum e Adrian Ilie?
C.M.: Adi era o poezie. E greu de rezumat în două cuvinte. Talent devastator, cum n-am întâlnit în toată viaţa mea! O disponibilitate la efort fantastică şi, din păcate pentru rockul românesc şi, în particular pentru Iris şi parţial pentru Voltaj, a ales un drum, pe care el, cu siguranţă, nu-l regretă. Asta-ţi spun sigur, n-a regretat niciodată că a plecat în America. Mie-mi pare foarte rău. Nimeni nu e perfect, nici Nuţu nu e perfect, numai că e mai echilibrat ca mine, ca Adi poate uneori, poate ca Nelu. Aşadar, Adrian Ilie e un talent de-vas-ta-tor, un om de echipă. Sigur, şi cu hachiţe, că nu e nimeni perfect, şi eu am hachiţe! În plus, avea şi presiunea plecării, că avea actele depuse să plece din ţară.
A.A.P.: Ilie e un tip inteligent, dificil şi cu multe cărţi citite.
I.D.: Nu sunt psiholog, dar Adi Ilie e foarte greu de descifrat şi nu aş vrea să greşesc. Dar, muzical vorbind, e cum spune Cristi: foarte talentat, îl preocupa tot timpul să cânte, să facă piese, nu trebuia să tragi de el. În al doilea rând, nu era foarte echilibrat: azi râdea, mâine nu te apropiai de el. Îi plăcea să vii la el acasă oricând, ne făcea ce avea el pe-acolo, ce se găsea, ouă ochiuri cu cartofi prăjiţi, beam un ceai, o cafea, vorbeam, dar în capul lui era mereu, încă în acea perioadă, comunismul, că este terorizat, că vrea să plece din România, că nu mai suportă. Şi asta era greu la o echipă, azi râdea, mâine plângea. Şi noi stăteam la coadă la cartofi, la apă, la sifon, nu găseam de mâncare, dar el cădea mai repede.
C.M.: Mie mi-a plăcut că el a cam intuit ce-nseamnă statutul de persoană publică, de artist rock. Şi, probabil, i se părea uneori uşor hilar să stea la coadă, deşi, noi nefiind daţi la televiziune, nu ne ştia aproape nimeni, în afară de cei ce veneau la concerte. Era sub presiunea plecării, el n-avea capul limpede sută la sută când venea la repetiţii, că avea chestia asta cu emigrarea, să se rezolve cât mai repede.
Ochescu - chitarist monumental. Chifiriuc - un Teaşcă al rockului
A.A.P.: Cum e Florin Ochescu?
C.M.: Îl ştiu de când cânta la „Curtea Veche”. Chitarist monumental! Ca dovadă, cum sună discul „Iris 1”! Bine, mai e şi materialul din care e făcut primul disc, ebonita aia era foarte groasă. Şi de-aia sună aşa bine. După aia au schimbat compoziţia, la Buzău, unde făceau ebonita, şi următoarele discuri au ieşit mai subţiri, cu onduleuri. Ochescu - chitarist monumental, mai echilibrat ca Nuţu, taciturn, dar - o să râzi! - foarte pentru echipă. La el, era cu fapte, nu cu vorbe.
I.D.: Foarte bun chitarist, am avut ce învăţa de la Ochescu. Lucra tot timpul împreună cu Nuţu, cum se vibrează, ce staţii să avem, aşa şi-a luat Nuţu încă o boxă, să aibă fiecare turn Marshall. Ochescu era un tip de echipă, nu existau certuri. Când eu mă mai enervam, vorbeam în van, că nu mă ascultau. Nu erau probleme în formaţie. Dar era un tip care nu putea să stea mai mult de un an-doi la o formaţie. Adică nu-l văd eu pe Ochescu stând în trupă atâţia ani, cât am stat noi împreună, pe scenă, prin frig, prin ceaţă, prin noroi, morţi de foame.
C.M.: El fusese la o trupă care, la vremea aia, era alintată „Genesis-ul românesc”, „Curtea Veche”, unde era şcoala lui Sorin Chifiriuc: cum să dai cu pana, tuşeul, poziţia penei asupra corzii, când loveşti, poziţia pentru riff de chitară, teorie muzicală. Nelu poate să certifice: Chifiriuc e mentorul multor oameni de muzică de azi.
A.A.P.: Nelu a cântat cu Sorin Chifiriuc. Tu, Cristi?
C.M.: Nu, n-am apucat.
I.D.: Chifiriuc era un om extraordinar, pe care, la acea vârstă, nu-l înţelegeam. Îţi dai seama cât îl înjuram, era foarte rău. Şi-a impus să fie foarte rău, când lucram. Dar, dacă eşti un profesor prea rău, nu te mai iubeşte elevul.
C.M.: Era o răutate pozitivă, totuşi, în muzică.
I.D.: Da, pozitivă. Zicea: „Hai să facem asta”, să mă-nveţe note, îmi scotea partituri cu Deep Purple, cu Thin Lizzy.
