Încă nu ne-am spus,
Remuşcări apar,
Trec pe sens contrar
Şi cum ne-am iubit,
Sare şi cuţit,
Iar şi iar.
Câte vorbe-am spus,
Cum s-au dus în sus,
Toate ni s-au şters
De pe univers
Şi ne-am regăsit
Neîncărunţit
Într-un vers.
Cumplit cuţit
Ascut în lut,
Cioplesc firesc,
Nătâng,
Te strig prin frig,
Răspuns ascuns
Aştept în piept
Şi plâng.
Îndur contur
Pe ochi deochi,
Rămân la sân
Apoi,
Secret în plic
Îţi scriu şi zic
Citeşti, dai veşti
De noi.
Îmi place să scriu când am ceva să vă transmit, nu să fac prezenţa, formal, în propria casă. Aşadar.
daş, colegul lui de trupă folk ad-hoc.
umai), Vasile Mardare a fost un bun condiment folk al serii (Păpuşarii, Ţiganca dela semafor, Nicio carte, Două mii de ani), iar eu cred că am reuşit să îi ţin atenţi, chiar entuziaşti, pe oamenii din tribună şi de pe gazon, care au fost şi nişte remarcabili parteneri de dialog.
Cristi Bordaş aduşi din nou pe scenă, nişte mostre de evergreenuri ale Cenaclului Flacăra, majoritatea propuse sau chiar cântate de spectatori (Rugă pentru părinţi, Dor de Cluj, Bieţi lampagii, Totuşi iubirea, La o cană cu vin, Puştoaica). Am făcut şi o piesă nouă, aproape improvizată, Prostul gust suveran. "Dacii liberi" au cântat şi au dansat cu noi, nelăsându-ne să plecăm.
ură şi alţi prieteni care au apreciat un concert 100% pe viu, cu de toate.
http://www.trilulilu.ro/cyrytel/5f42670a983e89
http://www.renasterea.ro/rb/index.php?option=com_content&view=article&id=3548:lecie-de-istorie-cu-daci-liberi-i-zane-adevrate&catid=48:culturabn&Itemid=28
„Care-i vârful, mielule? Plumbuita, domnule!”
• Locul: Bucureşti, Parcul Plumbuita;
• Data: Luni, 1 iunie 2009;
• Durata: patru ore şi jumătate (de la ora 19.30, până la miezul nopţii);
• Număr de participanţi: 3000 (câteva sute pe scaune, în faţa scenei, şi câteva mii, în picioare, pe aleile, pe dâmburile şi, de fapt, pe toată întinderea intrării în parcul, excelent amenajat de Primăria Sectorului 2);
• Calitatea manifestării: extraordinară (cu dese momente în care publicul a cântat alături de scenă, s-a ridicat în picioare şi a aplaudat entuziast; s-au vărsat şi lacrimi de emoţie, la momentele dedicate Basarabiei, lui Grigore Vieru, limbii române, părinţilor, artiştilor vii şi morţi şi ţării, în întregul ei);
• Echipa Cenaclului: Adrian Păunescu, Victor Socaciu (şi „Biroul Executiv”), Mircea Vintilă, George Nicolescu, Cristian Buică, Magda Puskas, Octavian Bud, Vasile Mardare, Valentin Moldovan, Emeric Imre, Mădălina Amon, Vanghele Gogu, Raul Cârstea, Neculae Constantin Lae, Walter Ghicolescu, Andrei Păunescu şi trupa „Totuşi” (Ionel Tănase Tase – tobe, Mihai Napu - bass şi voce);
• Debuturi: excepţionala Maria Crăciun (din Galaţi, în vârstă de 9 ani, cu piesa „Pentru ea”, pe versuri de Grigore Vieru şi muzică de Ion Aldea Teodorovici”, pe care a reluat-o, în aplauzele şi lacrimile publicului şi ale scenei, după 2 ore şi jumătate de spectacol); Mihai Teleagă (fostul bassist al „Companiei de Sunet” a lui Vali Sterian) şi grupul de tineri din Târgu Ocna pe care-l coordonează, „Vox Harmony” (format din Claudiu Dănăilă, Narcis Gherasim, Emanuel Ghineţ), cu piesa „Hora”, pe versuri populare, culese de Vasile Alecsandri, şi „Ce tragici sunt folkiştii morţi”, pe versuri de Adrian Păunescu); Cristian Bordaş (31 ani, actor la Teatrul de păpuşi din Arad, cu piesa „Copii fără părinţi”, pe versuri de Adrian Păunescu); Ciprian Anghel (din Bârca-Dolj, 18 ani, viitor preot, cu piesa folclorică „De-ar şti cucul să vorbească”);
• Programul:
- Adrian Păunescu (recitarea poeziei „Repetabila povară”, concepţia şi prezentarea manifestării, dialogul cu publicul, versurile majorităţii pieselor cântate);
- Victor Socaciu, însoţit de trupa „Biroul Executiv” (care a deschis spectacolul cu „Vânare de vânt”, cântând, ulterior, „Treceţi batalioane”, „Tata şi caii”, „Oameni de zăpadă”, „Charlie Chaplin”, „Bună ţară, rea croială”, „Roata”. La acest spectacol, Andrei Păunescu a fost bateristul trupei lui Victor Socaciu);
- Mircea Vintilă (ultimul recital al serii: „Un om pe nişte scări”, „Pământul deocamdată”, „Hanul lui Manuc” şi „Mielul”);
- George Nicolescu („Foaie verde, spic de pâine”, „Bătrânii” - pe versuri de Octavian Goga, „Ritm de dragoste”, „Eternitate”, „Imnul înecaţilor din Atlantida” şi „Ordinea de zi”);
- Cristian Buică („Imnul Europei de Răsărit”, „Vagabonzi pe plaiul mioritic”, „Dragul nostru Ardeal” şi „Măicuţa când m-o făcut”);
- Magda Puskas (”La Sântă Mărie Mare”, „La o cană cu vin”, „Rugă pentru părinţi” şi ”Nu-i lumină nicări”);
- Octavian Bud („Niciodată”, piesă despre care A.P. a spus: „Actualitatea unui cântec este profunzimea lui”, „Cântec pentru libertate” şi „Marşul Ardealului”);
- Andrei Păunescu („Doamne, ocroteşte-i pe români” şi, la finalul spectacolului, „Ţara”- „Trăiască Moldova, Ardealul şi Ţara Românească”);
- Vasile Mardare („Totuşi, Doamne”);
- Valentin Moldovan („O iubire mortală”, „Graiul meu nemuritor - floare micşunea” – muzică şi versuri de Grigore Vieru, „Fecior de moroşan”);
- Emeric Imre („Nebun de alb” şi „Protest antişovin”);
- Mădălina Amon („Nu-s parale” şi „Bieţi lampagii”);
- Vanghele Gogu (la voce şi armonică, piesele folclorice aromâne „Cât ti voi” şi „Bobo” şi compoziţia „Ninsoarea de adio”);
- Mihai Napu („Suntem pe mâna unor nebuni”);
- Raul Cârstea şi Neculae Constantin Lae („Ca un fum de ţigară, sufletul” şi „Vedere din Salzburg”);
- Walter Ghicolescu („Telefon peste moarte”);
