Sandu Aldea nr. 24 nu mai există

Am vrut să îi arăt femeii mele şi ce am fost, cum am fost, unde am fost, în viaţa de dinainte de a ne cunoaşte. După cuvintele, cântecele şi fotografiile de azi, venise vremea adâncirii în amintirile primilor ani, care legitimează, dau identitate şi explică. Ne-am suit în maşină, într-o noapte, să îi arăt casa în care am copilărit, prima şi singura în care am amintiri cu amândoi părinţii, lângă mine şi lângă sora mea, Ioana, lângă bunicul meu, Constantin Păunescu şi lângă toţi oamenii care ne călcau pragul, în entuziasmul începutului anilor ’70, când revista şi Cenaclul Flacăra îşi trăiau o parte din laborator acasă la Adrian Păunescu.
Am intrat pe strada Constantin Sandu Aldea (în Cartierul Domenii), venind dinspre Bulevardul Mărăşti, dinspre Mânăstirea Caşin şi, până să ajung în capătul celălalt, la numărul 24, nu m-am oprit din povestit: acolo e grădiniţa grupei mele mari unde mi se părea că aştept o veşnicie până mă luau acasă, pe aici o coteam spre Şcoala 172, acolo am căzut cu bicicleta, aici ne băteam cu „blocarii” (copiii de la colţul cu bulevadrul 1 Mai, devenit Ion Mihalache), pe lângă trotuarul acela am învăţat să trag la poartă, acolo şi acolo stăteau Marius, Paul, Adina, Şpil, Bogdan. Am ajuns: aici e fosta noastră casă, pe faţada căreia am scris cu o monedă de aluminiu de 15 bani, strâmb, „24”, sper că nu s-a şters... Dar nu era nimic. Arătam cu degetul spre un întuneric imens. Am întors maşina, fiind sigur că am depăşit locul, din cauza beznei. Nu, nu putusem greşi adresa. Mă uitam şi mi se părea că mi se îneacă amintirile, în timp real: casa fusese demolată şi ne aflam în faţa unei uriaşe gropi. Nici urmă de ziduri, nici umbră de plopii uriaşi din curte, nici vorbă de micul bazin în care am căzut şi din care m-a salvat tanti Tina, nici gând de gutuii la care se strângea toată puştimea cartierului, toamna.
Nu mai trecusem pe acolo de câţiva ani şi trăiam impresia că, oricând aş avea nevoie de o reconfirmare că mi-am trăit copilăria nu doar în vis, că a fost un miracol real să trec dintr-un mileniu în altul în aceeaşi existenţă, pot da o fugă până pe strada Sandu Aldea nr. 24, să mă reîncarc de viaţa de până la 12 ani, de energiile spaţiului în care crescusem până în vara lui 1981, să mă regăsesc în punctul de referinţă al primilor ani.
Nu m-am născut acolo şi nu acolo am fost dus, în primul scutec, de la maternitate. Nu am stat doar în casa aceea (divorţul părinţilor m-a mutat când la bunici, când la mama, când înapoi la tata). Nici măcar nu a fost niciodată proprietatea familiei acea construcţie, pe care tata o preluase în 1970 de la precedentul chiriaş, poetul Geo Dumitrescu, şi pe care am părăsit-o atunci când chiria devenise mult prea mare pentru Adrian Păunescu, cel care, cu febrilitatea de a-i avea pe toţi lângă el, adunase în cele câteva încăperi toată familia, copii şi părinţi. Dar toate aceste contraargumente nu i-au schimbat niciodată acelui loc statutul de ax al copilăriei mele, de primă imagine, atunci când încerc să mă închipui din nou la cumpăna dintre vidul memoriei şi prima amintire.