A.A.P.: Era un Constantin Teaşcă al rock-ului (marele antrenor de fotbal).
C.M.: Păi să ştii că aşa era.
I.D.: El ne-a pus pentru prima oară să ascultăm Sex Pistols. Eram la el acasă cu Nuţu, el ne făcea de mâncare şi ne-a spus: „Uitaţi magnetofonul, ascultaţi trupa asta nouă. Ce părere aveţi?” Şi a plecat. Pe noi ne-a speriat puţin Sex Pistols, dar ne-a plăcut după aceea.
Alexandru - rocker modern. Marti - balans criminal. Dinescu - entuziasm infinit
A.A.P.: Cum e Mihai Alexandru?
C.M.: Îţi spun atât: „Ultima toamnă”, „Ploaia de vise”, multe piese bune, ca dovadă că a rupt şi cu Nicola piaţa românească. Mihai s-a apropiat cel mai mult de ceea ce înseamnă rocker modern. Foarte deschis, foarte altruist, foarte disponibil la efort şi compozitor foarte bun pentru ce se dorea rockul românesc la vremea respectivă, cu multă melodie.
A.A.P.: ... În finalul anilor ’80.
C.M.: Mihai arăta şi bestial pe scenă, se şi mişca bine, nu numai că era foarte bun şi cînta bine. Dar şi la el a intervenit presiunea psihică.
I.D.: Când au venit la Iris, aproape toţi erau nişte copilaşi. Valter avea o chitară, că nu pot să-ţi spun în ce hal era, sau Mihai Alexandru... Dar la Iris au învăţat foarte mult să cânte, au studiat. Numai că, după ani de zile, Mihai a crezut că-i cel mai tare şi a zis că el nu mai stă, că el nu mai cântă, că nu mai suportă, nu mai vrea. M-am întâlnit cu el după un alt an de zile şi mi-a zis: „Băi, Nelule, ce copil am fost că am plecat! Am fost nebun.” Dar, după alţi ani, m-am întâlnit cu el şi i-am urat succes, i-am spus: bravo, mă, ai devenit compozitor, uite, ai ajuns singur, pe munca ta, bravo, felicitări! Şi, când ne vedem, ne pupăm, nu e nici o problemă, este prietenul nostru.
A.A.P.: Cum era - Dumnezeu să-l odihnească - Marti, Mihai Popescu?
C.M.: A stat cu mine două nopţi, când am tras primul album. Ultimul de la care m-aş fi aşteptat să rămână cu mine. Eram în tratament dentar atunci, foarte dureros. Ei m-au ajutat, că au tras play-urile foarte repede, iar spaţiul era foarte restrâns, spre sărbătorile sfinte de Crăciun, în 1983. Mie mi-au rămas doar două nopţi. Ştiu că prima a fost piesa „Noaptea”. Ei au plecat, că era târziu, eu am rămas cu Marti şi cu nea Fredy Negrescu, la sunet la Electrecord. Era foarte frig în studio şi n-a ieşit nimic. Şi a-nceput Marti să mă-mbărbăteze: „Hai, măi, Cristache, că o luăm uşor, aşa...”. A stat cu mine două nopţi, lucru care pare mic, dar pentru mine e important ce a făcut el, care era aparent lapidar, pragmatic. A stat cu mine, iar ce a ieşit oricine poate să vadă pe „Iris 1”.
A.A.P.: Cum era ca bassist?
C.M.: Balans criminal pe scenă, mai ales la AC/DC-uri! De unde să ştim noi că avea probleme de atunci? Îl întrebam de ce nu se mişcă pe scenă şi zicea că ameţeşte de la jocul de lumini. Credeam că glumeşte. A murit de leucemie, în 1997.
I.D.: Avea o mască, părea încrezut, când îl vedeai, dar nu! Avea un suflet foarte bun.
C.M.: Cred că era foarte timid, brava şi ieşea din mască numai când voia el...
A.A.P.: ... Ca şi Cristi Minculescu! În afară de Marti, s-a mai dus, acum doi ani, un fost Iris, bateristul Niki Dinescu.
C.M.: A fost primul pe care l-am văzut, când m-am dus la Harap Alb, în 1979. Era în curte la Ateneul Tineretului, făcea nişte boxe, tăia cu ferăstrăul nişte lemne...
I.D.: Aşa se făcea înainte...
A.A.P.: Păi eu n-am făcut boxe, cu Costel Ionescu?
I.D.: Da? Ai tăiat şi tu? Ha-ha-ha!
C.M.: Niki avea un entuziasm la plus infinit, în ciuda faptului că avea o situaţie materială foarte proastă, stătea la un demisol, la o mătuşă în vârstă, pe strada Paris...
A.A.P.: Nu cumva pe strada Londra? L-am vizitat de nu ştiu câte ori, mergeam să-l sculăm, să vină la repetiţii la Teatrul Foarte Mic sau la Casa Scânteii, la sala de marmură sau în buncăr, la subsol...