- Trupa „Totuşi” (Andrei Păunescu – voce, chitară, Mihai Napu – bass, Ionel Tănase Tase - tobe: piesele rock „Noi”, „Ţara lui Impozit Vodă”, „Roboţii” şi „În aşteptarea zorilor de zi”);
• Succesele manifestării: “Pentru ea” (Maria Crăciun), “Ordinea de zi” (George Nicolescu), “Treceţi batalioane” (Victor Socaciu la primul microfon), “Doamne, ocroteşte-i pe români” (Andrei Păunescu), “Suntem pe mâna unor nebuni” (Mihai Napu şi trupa “Totuşi”), momentul dedicat părinţilor, cu Adrian Păunescu recitând “Repetabila povară” şi Magda Puskas cântând “Rugă pentru părinţi”, “Nebun de alb” (Emeric Imre), “Cât ti voi” (Vanghele Gogu), “Niciodată” (Octavian Bud), “Imnul Europei de Răsărit”, “Dragul nostru Ardeal” (Cristian Buică), “Marşul Ardealului” (cu întreg cenaclul la microfoane, la piesa regretatului Emilian Onciu, pe versuri de Adrian Păunescu), “Ţara lui Impozit Vodă” (trupa “Totuşi” şi Andrei Păunescu), “Bieţi lampagii (Mădălina Amon şi Magda Puskas), “Fecior de moroşan” (Valentin Moldovan), “Tata şi caii”, “Roata” (Victor Socaciu), “Pământul deocamdată”, “Mielul” (Mircea Vintilă, cu un refren spontan de încheiere, transmis de A.P., pe o hârtie, veteranului folkului românesc: “Care-i vârful, mielule? Plumbuita, domnule!”), „Castelul” (cu tot cenaclul la microfoane);
• Evenimente:
- Revenirea Cenaclului Flacăra în Capitală, într-un mare spectacol în aer liber, exact de Ziua Copilului;
- Şi vremea a fost bună cu artiştii, cu publicul şi cu organizatorii: la ora spectacolului, temperatura a fost tocmai bună pentru o manifestare sub cerul parţial înnorat, deşi cu o zi înainte de concert abia se încheiase o ploaie apăsătoare, iar cu o zi după concert a avut loc una dintre cele mai violente furtuni din istoria Bucureştilor, care a pus la pământ copaci, panouri publicitare cu candidaţi la alegerile europarlamentare, reţele de electricitate şi a inundat zone întinse ale oraşului;
- Publicul (în care s-au aflat oameni veniţi din toată ţara, numeroşi suporteri dinamovişti şi nu numai, din vecinătatea cartierului Colentina-Doamna Ghica, mulţi spectatori de origine chineză, oameni de toate vârstele şi condiţiile sociale şi intelectuale) a scandat, generos, numelui handbalistului român Marian Cozma, ucis la începutul acestui an în Ungaria, iar Magda Puskas şi toţi cei aflaţi pe scenă au cântat „Nu-i lumină nicări”;
- La spectacol a participat şi Raisa Vieru, văduva marelui poet, Grigore Vieru, mort la începutul lui 2009. Grigore Vieru a fost una dintre marile absenţe de pe scena Cenaclului, după ce, în noiembrie 2008, a participat la toate spectacolele turneului hunedorean şi la marele concert dela Sala Polivalentă din Bucureşti;
- La sugestia unor spectatori entuziasmaţi, care-i cereau lui Adrian Păunescu să candideze la preşedinţia României, poetul a mulţumit, mărturisind, însă, cu amărăciune: „De orientarea actuală către bestialitate şi de politică m-am săturat ca de merele acre... din grădina altora”;
- În aplauzele asistenţei, A.P. l-a invitat, pentru câteva minute, pe scenă, pe „vinovatul” principal pentru organizarea marelui spectacol din Parcul Plumbuita, primarul Sectorului 2, Neculai Onţanu;
- Manifestarea de muzică, poezie şi dialog a avut două finaluri. După „Castelul” (cântec căruia conducătorul cenaclului i-a adăugat pe loc versurile „Dar flacăra noastră există / Şi vom mai veni... viaţă bună!”), aplauzele au făcut ca artiştii să revină pe poziţii, pentru un al doilea epilog, cu Andrei Păunescu la primul microfon: „Ţara” (piesa care conţine acel refren de reverberaţie naţională: „Trăiască, trăiască, trăiască, să trăiască Moldova, Ardealul şi Ţara Românească”) şi cu Adrian Păunescu, care şi-a exprimat încă o dată public credinţa, din care Cenaclul Flacăra s-a născut, în 1973, şi din care acest fenomen de cultură naţională a renăscut mereu: „Până la capăt cu poporul meu, aşa să mă ajute Dumnezeu!”;
- Mai multe canale de radio şi televiziune (TVR, Naţional TV, Radio Bucureşti) au realizat, în anumite momente, transmisii în direct de la concert, un adevărat eveniment de cultură şi de participare vie a oamenilor care iubesc arta de bună calitate şi vor să contracareze prin muzică şi vers ascensiunea inculturii, a subculturii şi a prostului gust din România de azi;
• Câteva dintre biletele primite de Adrian Păunescu din sală, la masa de pe scenă:
- “Gratitudine fără margini poetului autosacrificat, Adrian Păunescu! Dreptatea pentru inginerul Ioan Crişan, pe care aţi implorat-o în 1973, a fost obţinută în 2003 la CEDO.”;
- „Diaspora română din Anglia, Franţa, Germania, Italia, Statele Unite, Suedia urează viaţă lungă Cenaclului Flacăra. Primiţi, domnule Păunescu, stima şi aprecierea românilor din diaspora. Semnează: Cati, Radio Pro Diaspora, Doamne-ajută!”;
• Calitatea organizării: excelentă, datorită implicării deosebite a gazdelor noastre de la Primăria Sectorului 2 (Neculai Onţanu - primar, Mariana Georgescu - director pentru relaţii publice, Cristian Lemnaru - director general, Viorel Ioviţu – director al Centrului Cultural „Mihai Eminescu”);
• Echipa tehnică şi partenerii Cenaclului : Florin Ionescu – sunet şi lumini, Vali Amon – video, Violina Crăcană, Ana Maria Păunescu, Dana Hârjoabă, Cristian Dăscălescu – foto, AMM – captură audio, parteneri media: Radio Bucureşti (98,3 FM, www.radiobucuresti.ro) şi revista “Flacăra lui Adrian Păunescu”;
• Cronica: Andrei Păunescu.
