Religioşii spoiţi, satanismul rock şi formele fără fond

 2014, anul luptei cu fundamentaliştii, spoiţii, prefăcuţii, dogmaticii, ipocriţii, demagogii, veleitarii, semidocţii, impostorii

Un cunoscut, căruia nu i-aş putea spune chiar prieten, se uita strâmb la mine, în timpul sărbătorilor recent încheiate, că ascult rock (chiar heavy metal, brrr!) în „sfffintele zzzile de Crrrăciun, care sssunt ale împăchăăării şi liiiniştii”. Mai mult decât atât, individul zicea că n-ar regreta dacă ar fi interzişi „sataniştii” de la AC/DC şi Judas Priest, pentru că primii şi-ar fi pus groaznicul nume codat de „copii ai dracului” (cică AC/DC ar însemna Anti Christ Devil’s Child - Anti Crist Copilul Diavolului – o speculaţie ieftină, evident), iar ăilalţi pentru că îl ridică în slăvi pe nasolul de Iuda (Iscarioteanul = Iscarioţki în slavă, care adus la Scaraoţchi al nostru), al cărui nume îl poartă. Câtă prostie şi judecată primitivă!

Dacă e să ne jucăm cu iniţialele, putem interpreta şi mutila orice, în orice fel cretinoid vrem (de exemplu, un cuvânt minunat ca DRAGOSTE, îl putem considera, aberant, forma codată a unei presupuse expresii monstruoase ca Dracul Rege Aduce Groază Oroare Suferinţă Teroare Etern şi exemple putem găsi cu nemiluita). După unii încuiaţi la cap, eşti satanist dacă spui într-un cântec că „o să mă ia Dracul”, aşa cum spunea Bon Scott de la AC/DC în mai multe piese, în care recunoştea că a apucat-o pe un drum greşit cu băutura, cu nopţile pierdute şi cu femeile care-l ademenesc şi era sigur că o s-o păţească (a se asculta piese ca „Highway to hell” – „Drumul spre iad”, „Go down” – „Coboară!”, „Shot down in flames” – „Arzi  în flăcări” etc). Ce să spun?! Curat satanism! Dar ia să-i vedem pe autointitulaţii dreptcredincioşi cine sunt şi cum se poartă ei şi înaintaşii lor, care sunt în stare să dea în cap dacă se opune cineva  fundamentalismului lor (pseudo)religios, fie el creştin, musulman, iudaic etc.

Ăştia cred că au contact cu Dumnezeu dacă şi-au cumpărat o Biblie cu foiţă subţire, trasă în piele, sau un Coran cu copertă scumpă. Ăştia sunt împăcaţi cu ei înşişi, ca fiinţe spirituale, dacă îl pomenesc pe Isus de două ori pe an, o dată cu gura plină de jumări şi şorici de porc şi a doua oară cu fălcile mustind a ouă cleioase şi drob de miel. Vă daţi seama că am trecut în mileniul trei, că avem internet atoateştiutor, computere erudite, telefoane inteligente, tablete deştepte, dar astfel de idioţi există în viu? Ăştia nu fac diferenţa dintre ambalaj şi conţinut, ăştia cred că sunt creştini doar fiindcă îşi fac cruce (numai când se uită vecinii la ei) sau musulmani dacă nu bagă în gură porc şi şpriţ (decât când nu se uită vecinii la ei).

Din ei, din aşa-zişii oameni „ca lumea”, se aleg, de obicei, monştrii care, din când în când, ies din cuminţenia aparentă, plină de frustrări şi umilinţă, şi agresează, bat, ucid, mult mai mult decât din rândul rockerilor care se eliberează de energiile negative tocmai ascultând muzică dură.

La o singură întrebare aş vrea să îmi răspundă ăştia: câte victime au făcut şi fac pe lumea noastră chitarele rockerilor şi câte victime fac confruntările fundamentaliştilor religioşi? Este evident că, la concertele de hard şi heavy metal rock şi în cluburile rockerilor, îşi mai sparg unii capul de câteva ori pe an (din proprie iniţiativă, cu bilet plătit şi asumat ca atare) şi mai mor câţiva drogaţi din cauză că muzica nu le-a rezolvat problemele la care, fireşte, societatea nu le-a găsit niciodată soluţii economice sau sociale. Dar este o uriaşă diferenţă între cele câteva zeci sau sute de victime-rockeri cu nişte coaste rupte pe cont propriu şi milioanele de morţi ai războaielor dintre preacucernicii islamişti, bunii creştini, melancolicii mozaici şi alţi manipulaţi ai falsei sau excesivei credinţe militante care, de atâta credinţă, au decimat de-a lungul istoriei rase, popoare, comunităţi, culturi şi continuă să o facă, în numele dreptei credinţe şi al militantismului agresiv.

Ca ăştia sunt mulţi, în fiecare ţară, instituţie, prin multe birouri, hale sau ferme. Unii se cred creştini doar pentru că au fost băgaţi în cristelniţă, pe când ei habar n-aveau pe ce lume sunt, sau doar pentru că-l invocă pe Isus Cristos în minutul 89, când e nevoie de un gol pentru calificare. Nicio grijă, fenomenul nu ţine numai de credinţă! E valabil în orice domeniu, pentru că peste tot avem de-a face cu fundamentaliştii, spoiţii, prefăcuţii, dogmaticii, ipocriţii, demagogii, veleitarii, semidocţii, impostorii, cei care mereu pretind că sunt altceva (mai mult) decât sunt.

Unii se cred oameni de afaceri doar fiindcă au dat o şpagă unde, când, cât şi cui a trebuit, care le-a pornit prosperitatea. Alţii se cred ziarişti doar pentru că sunt angajaţi pe la vreo televiziune sau publicaţie, cu pile sau pentru măiestria de a fi oportunişti, servili, linguşitori, care li se transformă repede în ură şi trădare. Unii cred că sunt erudiţi doar pentru că îi au în jur pe alţii mai proşti şi mai inculţi ca ei. Alţii chiar se cred profesori doar pentru că şi-au tras grade universitare, academice, prin şobolănii de dosar şi practicarea colajului, a furtului şi a „artei” de a da „copy-paste” (copiat şi lipit). Ce să mai vorbim de atâţia care populează lumea politică şi care se cred oameni politici sau oameni de stat doar pentru că au ajuns parlamentari, miniştri, preşedinţi, primari, plătindu-şi scaunul cu bani, oportunism şi servilism.

Dacă ne ducem de râpă cu ţară cu tot, este şi pentru că ăştia toţi nu se uită la fond şi se leagă numai de formă, care le-a devenit blazon şi care ne sufocă. Pentru ăştia, Titu Maiorescu a trăit, a gândit, a scris şi a murit degeaba: ei nu au auzit şi nici nu li s-a-ntâmplat să deducă singuri teoria formelor fără fond. Iar dacă au auzit de aşa ceva, există două variante: dacă sunt proşti, au impresia că nu despre ei e vorba. Dacă sunt deştepţi, se fac că nu-nţeleg că despre ei este vorba.

15 ianuarie 2014, de Ziua Culturii Naţionale,

Andrei Păunescu