C.M.: ...Da, pe Londra stătea, bravo, lângă Dorobanţi. Entuziasm la plus infinit! Puteai să cânţi cu el oriunde, la 300 de oameni sau la Polivalentă, la 7000, era la fel de serios. Dar avea şi o obsesie, pozitivă, cu Led Zeppelin, îl studia pe Bonham cum putea. De multe ori, îl găseam la club şi ştiam de departe că Niculae repetă Zeppelin. Din păcate, a făcut infarctul ăla. Era un introvertit. Nu s-a operat pe inimă, pentru că fusese avertizat că s-ar putea să moară în timpul operaţiei.
I.D.: Când l-am văzut, nu cu mult înainte să moară, tot la fel era, un băiat de treabă, care nu te-ar fi atins sau nu te-ar fi înjurat niciodată.
De la-nceput, trupa a avut un Dumnezeu al ei.
Rock-ul e universal
A.A.P.: De ce rock-ul românesc încă n-a făcut pasul mare către succesul la export, cum au reuşit deja câteva nume din disco, din dance?
C.M.: E foarte greu să intri pe pieţele lor, să penetrezi, în primul rând pentru că e cruntă lupta dintre ei, darmite să mai lase şi pe cei de afară. Şi-apoi, e mare rezervă faţă de ceea ce vine mai ales din Europa de Est. Doar dacă ai un agent sau îţi face cineva lobby...
I.D.: Şi-ţi trebuie şi o piesă extraordinară! La dance, e altceva.
C.M.: Dar, dacă ai un culoar favorabil, poţi să rupi, să te impui, pentru că rock-ul e universal.
A.A.P.: În plus, la rock, publicul e mult mai selectiv.
C.M.: Ei au monştrii lor sacri, şi mereu fac comparaţia între ce au şi ce ar veni de afară. Şi e foarte greu. În America, înainte de cântările pentru ai noştri, pentru români, făceam probe de sunet cu „Here I go again” a lui Whitesnake. Cei din personal de la locaţii ne felicitau, dar rămâneam doar cu atât, nu cântam şi pentru străini. Dacă patronului unui club îi place, poţi să te scoţi, să ai noroc, pentru că are şi el prieteni, se informează, te mai trimite şi la alţii, le spune: „Băi, ţi-i trimit pe unii care cântă cover-uri.” Nu devii persoană publică, dar trăieşti foarte decent. Noi n-am reuşit. Am stat doar o lună şi am cântat doar pentru ai noştri şi bine am făcut.
Universitatea Craiova - o cicatrice pe buză pentru o iubire pe viaţă
Andrei Păunescu: În afară de muzică, viaţa ta către ce pasiuni se mai împarte, unde îţi mai bate inima, Cristi?
Cristian Minculescu: Păi, direct: Universitatea Craiova! Fotbalul, indiferent ce s-ar întâmpla, pentru că e oraşul unde am fost botezat, unde am copilărit, unde este adolescenţa mea. Ieşeam de la stadion şi aveam senzaţia că acolo începe şi se termină tot fotbalul din lume. Şi mai încerc să citesc, dar, din... fericire, nu am timp. Asta înseamnă că trupa are activitate foarte bogată. Să ştii că avem o existenţă normală: încerc să prind Craiova, pe unde joacă, echipa naţională, câte-un film, câte-un meci de-afară.
A.A.P.: Cicatricea de pe buza ta e o ofrandă pe altarul fotbalului şi al Craiovei, nu-i aşa? Cum s-a-ntâmplat?
C.M.: La Piteşti, în 19 noiembrie 1973. Am fost cu unchiu-meu, să susţinem Craiova. Era pe primul loc, după ce pierdusem în vară titlul la golaveraj, atunci când a dat nea Adrian (Păunescu) titlul „Universitatea Craiova - campioana unei mari iubiri”, cu poză color, iar alături, cu poză alb-negru, „Dinamo - campioana României”. Se ridică şi acum părul pe mine, uite! Mi-a spus unchi-miu: „Bă, vezi, dacă dau ai noştri gol, nu sari, că nu suntem acasă”. Zic: „Bine!”. Şi dă gol Ilie (Balaci), în secunda 35 cred, într-un meci început de F.C. Argeş. Recuperare la centrul terenului, l-a deschis pe Ţarălungă, s-a dus pân-la băţul de corner, a centrat, a venit Ilie şi, de la căciula de la 16 metri, a dat-o-n vinclu. Încă nici nu-i dăduseră legătura radio lui Gheorghe Minoiu, săracu’, la stadion, la Piteşti, şi era deja 1-0 pentru noi...
A.A.P.: Iar puştiul de 14 ani Cristi Minculescu a sărit!