Joi seara, 28 mai 2009, am fost cu colegii din trupa Totuşi la Zilele Snagovului. Am încheiat spectacolul de pe stadion, cu mult rock, deşi ne cam puseseră pe gânduri orele anterioare, în care tarafurile, soliştii de muzică populară sau pseudopopulară, micii, berea, fumul şi euforia păreau să nu aibă nimic în comun cu ceea ce aveam noi de spus. Dar a fost invers, adică foarte bine. Am găsit la Snagov o mulţime de tineri care nu ne-au lăsat să plecăm vreo oră, până seara târziu, când tehnicienii - care s-au descurcat bine - ne-au făcut semne că se taie curentul, fiindcă spectacolul ar fi trebuit încheiat demult. Eu, alături de basssistul Mihai Napu (stânga, în poză), toboşarul Tase (Ionel Tănase, în mijloc, în imagine) şi partenerul de o seară Adi Iliescu (clape, care nu apare în foto), am cântat piesele noastre Amor cubist, Acelaşi basm, Şapte mări şi şapte ţări, Suntem aroganţi, Ţara lui Impozit Vodă, Doamne ocroteşte-i pe români, Roboţii, Totuşi, şi preluările Europa (Santana), We wiil rock you (Queen), Knockin' on heaven's door (Guns & Roses). Dacă ştiam din timp, vă anunţam înainte. Dar a fost ceva aproape spontan, aşa că nu fac decât o scurtă cronică şi le mulţumesc celor care au fost acolo, susţinându-ne, chiar şi musculiţelor insistente (pe care le puteţi vedea dacă priviţi atent poza, cu zoom) care au fost atrase de tricourile galbene de pe mine şi de pe Mihai, considerându-ne nectar (mai ales pe el, despre care se spune că este "un dulce").
Despre lauda de sine, cea care poartă cosmetizarea la catarg, nu este nevoie să spunem decât că plăcerea autogâdilării ne-a făcut să ţinem minte, încă din istoria străveche, numai ce ne-a convenit din referinţele unuia dintre primii specialişti antici, Herodot, căruia îi preluăm, cu pieptul umflat, citatul despre strămoşii noştrii, geţii, care erau “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci...”, ascunzând sub covor continuarea istoricului, care mai spusese: „... dar unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi... La ei, la traci, trândăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca câmpului e îndeletnicirea cea mai umilitoare; a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viaţă”. Între cele două extreme – care sunt fie fardul excesiv, fie neîngrijirea excesivă - ni se dezvoltă, spre prea bine sau spre prea rău, autopăcăleala în evaluarea adevăratului nostru profil, de individ sau de neam.
Nu e bine, fireşte, să privim în oglindă numai părţile care ne plac, dar nu e bine deloc nici să facem abuz de un pseudospirit autocritic, care ne poate transforma şira spinării în zgârci şi creierul în canal colector de scursori. Să recunoaştem ce este rău în noi, dar să nu alegem doar răul despre noi. Adevărul cosmetizat înseamnă mutilare, dar adevărul înnegrit cu voia nu înseamnă nicidecum soluţia pentru luciditate şi supravieţuire demnă. Adevărul este dulapul incomod, cu mai multe nivele, pe care stau şi bunele, şi relele, ca în orice construcţie omenească, şi aşa trebuie să îl păstrăm, nu aruncând rafturile cu păcate sau cu virtuţi, în funcţie de dispoziţia, când narcisistă, când sinucigaşă.
Ca să fim credibili, atunci când ne facem autoportretul, trebuie să spunem despre toate ale noastre, încărcându-ne inima cu energia pozitivă pe care o naşte încrederea în calităţi şi stând de gardă în faţa propriilor păcate.
Cum să nu ne apuce ruşinea, când aflăm că atâţia români au spus despre români, de-a lungul vremii, că sunt ombilicul planetei, că nu-i nimeni ca românul de harnic, de deştept, de frumos şi de drept, când ştim că, de-o istorie încoace, abia ne ţinem pâinea, apa şi frontierele, abia ne ducem paşii pe pământ, încercând să-i facem pe străini să ne localizeze pe hartă şi să nu mai confunde Bucureştii cu Budapesta?