Ştiu că nu casele îi fac pe oameni, ci invers, dar ce ne facem cu imaginile şi cu întâmplările care nu se mai pot desface de spaţiul unde s-au întâmplat? Aş decreta o lege absurdă prin care nicio casă încărcată de energiile oamenilor extraordinari care i-au trecut pragul să nu fie lăsată buldozerelor, fără aprobarea acelor oameni, a umbrelor lor şi a copiilor care i-au crescut sub acoperiş.
Cum să accept că nu mai e nimic din casa în care Florian Pittiş l-a jucat, în 1973, pe primul nostru Moş Crăciun pe care mi-l amintesc?
Cum să cred că nu mai există holul în care eu şi Ioana ne războiam pentru idolii noştri folk, eu decretându-l rege pe Dan Chebac, iar ea pe Mircea Vintilă?
Cum să trag linie peste ideea că sunt una cu pâmântul bucătăria în care mama îmi dădea parizer (eram „Parizache”) şi îmi făcea ochiuri, camera lui tataie de la parter în care veghea la rezistenţa familiei, holul, adică sufrageria în care tata ne umplea noaptea covorul cu jucării pe care le găseam dimineaţa şi dormitorul de la etaj pe tavanul căruia a stat ani şi ani o bucăţică de carne de vită mestecată, de care am vrut să scap şi am aruncat-o izbăvitor în sus?
Cum să admit că e la fier vechi uşa grea pe care intrau Apostol Turbatu, Dinu Săraru, Octavian Paler, Eugen Simion, Coman Şova, Fănuş Neagu, Alexandru Andriţoiu, Mihai Leontopol, Romulus Balaban, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Ştefan Andrei, unchiul Picu Vârtosu, Nicolae Dragoş, Doru Stănculescu, Cornel Burtică, Ovidiu Ioaniţoaia, Nicolae Arsenie, Constantin Teaşcă, Ioan Florin Dumitrescu, Tudor Gheorghe, Pavel Kozak, Lena şi Mitică Paraschivescu, Ion şi Ana Haşigan, Mircea Angelescu, Dumitru Gheorghişan, Daniela „Flaniela” Crăsnaru, Ion Mânzatu, Valeriu Popa, Ioan Puşcaş, Florea Dinu, Radu Rey, Marcela Saftiuc, Nicu Alifantis, Anda Călugăreanu, Dumitru Fărcaşu, Victor Socaciu, Mihail Stan, Dan Bârlădeanu, Paul Finescu, Sorin Postolache, Ion Popescu, Aurel Mihailopol, Reghina Vârvici, unchii Ionel şi Mitu Păunescu, mătuşile Neta şi Tina, maica-mare Ioana Păunescu şi atâţia alţii, rude sau nu?
Cum să îmi imaginez că a rămas o groapă imensă în locul casei în care Ioana m-a tuns, sub masă, cu forfecuţa, geloasă pe părul meu mai lung, în locul curţii în care l-am atins pe o bubă pe cel mai credincios câine de pază al familiei Păunescu, lupul King, care m-a muşcat, de mi se văd capsele şi acum, după 30 de ani?
Din acel loc, „Sandu Aldea 24”, indiferent de demolări, de gropi şi de clădirile noi ce se pot ridica azi sau mâine, îmi vor rămâne, ca două fascicole de energie, asemănătoare celor două trunchiuri luminoase, îndreptate spre cer de către newyorkezi în locul Gemenilor prăbuşiţi, inscripţiile celor două perioade trăite în clădirea care astăzi nu mai există: „1970-1975”, „1978-1981”.