C.M.: Am sărit cu pumnii în aer. Şi am luat o gradenă în gură, pentru că piteştenii începuseră deja să rupă băncile şi să arunce-n sectorul craiovean cu praz şi cu gradene. M-a lovit la buză, mi-a julit puţin dinţii. Şi am şi pierdut. A căzut Boc cu mâna pe minge, involuntar, şi a fost penalty, şi Mustăţea a dat al doilea gol.
Ilie Balaci e tăticul fotbalului. La 16 ani, urla la icoana Craiovei, Oblemenco
A.A.P.: Dar cred că ţi-a trecut supărarea, pentru că, totuşi, nu ne bătuse Dinamo, ci Argeşul uriaşului Dobrin.
C.M.: Nu, că eu eram mai mult cu Ilie. Ilie e tăticul! Când l-am auzit cum urla la Oblemenco, când îi dădea pase de-alea de 60 de metri şi se-auzea cum strigă: „Nea Nelule, du-te, ţi-o dau acuma, du-te, du-te!”, mi-am zis: „Băi, frate, ce-i cu ăsta? Tu, la 16 ani şi 8 luni, să urli la Nelu Oblemenco, icoana Craiovei?!”. Ilie Balaci - jucător a-po-ca-lip-tic! Şi ambiţie, şi mucalit, şi autoironic, tot ce vrei, îl ştiţi, şi nea Adrian, şi tu! Dar am avut noroc că era pe locul doi A.S.A. Tg. Mureş, care a pierdut şi ea la Farul şi s-au păstra cinci puncte diferenţă, că atunci erau două puncte la victorie. Am plecat trist de la stadion, dar a fost legea compensaţiei: anul ăla am luat primul titlu şi a debutat Ilie în divizia A.
A.A.P.: Te ţin minte, în septembrie 1982, la Poiana Braşov, în hotelul Alpin, ne uitam la televizor, când, la un gol al Craiovei cu Fiorentina (3-1, în Cupa UEFA), stăteai în pat şi fumai şi ai aruncat cu scrumiera plină în tavan.
C.M.: La golul lui Sorin Cârţu de 2-1, după ce egalase Ungureanu. Eu îmi puneam probleme cu returul, că o să ne fure cu arbitrul, ne dau 2-0 scurt şi gata, dar am avut noroc, a fost Dumnezeu cu noi.
A.A.P.: Nelule, în afară de muzică, pentru ce mai trăieşti?
Ioan Dumitrescu: Când mai avem timp, mai vizionez filme, chiar şi vechi, care sunt bune. De vreo doi ani de zile, am doi căţei şi acum am realizat ce bine e să ai doi câini. Te linişteşte, uiţi de toate grijile pe care le ai, de făcut piaţa, mai tund iarba, chestiile familiare. Cam asta e, pentru că muzica îţi ocupă foarte mult timp.
Am rupt lanţul de atâtea ori
A.A.P.: Când sunteţi născuţi?
C.M.: 9 ianuarie 1959. Tu, Andreiule, eşti pe 3 mai 1969, nu? Ştii că-ţi spuneam Gulliver?
I.D.: Eu sunt născut pe 5 noiembrie 1954... Cum, n-ai încă 40 de ani, Andrei?
A.A.P.: Mersi de compliment şi de mirare, Nelule. Ştii cum îi spui unuia de 40, pe care vrei să-l îngropi: „Bravo, te ţii bine pentru 60 de ani”. Dar despre vârstele voastre era vorba... Înseamnă, oare, cei cinci ani care vă despart acea maturitate în plus, care l-a făcut pe Nelu să rămână continuu la Iris (mai puţin etapa „Roşu şi Negru” din 1980-81), în timp ce tu, Cristi, ai mai plecat?
C.M.: Da.
I.D.: Mie mi se spune „mamă”.
C.M.: Andrei, ştii bine, a fost şi partea boemă a lucrurilor, când şi eu am rupt lanţul de atâtea ori, iar el a rămas de veghe, înţelegi? A fost observatorul, care ne-a strâns.
A.A.P.: De ce ai evadat la „Roşu şi Negru”, Nelule?
I.D.: Un an de zile, pentru că am vrut să iau atestatul, să mai ies şi să văd ce oameni se-nvârt pe lângă noi, manageri. Şi a folosit.