Dar cum să nu ne apuce revolta, când vedem cu câtă plăcere, aproape patologică, unii români vorbesc despre români doar ca despre o hazna a viciilor, a strâmbătăţii, a murdăriilor, a brutalităţii?
Selecţia echilibrată şi echitabilă este marea problemă a oricărui portretist, istoric, cronicar, analist sau moralist, chiar dacă, de cele mai multe ori, e bine să fim mai atenţi la cele rele, ca să ştim că le avem de transformat în bine, ca o apă desalinizată, care poate astâmpăra setea.
Cantemir şi portretul tendenţios al românilor
Dimitrie Cantemir este unul dintre cei care au căzut în acest hău, al supradimensionării defec
telor propriului popor. Nimeni nu contestă talentul scriitorului-muzician-istoric-domnitor, din „Descrierea Moldovei”, dar să nu uităm că lucrarea aceasta a fost scrisă direct într-o limbă străină şi că istoria nu înseamnă, întâi de toate, talent literar şi pamflet, ci adevăr, oricât de sec ar fi el. Suntem plini de defecte, ştim asta, dar, „Defectele moldovenilor”, identificate de Cantemir, nu sunt decât o parte din ceea ce ar fi trebuit să fie portretul întreg al unui neam care, dacă nu ar fi avut şi uriaşe calităţi, ar fi ieşit din istorie, atât fizic, cât şi cultural:
„Învins de argumentele acestei iubiri de adevăr, mărturisesc sincer că, în afară de credinţa ortodoxă şi de ospitalitate, cu greu am putea găsi printre moravurile moldovenilor ce să lăudăm pe bună dreptate. Toate viţiile care se întâlnesc la ceilalţi oameni stăpânesc şi pe moldoveni, dacă nu totdeauna în mai mare măsură, cu siguranţă însă nu în mai mică; calităţile lor, dimpotrivă, sunt rare şi, cum sunt lipsiţi atât de o bună învăţătură, cât şi de exerciţiul virtuţilor, cu greu vei găsi un om care să strălucească prin virtuţi faţă de ceilalţi, afară doar dacă l-a ajutat o fericită înzestrare din naştere”;
„Îngâmfarea le este mamă şi trufia, soră”;
„În general, sunt îndrăzneţi şi gata de ceartă, totuşi repede se potolesc şi se împacă cu adversarul. Vorba duel nu le este cunoscută. Ţăranii rareori ajung de la vorbe la arme; închid gurile mai slobode ale semenilor lor cu ciomegele, cu vergile şi cu pumnii”;
„Sunt glumeţi şi veseli, iar inima nu o au prea departe de gură, dar, aşa cum uită lesne duşmăniile, tot astfel nu păstrează prea mult prieteniile”;
„De la beţie nu se dau în lături, nici nu se prăpădesc după ea; plăcerea lor cea mare este totuşi să întindă mese de la a şasea oră din zi până la trei noaptea, uneori chiar până în zorii zilei, şi să se îndoape cu vin până varsă”;
„La primul lor atac se arată totdeauna foarte aprigi, la al doilea moi, respinşi şi de astă dată, rareori îndrăznesc să atace şi a treia oară. Totuşi, au învăţat de la tătari să se întoarcă din fugă şi cu acest meşteşug nu o dată au smuls victoria duşmanului învingător”;
„Cu învinşii sunt când blânzi, când cruzi, după cum îi îndeamnă firea lor nestatornică”;
„Nu cunosc niciun fel de măsură: când le merge bine, se îngâmfă; când le merge rău, se descurajează. La prima vedere, nimic nu le pare greu; dacă se iveşte cea mai mică greutate, se tulbură, nu ştiu ce să facă şi în sfârşit, dacă văd că încercările lor sunt zadarnice, sunt cuprinşi de căinţă, târzie însă, de ce-au făcut. Lucrurile stând astfel, nu se poate atribui decât deosebitei şi nerăitei providenţe divine faptul că Imperiul Otoman, atât de mare şi de înfricoşător, după ce a răsturnat prin lupte întreaga stăpânire a romanilor în Asia şi într-o bună parte a Europei, după ce a supus cu sabia Ungaria, Serbia, Bulgaria şi nenumărate alte regate şi după ce a subjugat cu forţa neamul cel preaînţelept al grecilor, n-a putut să silească un popor atât de necultivat şi de slab a primi supunerea cu sabia şi, deşi acesta a îndrăznit de-atâtea ori să scuture jugul primit de bunăvoie, ei i-au lăsat neatinse şi nevătămate rânduielile politice şi religioase”;
„Moldovenii nu numai că nu iubesc învăţătura, dar aproape toţi o urăsc. Nici măcar numele ştiinţelor şi artelor nu le sunt cunoscute. Ei cred că învăţaţii nu pot fi cu mintea întreagă în aşa măsură, încât atunci când vor să laude ştiinţa cuiva, spun că a ajuns nebun de prea multă învăţătură”;
„Boieroaicele sunt frumoase într-adevăr, dar cu mult mai prejos în frumuseţe decât femeile din popor; acestea le întrec în frumuseţe, dar de cele mai multe ori sunt uşuratice şi pline de năravuri destul de ruşinoase. Unele beau bine cât sunt între pereţii casei lor, dar în public rareori vei vedea o femeie beată”;
„Sunt oşteni buni şi aprigi, dar în acelaşi timp fără astâmpăr şi nestatornici: dacă n-au vreun duşman din afară, din pricina trândăviei lesne se strică şi pornesc a se răzvrăti împotriva căpitanilor lor şi nu rareori împotriva domnitorului însuşi”;
„Fac dese furturi şi tâlhării şi, dacă năvălesc în ţinuturile tătăreşti, spun că nu au răpit bunurile altora, ci că le-au luat înapoi pe-ale lor” şi atâtea alte fragmente.
E ceva din noi înşine în textul lui Cantemir? Ar fi absurd şi nedemn să nu recunoaştem. Dar unde este binele din noi? Autorul îl cam îneacă în noroi, pentru că vanitatea artistului Cantemir răpune mândria românului Cantemir, iar fostul domn îşi deschide şi îşi înstrăinează sigiliul sufletului pentru gloria literară şi pentru 
supravieţuirea îndestulată, la o curte străină. Este de subliniat marea diferenţă de atitudine, nu numai dintre domnitorul Constantin Brâncoveanu (care a preferat să moară, împreună cu fiii săi, decât să se lepede de credinţa sa), şi domnitorul volatil de atâta cultură şi polivalenţă, Dimitrie Cantemir, ci şi între Cantemir şi Titu Maiorescu. Dimitirie Cantemir (1673-1723) observă, cu vinovată şi cinică detaşare, lipsa de învăţătură a poporului său, dar, deşi este domnitor al Moldovei în două rânduri, pleacă să trăiască supus, ca umil consilier al ţarului rus Petru I, pe când Titu Maiorescu (1840-1917), care, ca tânăr posesor al unui doctorat în 
Germania, este invitat să îşi continue cariera universitară în Apus, revine grabnic în ţară să construiască instituţii de cultură şi de învăţământ.
Din cartea lui Cantemir mai reiese, însă, şi că tot ce e rău la moldoveni, la români adică, ar fi din ei înşişi, iar tot ce este bun ar veni de la natură, de la prea buna providenţă, de la Dumnezeu, din exterior adică: frumuseţea femeilor şi norocul nostru de a nu fi fost distruşi de turci, care supuseseră şi trecuseră prin sabie două continente, dar pe noi ne lăsaseră, inexplicabil, cu laţul mai puţin strâns peste grumaz, peste turlele bisericeşti şi peste tronurile domneşti.
Noica despre „lăutărismul” din cultura română
Dealtfel, Cantemir este sancţionat, aspru şi inteligent, aparent doar din perspectivă culturală şi ştiinţifică, de către gânditorul Constantin Noica, în articolul „Modelul Cantemir în cultura noastră sau Memoriu către Cel de Sus asupra situaţiei spiritului în cele trei ţări româneşti” (scris în 197
3, la 300 de ani de la naşterea lui D.C., şi apărut abia peste două decenii, postum, în revista „Viaţa Românească” nr. 1 din 1993, şi în volumul „Despre lăutărism” din 2007). Noica îl consideră pe Cantemir vinovat de lansarea unei lucrări cu pretenţii ştiinţifice, fără precizarea surselor, izvoarelor, şi mai ales de impunerea spiritului păgubos de „lăutărism” în cultura română, prin practicarea unei multispecializări facile, care duce inevitabil la pierderea forţei intelectualilor specializaţi într-un singur domeniu, de care o cultură are atâta nevoie. De remarcat este că Noica nu contestă partea de adevăr din textul lui Cantemir, ci subliniază nevoia unui echilibru dintre bine şi rău, în orice analiză:
„Cantemir ne-a dat un fel de model al omului de cultură român, dar modelul acesta, bun în el însuşi, are o contraparte tare proastă. (...) Într-adevăr, când e mare, omul de cultură român nu suportă o singură specializare sau simpla, oricât de adâncită, specializare. Nici Cantemir nu a putut rămâne la o singură specialitate, nici Ion Heliade Rădulescu, nici Hasdeu, nici Iorga în Istorie, nici Pârvan în clasicism, mai târziu în arheologie, nici Enescu în muzică, nici Coandă în materie de invenţii, nici Blaga în creaţie, nici Călinescu în cultură şi critică, nici Moisil în matematici, cu aceeaşi rezervă, în orice caz nici Ştefan Lupaşcu astăzi în filozofie (unde e poate singurul care să dea socoteală de tot corpul ştiinţelor noi), nici, în sfârşit, şi un izbitor relief, acest unic Mircea Eliade.
Că fiind aşa, omul de cultură român pune pe gânduri şi adesea indispune până la critică severă pe specialişti, nu e lucru de mirare...
La treapta imediat mai jos a omului de format mare, polihistorismul creator al românului, deschiderea sa către mai multe lucuri deodată, înţelegerea sa atât de cuprinzătoare, dar acum fără suficientă acoperire, nici creativitate, devin lăutărism (...).
Aş mărturisi mai degrabă că toţi suntem ameninţaţi – şi Dumnezeu ştie dacă scăpăm – de riscul acesta al lăutărismului (...).
Câţiva profesori dela Sorbona, pare-se, ca şi câţiva mari profesori germani – între alţii însuşi Heidegger , care la un moment dat vorbea cu simpatie de românaşi ce trecuseră pe la el, despre die Lateiner, cum spunea el – s-au întrebat uneori ce s-a întâmplat de-a lungul anilor cu tineri de mare talent care-şi luaseră doctoratele la ei. Nu s-a întâmplat mai nimic, li s-ar fi putut răspunde. Unii au devenit buni lăutari în cultura românească, alţii – puţini – au luat contrapartea şi au renunţat să facă orice, spre a nu cădea în lăutărism.
Căci acesta este faptul semnificativ pentru o cultură ca a noastră, prezidată de modelul Cantemir. Un asemenea model poate duce, prin degradare, la lăutărism, dar poate duce şi la anti-lăutărism acuzat, ba până la urmă la refuzul oricărei afirmări culturale, sau măcar la o afirmare voit unilaterală”.
În seria de victime ale lăutărismului sau anti-lăutărismului, ca şabloane simetrice de formare, Noica îi include şi pe excepţionalii săi contemporani, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Mihail Ralea şi chiar Emil Cioran. Cioran, după părerea lui Noica, „se bucură pe ascuns de toate creaţiile, ca şi de toate nedreptăţile şi strâmbătăţile omului, dar nu vorbeşte decât de strâmbătatea ultimă – sau primă -, aceea de a fi om. Prins între îngustimea limbii franceze şi îngustimea unei teme unice, cum este, el nu vrea să fie lăutar. Ştie perfect că are dreptate cu tema sa, dar uită că nu are decât dreptate; astfel că nu vrea să intre în orchestră, în taraful acesta al culturii, şi să cânte, cu sorţii de-a face pe ceilalţi să lase arcuşul din mână şi să spună:
Ş-aşa cântă cu căldură
De stă Oltul şi nu cură.