C.M.: Eu îi spuneam lui Adrian Ilie, când au plecat Nelu şi Nuţu Olteanu la Roşu şi Negru: „Băi, Adi, vor veni înapoi foarte repede. E aiurea! Noi doi suntem aici şi fondatorii au plecat!? Cântă altceva acolo.” Era în permanenţă legea compensaţiei: la „Iris” cântai ce voiai, dar n-aveai avantajele de la „Roşu şi Negru”. Când au rezolvat cu atestatele, s-au întors. Am plecat şi eu de două ori, la „Voltaj” (1982-83) şi la tine, la „Totuşi” (1984-85). M-a ajutat tatăl tău, să-i ajute Dumnezeu! Eu ştiam că până la urmă tot o să mă-ntorc la „Iris”, ştiau şi ei, lucru care s-a-ntâmplat. Ştia şi nea Adrian, că de-aia mi-a zis, în decembrie 1983: „Vii, stai cât vrei la Cenaclu şi pleci când vrei. Băi, ştiu c-o să te-ntorci la „Iris”, nu-i niciun fel de problemă, te-ajut!”. Eu i-am mulţumit că m-a primit, el mi-a mulţumit că am venit, tot respectul! Cu plecările noastre - nu spun că a fost mai bine - dar aşa şi-a dovedit fiecare lui însuşi că locul definitiv, de fapt şi de drept, îi e la „Iris”. Poate a fost şi nevoia de „Hai să-ncerc şi altceva”, dar eu ştiam că mă-ntorc. Îţi spun sincer, mi-a plăcut foarte mult şi numele „Iris”, e uşor de scandat, are conotaţii foarte multe, nu neapărat floarea. De la-nceput, trupa a avut un Dumnezeu al ei.
I.D.: Mai e ceva, Cristi: ne ştiam fiecare valoarea şi ştiam că ne potriveam.
În familie, deplasările noastre creează un debuşeu pozitiv
A.A.P.: Cum aţi împăcat familia cu viaţa nebună de trupă, cu plecările?
C.M.: Nu e viaţă nebună, Andrei. Nici vorbă. Noi ştim la ce ne-am înhămat. Cine se plânge e ipocrit, pentru că ştii ce te-aşteaptă, e „ori - ori”. Aici n-ai mijloc. Nu s-ar pune problema nici dacă am sta foarte mult acasă, dar deplasările creează un debuşeu pozitiv. Mă refer la momentul întoarcerii.
A.A.P.: Când te-ai căsătorit, Cristi?
C.M.: În 1989, oficial, dar noi suntem împreună dn 1976, de la cursurile pregătitoare pentru facultate.
A.A.P.: Nelu s-a aşezat mai devreme la casa lui.
I.D.: Din 1979, iar în ’83 l-am avut pe Cristi...
A.A.P.: Pe Cristi Dumitrescu, nu pe Cristi Minculescu... Ce haz se făcea în autocarul Cenaclului, spre Alba Iulia, prin 1983, când ai spus că-l cântăreşti pe copil cu cântarul de legume...
I.D.: Ha-ha!
A.A.P.: Mai ştii pentru cine-ai scris piesa „Strada ta”, Cristi?
C.M.: Nu. Nu sunt experienţe personale şi nici din experienţele altora. Eram la Costineşti, în 1985, la Perla Mării, şi s-a făcut piesa. Se juca Nuţu pe chitară...
I.D.: Nu! Se juca Cristi cu chitara, stăteam pe terasă şi eu am zis: uite ce mişto-i ce cântă Cristi, treci, Nuţu, acuma şi fă, ia, vezi ce cântă el şi hai să facem o piesă din ea.
C.M.: Şi-a ieşit „Strada ta”. Întotdeauna am avut probleme cu versurile, la aprobări: „Ce e cu soarele? De ce se-ascundea? De ce revenea?” Tâmpenii! Că „Cine mă strigă în noapte” e depresiv. Când eşti chitit să te legi de ceva, găseşti orice, ştii şi tu. Ei n-aveau disponibilitatea pentru rock, pentru că noi, la concerte, nu făceam absolut nimic, nici antiregim, nici antiguvern. Cântam, pur şi simplu. Dar, coroborat cu ce se-auzise, că vom fi interzişi, normal că şi lumea se implica altfel.
A.A.P.: Fanii şi prietenii tăi care-ţi cunosc viaţa sunt şi acum convinşi că „Strada ta” ai scris-o pentru prietena ta din vremea aia, Ştefania, de care tocmai te despărţiseşi în 1985.
C.M.: Nu, nici vorbă!
A.A.P.: Dar cum aveţi puterea să compuneţi fără să vorbiţi despre viaţa voastră? Nu cred că e posibilă detaşarea.
C.M.: Noi am încercat să ne punem în locul publicului, deşi e foarte greu, să intuieşti cam ce-ar vrea el în momentul respectiv, mai ales muzical. E foarte greu, dar sper că, dacă nu 100%, măcar 70-80% am reuşit să intuim ce-ar vrea atâtea generaţii, la vremea lor. Iar la versuri, poţi să te duci la club zece zile şi să nu-ţi iasă nimic şi poţi să faci trei texte-ntr-o noapte. Noi cam ştim, intuim când o piesă brută se duce spre o formă finală. După aia vin versurile. Acum e şi Mihai Godoroja, producătorul nostru muzical, ne-ajutăm, el ne-a mai lărgit paleta de mesaj, că, dacă le făceam numai eu sau noi, împreună, riscam să ne repetăm.
A.A.P.: Cum aţi rezistat, la mii de concerte, tentaţiei în faţa atâtor femei, care uneori îl simt pe cel de pe scenă ca pe un drog, mai ales pe artistul rock?
I.D.: Eu n-am fost chiar aşa înnebunit. Bineînţeles că orice bărbat se uită la ce e frumos, ca şi femeia, dar nu m-a interesat. Mai mult am avut treabă cu muzica. Muzica era plăcerea mea, nu vedeam altceva în jur. Ne-am preocupat ca totul să iasă bine, să se cânte, şi eram mereu în luptă cu oboseala, îţi dai seama, plecat de-acasă...
A.A.P.: Despre asta vorbesc: tentaţia când eşti plecat de-acasă.
I.D.: Pe atunci nu erau telefoane mobile, dar soţia ştia la ce hotel sunt şi mai venea la câte-un control. Sau mă suna după concert, la 9-10 seara, mă-ntreba ce facem, când venim acasă. Aveam şi discuţii, nu poate să spună nimeni că nu sunt discuţii acasă, cu soţiile: „De ce pleci? Nu sunt bani! Vrem asta! Vrem ailaltă!” Păi, ziceam: noi facem muzică rock, nu altceva, asta este viaţa noastră, aşa a dat Dumnezeu, sperăm, pe viitor, că poate vom câştiga. Au fost şi certuri, şi probleme, dar căsătoria a durat, Dumnezeu ne-a dat împreună. Când m-am căsătorit cu Geta, Georgeta - eram la începuturile „Iris”-ului, iar Sorin Chifiriuc mi-a spus: „Băi, nu te căsători cu ea, că e berbec! Nu vă potriviţi, uite, scrie aici, în zodiac”. Zic: eu sunt scorpion, ne mai certăm, dar ne potrivim, ea ştie să aibă grijă de casă şi de familie. Am şi eu forţa mea, dar ea se ocupă de casă, eu mă ocup de muzică şi de ce mai pot să fac pe-acasă. Aşa am ţinut familia, împreună.
Iris a repetat pe cutii de carton şi geamantane, cu difuzorul în cratiţa de ciorbă
A.A.P.: Au fost grele începuturile sărace. În loc de tobe, foloseai la repetiţii cutii mari de carton şi alte ambalaje...
I.D.: Când am zis să facem formaţia Iris, n-aveam tobe. Mergeam la Nuţu Olteanu acasă şi puneam orez într-o cutie de metal, un geamantan era toba mare, pe care o călcam cu piciorul, şi ne înregistram cu magnetofonul. Nuţu se amplifica pe un radio Albatros, de-ăla, micuţu’, făcuse el ceva să-şi bage chitara acolo, iar Emil Lechinţeanu avea un difuzor pe care-l punea într-o cratiţă de ciorbă. Aşa cântam şi făceam formule, piese, acasă la Nuţu. Când mi-am luat tobe, am început să repetăm de-adevăratelea.
A.A.P.: Cum ai ajuns la Iris, Cristi?
C.M.: M-a adus Anton Haşiaş, erau Nelu cu Nuţu în cameră, care i-au zis: „Băi, ai zis că vii cu băiatul ăla. Unde e?” Iar eu eram în aceeaşi cameră, dar probabil că arătam bizar, ciudat, eram neclar pentru ei. Şi am dat probă cu aceleaşi piese cu care dădusem probă la Harap Alb, cu şase luni înainte: „Black night” - Deep Purple, „Communicaton breakdown” - Led Zeppelin şi „All right now” - Free. Eu am venit de onomastica lui Nelu, 7 ianuarie 1980.
A.A.P.: Din doi „Ioni”, Olteanu şi Dumitrescu, aţi făcut departajările: unul a ajuns Nuţu, altul - Nelu.
C.M.: N-am avut emoţii pentru că nu-i văzusem niciodată. Văzusem, însă, tineri cu tricouri cu „Iris” prin oraş şi am zis: băi, înseamnă că e notorietate, dacă se poartă deja tricouri cu Iris. Probabil că, dacă i-aş fi văzut măcar o dată, mi s-ar fi tăiat picioarele de emoţii la probă.
Tatulici a dat „Iris” la TVR în 1980, la rubrica „Aşa nu!”
A.A.P.: Cum a fost cu emisiunea lui Mihai Tatulici de la TVR, din 1980, în care eraţi daţi ca exemplu negativ, dar care, neintenţionat, se pare, v-a făcut o mare reclamă?
C.M.: În reportajul ăla, la „Aşa da!” a fost Sfinx, cântând „Om bun”, iar la „Aşa nu!”, noi. Numai că, la „Aşa nu!” se vedea o Polivalentă cântând în delir „Valuri”, măturată de reflectoare, şi noi în acţiune, pe scenă, îmbrăcaţi în piele, cu părul mare. Publicitate mai bună decât aia nu ne mai făcuse nimeni, pân-am ajuns „Cenaclul Flacăra”.
I.D.: Tatulici n-a ştiut ce face, nu de-aia ne-a dat.