Îi rămâne numai să cânte un singur cântec, care şi acela e cuprins în versul popular:
Ş-aşa cântă de cu jele
De stă Oltul şi nu mere. (...)
Căci în definitiv marele Cantemir, care nouă ne pare a da modelul cel bun pentru omul de cultură român (când e mare şi el), fusese la propriu în tinereţe un fel de lăutar, pe la ospeţele mărimilor turceşti, unde era invitat în acest scop. Că din talentul lui lăutăresc a ştiut să scoată şi un sistem de notaţie muzicală, şi o primă monografie despre muzica orientală, aceasta îl absolvă de lăutărism la modul propriu. Dar cine ştie? ar spune necruţătorul nostru compatriot; poate că ceva din lăutarul anilor tineri a rămas totuşi în polihistorul şi creatorul Cantemir. (...)
Întorşi astfel la modelul Cantemir, la polihistorismul creator, la lăutărismul a toate simulator şi la anti-lăutărismul a toate negator, până la negarea persoanei proprii şi a culturii româneşti în general, ce putem oare spune despre acesta din urmă? Ce perspective are o cultură, cu răzleţe reuşite mari, şi în rest cu simplu lăutărism cultural, dacă nu cu un adevărat boicot al culturii de către inteligenţe, aşa cum spunea Blaga că se practicase aci boicotul istoriei? (...)
Istoria culturii europene nu rezervă prea mult spaţiu. Ea vrea persoane. Aci, la noi, e mai degrabă un duh plutind peste ape, ceva ca Orfeu, tracul acela chitharist.”
*
Adevărul, oricât de incomod ar fi, trebuie să ne guverneze până la a fi dispuşi la autocritică, dar nu în măsura în care autocriticarea să devină mutilare şi negare cu tot dinadinsul. Doar ştiindu-ne aşa cum suntem, cu partea noastră de geniu, cu partea noastră de eroism, cu partea noastră de banal, cu partea noastră de trădare şi cu partea noastră de mizerie, vom putea supravieţui, acceptând că şi lăutărismul, şi specializarea ne sunt proprii, cum sunt proprii oricărui popor, care nu trebuie judecat niciodată globalist, ci numai prin cazurile sale particulare, care-l transformă în sumă, în întreg. Oricât de înalt sau de prăbuşit ar fi totalul.
Andrei Păunescu
Foto: 1. Cantemir 2. Brâncoveanu 3. Maiorescu 4. Noica împreună cu Adrian şi Andrei Păunescu (1986)
Sunt om serios, am împlinit deja 40, de câteva zile, aşa că trebuie să credeţi tot ce vă voi spune mai departe, pentru că este absolut adevărat. Nimic închipuit, nimic contrafăcut, nici măcar nimic exagerat. În plus, am lăsat să treacă nişte ani buni peste cele ce mi s-au întâmplat, ca să se prescrie faptele şi să nu mai poată fi condamnat nimeni pentru ceea ce a făcut. Dar nu mai pot ascunde adevărul. Doresc să dau în vileag un mincinos şi un idiot. Mincinosul e nea Floricel, zis Piticul. Idiotul sunt eu, Andrei Alexandru Păunescu, născut la 3 mai 1969, posesor al C.I. seria RD numărul cutare, CNP 1690503etcetc.
Anul 1999. Cândva, dinspre toamnă către iarnă, m-a sunat nea Floricel Piticul, om de afaceri cu ceva cheag şi stare de invidiat (îi cumpăra aur fomeii sale nu ca fraierii, ieftin, de-ăla de 24, dela Dubai, ci de-ăla de 18, mult mai scump, dar de la cele mai şmechere magazine din Manhattan!, pentru căci Piticul subţire cu impresii se ţine). M-a sunat, deci, într-o vineri după-amiaza, târziu. Eram la volan, în drum dela Craiova spre Bucureşti. În dreapta – tata. Mi-am rugat respectuos părintele să răspundă în locul meu, că-s şofer legalist. Piticul s-a arătat bucuros că dăduse, fără să vrea, peste poetul ale cărui poezii le ştia pe dinafară. Mi-a spus, prin intermediarul cu care era conectat telefonic direct la istoria literaturii române, că are un mare necaz. Fiind deja vineri spre seară, banca nu mai era deschisă şi avea de plătit o factură scadentă la căldura de la fermă, altfel, îi tăiau nenorociţii conducta şi urmau să îi îngheţe oamenii şi animalele. Toţi prietenii pe care i-a căutat îi erau ieşiţi în week-end. Pe scurt, voia să-l ajut urgent cu ce bani am disponibili, să nu-i moară îngheţaţi porcul din coteţ şi paznicul din gheretă. Cică eram ultima lui speranţă. M-am simţit un cetăţean care are ocazia unică să devină erou şi am dat sentinţa: găsim noi o soluţie, nea Floricel, se poate!? I-am transmis că îl ajut cu tot ce am. Am alergat acasă, am scotocit prin toate buzunarele şi am golit portofelul cu „banii de maşână” (aveam planuri să îmi iau prima maşină, second, desigur, dar „nemţască”!). Ne-am întâlnit peste câteva ore, la un local de lux, propus de el (lefter-lefter, dar Piticul nu se compromitea în orice bombă!), unde, ca să îi arăt cât doresc să-l ajut să nu-i facă ţurţuri ferma până luni, am plătit eu şi cafelele: două degetare espresso, la preţ de Paris-Londra-New York la un loc. Dar pentru ce sunt prietenii?!
I-am dat banii în mână, 2000 de dolari în cap, totul fără acte - se poate, nea Floricel, între noi chitanţă?! Mi-a spus că mă sună luni, pentru restituire. Luni cică a avut ceva necazuri, să-l mai las câteva zile, dar sigur până la sfârşitul lunii se revanşează şi, fiindcă nu suportă să pară om fără cuvânt, îmi dă, fără să i-o fi cerut, şi o recompensă, s-o simt. Şi am simţit-o, în toate lunile următoare.