C.M.: Aşa erau vremurile, trebuia să fie termeni de comparaţie. Ei voiau ca rock-ul să fie ceva foarte liniştit, de-aia au şi dat „Om bun” cu Sfinx, şi, la partea opusă, ne-au dat pe noi, cu „Valuri”. Numai că, la alea 15 secunde pe care le-au dat cu noi, publicul era ridicat în picioare pe scaune, în laterale, iar jos, erau pancarte şi steaguri cu „Iris”, ca la concertele de-afară.
A.A.P.: Un fost toboşar de la Iris, Vali Neamţu Gălăgie, are înregistrări pe care le-aţi făcut pe magnetofon, cu chitări reci, acasă la el, când s-au compus „Valuri”, „Pămîntul în cuprind”, „Cine mă strigă în noapte”, cu Adi Ilie.
C.M.: Aşa a fost. Erau scule puţine. Când îşi mai cumpărau băieţii instrumente de-afară, staţii sau boxe, era sărbătoare. Costau foarte mult, dar se şi simţea pe scenă treaba asta.
Semănăm cu Rolling Stones. La sex. Şi la longevitate
A.A.P.: Aţi depăşit trei decenii de activitate. Ce se întâmplă de-acum încolo? Mai aveţi ceva pân-la vârsta de azi a „Rolling Stones”, aproape 50.
C.M.: Noi semănăm cu ei. La sex. Şi la longevitate. Am fost la concertul de la Bucureşti din iulie 2007 şi am rămas cu senzaţia că au venit din altă dimensiune, când au plecat cu scena aia mobilă, ziceai că plutesc pe public. Plus scena! Am aflat că mai au două, în afară de aia cu care au venit. Andrei, ei aveau studio mobil din 1971, la 9 ani după înfiinţare. Au avut un consilier financiar extraordinar de bun, care le-a spus să privească-n perspectivă la ce vor face cu banii lor. Pe studioul ăla mobil a tras Deep Purple discul „Machine Head”: pe jumate de album sunt scrise mulţumirile pentru Rolling Stones, pentru studioul mobil, înţelegi? Cântarea-n sine, energia degajată, cum au fost îmbrăcaţi, totul a fost lecţie de marketing în muzică.
A.A.P.: Nici nu conta că, propriu-zis, muzical, ei nu cântau cine ştie ce.
C.M.: Ei nu sunt performeri. La Jagger e o chestie genială, a spus-o şi Moţu Pittiş: el povesteşte! Poate să fie răguşit, tot aia e, nu se simte.
A.A.P.: Şi Keith Richards a fost formidabil, chiar când n-a prea nimerit corzile, la solo-uri.
I.D.: Mulţi m-au sunat, după concert, şi n-au înţeles de ce nu-i critic. Domnule, ei nu sunt instrumentişti nemaipomeniţi, ei aşa cântau în 1970, aşa cântă şi-acum. Au atâţia ani în spate, au piese pe care toţi le ştiţi, veniţi să-i vedeţi şi cu asta basta, ce mai discutăm?! Au venit, au făcut spectacol cu energie cât încape. Alţii, la vârsta lor, merg cu bastonul.
Halba de whisky a lui Bon Scott şi profunzimea de la Led Zeppelin
A.A.P.: Pe cine alegi între Bon Scott şi Brian Johnson, de la AC/DC?
C.M.: Bon Scott, mă! Ştii ce se-ntâmplă, Andrei? Există mulţi vocalişti care au studii muzicale şi de tehnică vocală, dar nu transmit. Şi este opusul: unii, care au o charismă devastatoare, care n-au studii muzicale, nici studii de tehnică vocală, gen Bon Scott, care a fost campionul performanţelor bahice...
I.D.: Era şofer de trailăr, de TIR...
C.M.: Bon Scott a şi spus într-un interviu din „Paris Match”, întrebat de ce e considerat un tip special: „Pentru că beau foarte mult!”, şi a spus asta de parcă ar fi spus „Pentru că am scris o carte”. El n-avea traume, să se ferească. Iar reporterul spune: „Îl găsesc la bar, în faţa unei halbe pline cu whisky”. Halbă! Asta era partea obişnuită a vieţii lui. Fără discuţie, deci, îl aleg pe Bon Scott. După ce a murit Scott, cu Brian Johnson, venit de la o trupă scoţiană de mare succes, Geordie, dar nepromovată cum trebuie până în 1980, AC/DC a trebuit să se muleze după ambitusul lui vocal.
A.A.P.: Care sunt trupele care te înfioară cel mai mult?
C.M.: Din fericire, sunt multe: cel mai mult, Led Zeppelin, în special albumul 4, cu „Stairway to Heaven”...
A.A.P.: Mai mult decât AC/DC?