Anul 2000, vara. Îl sun pe nea Floricel, a 66-a oară: trebuie să plec în Germania după maşină, nea Floricel, mă-ncurci rău de tot, ce faci? Îmi spune că joi se rezolvă, că are de încasat vreo 10 milioane de dolari pentru fier vechi şi vreo 20 de milioane avans pentru mina de smaralde din Africa, unde o să dea lovitura vieţii. Bine, aşa să fie, zic! Garantez, ai cuvântul meu, zice nea Floricel, ruşinat.
Anul 2001, vara, într-o miercuri. Îl sun pe nea Floricel: ce facem, că a trecut un an jumate? Zice: Ştiu, băi, Andrei, iartă-mă, dar ce faci zilele viitoare? Eu sunt în Germania, la Dessau, 90 de km sud de Berlin, am afaceri şi nu mă pot mişca spre ţară câteva zile. Nu poţi să vii aici, să-ţi dau banii? Sau, dacă vrei, am un asociat care e dealer de Hyundai şi poţi să-ţi alegi ce maşină vrei, că şi aşa te-am amânat destul şi mi-e ruşine. Vii? Vin, nea Floricel. Unde, deci? Notez: Dessau, 90 de km până să ajung la Berlin. Când? Când vrei tu, eu sunt aici. Marţi mi-ar fi cel mai bine. Nu-ţi faci nicio grijă cu cazarea, cu masa, e treaba mea! Ok? Ai numărul meu, sună-mă când ieşi din autostradă, la Ausfahrt Dessau, şi vin şi te iau în 10 minute. Pe marţi şi iartă-mă, Andrei, dar asta a fost! Pe marţi, nea Floricel!
Mă şi simţeam prost, eram şi îngrijorat, şi agitat, din mai multe motive:
1) Sigur că Piticul întârziase cu plata un an şi jumătate, dar, dela 2000 de dolari până la multe mii, cât face o maşină nouă, e cale lungă, cum să exploatez un prieten?
2) Mie nu-mi place Hyundai-ul, vreau „maşână nemţască”!
3) Totuşi, e mai bine să iau maşina nouă, decât banii, că ies în câştig. O vând imediat, apoi iau un second nemţesc, tre-să-mi găsească Mihai Napu ceva, şi se rezolvă.
4) Plecarea e prea în scurt, nu mai pot aranja cu nimeni să mă leg de cineva care merge, mai ales că direcţia Berlin nu e prea bătută, aşa că iau o maşină şi conduc eu.
5) Dar ce-o să fac cu maşina cu care plec, după ce o iau pe aia nouă? Fomeia nu are carnet, aşa că îl sun pe George Chirca, prietenul bun din Vâlcea, şi îl rog să mă ajute, să vină când i-oi da eu semnul, cu maşina lui Vali Amon, până în Germania, ca să se întoarcă el la volanul maşinii cu care mă duc eu.
6) Dacă tot o să vină Vali Amon până-n Germania, făcând un ocol din Italia, unde are treabă în fiecare săptămână, de ce să nu o ia cu el şi pe nevastă-sa, Mădălina, care cântă şi e colegă cu noi la Cenaclu, poate facem un spectacol undeva în străinătate, dacă tot ne ducem.
7) Aranjez la Bruxelles, sun la Centrul Cultural, să facem săptămâna viitoare sau cealaltă un spectacol folk, eu şi Mădălina Amon, ca să nu se simtă prost femeia că bate degeaba Europa cu soţul, Vali, la rugămintea lui Chirca, implorat de mine, pus pe jar de Floricel Piticul, pentru înapoierea unui împrumut!
Uite-aşa, am luat-o în goană spre Berlin-Dessau, sa ajungem exact la data propusă de nea Floricel, marţi, dar pe lumină, să nu-l supărăm, că poate ne mai poartă vreun an cu banii. Un ultim telefon, de control: alo, nea Floricel, plec spre Germania, rămâne pe marţi după-masa,da? Floricel Piticul se simte ofensat: păi, sigur, nu aşa ne-a fost vorba, ein mann, ein worth, vorba neamţului, că de-aia au ajuns nemţii unde au ajuns! Scuze, nea Floricel, într-o oră, plec spre Germania. Drum bun, fii atent cum conduci, că pe la Leipzig se lucrează autobahnul şi sunt restricţii, au radare nemţălăii. Mulţumesc pentru informaţie!
Mergem noi ce mergem, trecem ca vântul prin Piteşti, Vâlcea, Sibiu, Deva (n-avem timp să-i salutăm pe Antalii noştri, că ne aşteaptă Piticul), Arad, Nădlac, Szeged, Budapesta, Viena, Passau, Regensburg, Nurnberg... Nici pipi nu prea oprim să facem, mereu, cînd ne vine. Mâncăm la pungă şi bem din sticlă. Ba chiar scăpăm uşor, doar cu o muşcătură de viespe în bucă, într-o pădure germană, unde erau stupi naturali prin brazi şi au ieşit viespile la aroma siropului nostru dulce, românesc. Mă tot gândesc câte acte o să am de făcut, să import maşina nouă, s-o vămuiesc, s-o înmatriculez, s-o vând, să vin iar în Germania s-o iau pe aia pe care o vreau, iarăşi drum, iar acte, dar, dacă dealerul lui Floricel vinde numai maşini sud-coreene, asta e, facem un efort şi scăpăm de gaura din buzunar.
Ultimii kilometri. Scăpăm cu bine de radarele de pe la Leipzig. Când văd pe autostradă panoul cu „Dessau – 8 km”, îl sun pe Floricel. Soarele încă nu a apus de tot, aşa că nu deranjăm. Până răspunde, se face ieşirea din autostradă. Îi zic: am tras pe dreapta, sunt pe breteaua către Dessau. Vă aştept cu avaria pusă. Floricel mă întrerupe: Andrei, iartă-mă, am avut o urgenţă şi sunt la Bucureşti, dar vin vineri înapoi. Te rog, înţelege-mă, mă revanşez, te sun când ajung în Germania!
Şi uite-aşa m-am pomenit aşteptând să-mi vină o idee, la 90 de km sud de Berlin, ce să fac până vineri, când vine Piticul. N-are cum să nu vină. Eu sunt aici, mă pipăi şi sunt eu, în Germania, conform înţelegerii. Noroc cu un prieten, care a răspuns la telefon şi m-a găzduit. Noroc că am luat şi ceva bani de rezervă la mine, să nu-i mâncăm lui Dan Daşoveanu toţi wurştii berlinezi şi tot piureul instant. Vineri seara, Piticul nu a sunat încă. Sun eu. Zice: jur, sunt în imposibilitate să plec acum, dar iau avionul de luni dimineaţa şi rezolvăm!
Încă trei zile de pribegie prin Germania şi nu numai, pentru că gazdele aveau weekendul aranjat deja şi nu ne mai puteau ţine. Decidem să plecăm până la Barcelona, ca să treacă vremea mai uşor. 1800 km dus, 1800 km întors, dar luni în zori suntem iar la Berlin, aşteptându-l pe Floricel! Îi spun la telefon lui George Chirca să stea pe poziţii în Rm.Vâlcea, că oricând pot să-l sun, să plece cu Amon spre Berlin-Dessau, doar să apară Piticul. Dar Piticul Floricel nu a mai apărut, iar eu, fără bani, fără maşină nouă, dar plimbat zdravăn prin Europa, fără să fi vrut asta neapărat, m-am întors în ţară cu aceeaşi maşină cu care plecasem, cu spectacolul dela Bruxelles ratat, cu prietenii ţinuţi în blocstarturi de pomană şi cu multe speranţe că îmi voi vedea banii în ţară – ein mann, ein worth (un om, un cuvânt!).
Anul 2009, mai. Sunt câţiva ani de când nu am mai aflat nimic de nea Floricel Piticul, decât indirect. Unii cunoscuţi comuni îmi mai spun, din când în când, că trăieşte din mila unora şi a altora, că l-a lăsat nevasta, că a pierdut şi casa, că fiul lui nici nu vrea să audă de el, că stă mai mult plecat din Bucureşti, pentru că alţii pe care i-a înţepat nu se mulţumesc să-l evoce în scris, după 10 ani, ca mine, ci îl evocă în scris, la autorităţi, ba chiar vor să-i evoce şi câteva după omoplaţii cocoşaţi de atâtea păcăleli, în care crede cu tărie.
Mă înţeleg, sper, acum, prietenii, de ce nu mai împrumut, de atunci, nimic, nici bani, nici cărţi, nici discuri? Împrumut doar aforisme: a greşi e omeneşte, a persevera e prosteşte. Mă străduiesc, măcar de atunci încoace, să aplic, chiar tardiv, înţelepciunea asta, pe care am cumpărat-o scump, cu 2000 de dolari, deşi era deja foarte folosită, plus cheltuielile de drum, casă şi masă în Germania, pe o săptămână!
Am fost, pe 9 şi 10 mai 2009, adică sâmbăta şi duminica trecută, la Vaslui. Ne-au invitat ziarista Mihaela Manu şi cântăreţul Ion Chiriac. Dincolo de senzaţia ciudată pe care am trăit-o, revenind a nu ştiu câta oară în acest oraş şi găsind acum străzile şi trotuarele mai mult pustii decât populate, am descoperit că, deşi localitatea se află în implozie socială şi economică, vasluienii sunt mulţi şi calzi, când e să îi adune o manifestare de spirit pe care şi-o doresc.
Ce am făcut până la 40
După mulţi ani, în care nu am mai ajuns să-mi văd echipa pe stadionul ei, am fost miercuri, 8 aprilie 2009, pe Centralul craiovean - azi "Ion Oblemenco", la meciul de revanşă, pe care mi l-am dorit, în toţi anii de neputinţă, în faţa adversarilor tradiţionali de la Dinamo.
inferioare, de amatori.
de atâta vreme, rezultat pentru care ar da chiar şi o retrogradare.
Cristian Minculescu şi Ioan Dumitrescu,
Pentru statisticile reci şi seci, este un cetăţean român, născut la 29 martie 1941 în Bucureşti (chiar dacă în actele de identitate, la data naşterii, este trecută ziua de 31 martie). 
Am vrut să îi arăt femeii mele şi ce am fost, cum am fost, unde am fost, în viaţa de dinainte de a ne cunoaşte. După cuvintele, cântecele şi fotografiile de azi, venise vremea adâncirii în amintirile primilor ani, care legitimează, dau identitate şi explică. Ne-am suit în maşină, într-o noapte, să îi arăt casa în care am copilărit, prima şi singura în care am amintiri cu amândoi părinţii, lângă mine şi lângă sora mea, Ioana, lângă bunicul meu, Constantin Păunescu şi lângă toţi oamenii care ne călcau pragul, în entuziasmul începutului anilor ’70, când revista şi Cenaclul Flacăra îşi trăiau o parte din laborator acasă la Adrian Păunescu.
nitate. Nu am stat doar în casa aceea (divorţul părinţilor m-a mutat când la bunici, când la mama, când înapoi la tata). Nici măcar nu a fost niciodată proprietatea familiei acea construcţie, pe care tata o preluase în 1970 de la precedentul chiriaş, poetul Geo Dumitrescu, şi pe care am părăsit-o atunci când chiria devenise mult prea mare pentru Adrian Păunescu, cel care, cu febrilitatea de a-i avea pe toţi lângă el, adunase în cele câteva încăperi toată familia, copii şi părinţi. Dar toate aceste contraargumente nu i-au schimbat niciodată acelui loc statutul de ax al copilăriei mele, de primă imagine, atunci când încerc să mă închipui din nou la cumpăna dintre vidul memoriei şi prima amintire.