C.M.: Da, pentru că sunt mai profunzi şi mai performanţi pe scenă. Poate doar Angus Young e peste Jimmy Page, pe chitară, uneori, la viteză, la intervenţii. Ca balans, dacă, asculţi „Cashmir” cu Zeppelin, nici măcar AC/DC nu cred că se ridică la nivelul lui Zeppelin. AC/DC n-are egal la fluenţa aia incredibilă şi la energie. La show, pe primul loc, e direct Pink Floyd, care e alt gen de spectacol! Genesis, pe doi. Apoi Deep Purple, Whitesnake. Culmea e că Whitesnake a fost acuzat de intrare în comercial pentru „1987”, care e un album infernal de bun. Am văzut un documentar, în care critica i-a desfiinţat, că au umblat şi la aspectul fizic. Dar totul a fost clar: „Hai să facem bani!”, dacă te uiţi bine.
A.A.P.: Care sunt bateriştii tăi preferaţi, Nelule?
I.D.: Eu sunt cu cel de la Led Zeppelin. John Bonham e tăticul meu. Şi acum, când îl aud, înnebunesc. Stau şi dau tare difuzoarele. E extraordinar. Sunt şi alţii buni, cel de la Whitesnake de exemplu, dar sunt prea mecanici.
C.M.: Sunt mulţi foarte tehnici, Ian Paice de la Purple, Neil Peart de la Rush, care, la tehnică... s-a terminat! Dar nu transmit, n-au balansul ăla de la Led Zeppelin.
„Iris”, o floare care se îndreaptă spre centenar, cu ajutorul publicului.
„Cenaclul Flacăra” - părinţii Irisului şi nu numai
A.A.P.: Dacă vi s-ar cere să daţi, pentru un dicţionar, definiţii subiective, în doar câteva cuvinte, ce aţi scrie în dreptul numelor „Iris” şi „Cenaclul Flacăra”?
C.M: Greu! M-ai încuiat aici! La „Iris”, în afară că floarea ţine doar în luna mai şi e venerată în Japonia, pentru trupă aş spune aşa: „Iris - o floare care se îndreaptă spre centenar, cu ajutorul publicului”. „Cenaclul Flacăra - părinţii Irisului şi nu numai, dintre artiştii români.” Nu spun „părinţii adoptivi”, pentru că ar fi aiurea. Eu aşa am crezut, încă de când am debutat la Cenaclu, de ziua lui nea Adrian, când a făcut 39, la Medgidia, pe 20 iulie 1982: „Cenaclul înseamnă părinţii Irisului şi nu numai”. La „nu numai”, cine are minte să-nţeleagă, ştie ce vreau să spun.
Andrei Păunescu: Nelule?
Ioan Dumitrescu: Aoleu, m-ai luat pe mine cu definiţiile de dicţionar?! „Formaţia Iris înseamnă o viaţă de om şi un vis”. Atât. Iar la „Cenaclul Flacăra”: „Tot ce s-a întâmplat aici a fost tot ca un vis, o speranţă a publicului tânăr şi a oamenilor din acea perioadă din România”, care, pur şi simplu, pot să spun că nu aveau alt loc unde să se descarce, să se bucure. Era singura fază pe care o aveai, ca să te bucuri. Când îl vezi pe tatăl tău, pupă-l din partea noastră, salută-l. Toţi înjură parlamentarii, dar nimeni nu spune ce face taică-tu, cum îi ajută pe oameni, că se ocupă de ei, că se tocmai până-n Hunedoara, peste tot, mereu. Bravo lui! Are demnitate şi a avut întotdeauna coloana dreaptă. Nimeni nu scrie astea în interviuri, nimeni nu scrie de bine: să fie numai ce-i nasol!
Cristian Minculescu: Şi chestia aia cu aţipitul... Da, băi, dar, dacă aţipeşte dânsul, aţipeşte Adrian Păunescu! Care-i problema? Stai, bă, un pic, că şi aici e o diferenţă de obraz. El, în zece secunde, face cât fac alţii în patru ore. Îl mai vedem pe la televizor, a fost un regal interviul ăla de la Brancu, la Agentul VIP, pe Antena 2. Are spirit de mare angajament, mânca-ţi-aş, nu e închistat, nu e cocârjat. Vă urmăresc, cumpăr şi citesc tot, „Flacăra” vinerea, nu? Ce, eşti nebun? Cenaclul a fost dreptul la speranţă şi sfidarea condiţiei! Singura oază de libertate, mă, la propriu, ce să mai vorbim, că aşa a fost. N-a fost aşa?
Încă din prima seară în care trupa Iris a venit la Cenaclul Flacăra, în sala sporturilor din Medgidia, pe 20 iulie 1982, am simţit că viaţa mea s-a schimbat. Nu spun vorbe fără acoperire, nu arunc cuvinte de recunoştinţă acolo unde ele nu sunt justificate, nu caut cu tot dinadinsul oameni cărora să le recunosc importanţa în existenţa mea. Aveam 13 ani, iubeam muzica, învăţasem câteva acorduri la chitară, ascultam folk şi rock, dar nu văzu