17 martie 2009

Străinătatea dela Bârca

La Bârca, mai rece decât starea de iarnă, am găsit starea de străinătate. Străinătate de loc, străinătate de oameni, străinătate de pustiu, străinătate de rădăcini, străinătate de obiceiuri. 14 decembrie 2008 - duminica în care mi-am îngropat copilăria, care tot îmi umbla liberă, ca strigoii, de ani şi ani.

• Până şi telefonul mobil trece, din când în când, fără să i-o ceară nimeni, pe unda bulgărească, doar ca să îmi răsucească în rană amintirile copilăriei şi să mă simt, pe bază de roaming cu forţa, şi mai străin în satul rădăcinilor paterne. Nu că bulgarii nu ar fi avut mereu undă mai bună decât releele noastre acolo, în sudul Doljului, la 47 de km de Craiova, la vreo 16 km de Dunăre, pe drumul Segarcei, Cerătului, Giurgiţei apoi al Goicei, care te poate scoate şi la Calafat, şi la Bechet, la răspântia de la Cârna. Diferenţa este că, în 1979, în 1989, când încă mergeam, cel puţin o dată pe an, acolo, la televizorul alb-negru din camera lui tataie, se adunau câţi copii ai satului încăpeau, mai ales la desene animate sau la filme americane dublate slav, dar care erau, oricum, mai bune, decât programele lipsă în româneşte de la sfârşitul anilor ‘80.
• Dintre toţi puştanii cu care stăteam toată ziua pe terenul de fotbal de peste Deznăţui, nu mai e prin sat aproape niciunul. Gongu a plecat în lume la muncă, Iulică nu a mai dat nici un semn, nici alor lui, de nu se ştie când. Doar Costel G. – care nu are mult peste 40 de ani - e tot aici şi trece azi pe pe la noi, cu un aer la fel de bătrân ca al bunicului lui din anii când noi, ăia mici, băteam mingea şi praştia. Băieţandrul lungan şi ruşinos de acum 30 de ani a rămas, mai mult de nevoie, legat de loc. Acum câţiva ani, şi-a lovit mama cu o cazma, bătrâna a murit, iar el abia de curând a revenit acasă, după ani şi ani în care a schimbat închisorile numai cu spitalele de boli nervoase.
• Nu mai există nici casa lui nea Mărinică de pe linia noastră (aşa se numesc în Oltenia străduţele care ramifică drumul principal), în prispa căreia am dormit pentru prima oară în aer liber, acum aproape treizeci de ani. Nea Mărinică şi Leana lui s-au dus în pământ. La fel şi casa de chirpici - pământ către pământ, ca un câine care se prăbuşeşte pe mormântul stăpânului: nu mai are de ce trăi, pentru că nu are în tabla lui de valori, fie ele şi instinctuale, capitolul “stăpân de-al doilea”. Măcar pe locul acelei case s-a ridicat o alta, semn că pe Aleea Marin Păunescu (străbunicul meu) nu e numai moarte, ci sunt şi speranţe şi naşteri. Tiberiu Macavei, fost miner la Roşia Montană, a coborât acum vreo 15 ani din Ardeal şi s-a aşezat în Oltenia. Are, cu Maria, doi băieţi mărişori, care deja mustăcesc cu gândul tainic la fete, şi o fetiţă de doi ani, năşită de sora mea, Ana-Maria. Tibi, om de 50 de ani, şi-a dat seama că nu se mai poate desprinde de locul adopţiei sale şi îşi construieşte aici căsuţa, peste drum de casa noastră părintească de la numărul 8, ridicată şi crescută şi ea, încet încet, de la rangul iniţial de bordei - jumătate în pământ, sub capii familiei, Costache Păun, Marin Păunescu, Constantin Păunescu şi Adrian Păunescu, care şi-au întins domnia printre ai lor de acasă din veacul XIX până în cel de-acum, XXI.
• Am luat-o pe jos, prin ploaia mică mirosind a ameninţare de zăpadă, spre capătul sudic al comunei. Pe drum, o pustietate mai puternic majoritară decât coaliţia parlamentară împotriva naturii (PDL-PSD+PC), care se pregăteşte să guverneze România după alegerile de acum câteva săptămâni, când şi ziua Sfântului Andrei din ziua scrutinului, şi Ziua Naţională de 1 Decembrie, au fost împroşcate cu mizeria unei campanii electorale fără ruşine, care a dus, finalmente, preacurvirea, năpârlirea şi vopsirea în vârful catargului politic făcut zdrenţe exact la timona de la Cotroceni. În această veche comună oltenească, altădată populată de vreo 7000 de oameni, nu mişcă nimeni şi nimic pe drum şi prin curţi. Bătrânii au cam murit, copiii au cam plecat, iar tinerii au cam îmbătrânit înainte de vreme, ca să mai rămână, totuşi, cineva, şi în Bârca. Până şi strănepoţii câinilor copilăriei mele latră fără nerv, din câte-o curte, în care nu prea mai au nici ce păzi, pentru că oamenii s-au rărit, la fel ca averile. Tibi îmi arată, la o poartă, un om, care, de beat ce era, nu demult, nu a păţit nimic nici când a căzut în fântâna de 14 metri din faţa casei. Asta nu înseamnă că şi-a folosit norocul la altceva decât să vadă, prin fundul sticlei de alcool, cum trece timpul şi cum i se degradează gospodăria.
• Intrăm în curte şi în casă la Mustafa Mursel (fiul lui Hassan Turcul), care a făcut fericite generaţii întregi de copii, cu halviţa şi îngheţata lui. Nu mai face dulciuri din 1996, dar a îmbătrânit frumos, lucrându-şi curtea, care arată de parcă ar avea-o în grijă un bărbat de 30 de ani, nu unul trecut de 70. A rămas, cu nevasta, în casa părintească a regretatului său tată, iar copiii îi are împrăştiaţi prin ţară şi străinătate. De fapt, Mustafa nu e turc, ci albanez, dar oltenii le spun turci la aproape toţi străinii. Ne vorbeşte despre meşteşugul lui, învăţat din tată în fiu, care se va pierde, pentru că nimeni nu mai are răbdare să înveţe să topească zahărul, să fiarbă laptele la foc mic, să bată ouăle şi să facă bunătăţi curate, de casă. A auzit că a murit, în acest decembrie 2008, şi Paul Niculescu Mizil, fostul lider comunist, care l-a premiat acum câteva zeci de ani, după ce i-a gustat bunătăţile, de care, culmea, deşi nu au egal, se pare că nimeni nu mai are nevoie! Până şi târgul din Bârca este încovoiat sub mărfurile aduse aici, iar nu sub cele produse aici. Mustafa se revoltă că tot el, care are pensie mică, dă cu împrumut, din când în când, un ban, altora cu pensii mult mai mari, care, însă, au curţile părăginite şi doar scaunul cârciumii lustruit. “Întotdeauna, când am avut un milion, m-am gândit cum să fac din el două milioane, şi de-aia arată curtea aşa de bine şi am lucernă verde şi acum, pe un hectar, în spate”. Cum e turcul - şi lucerna!, aşa e, gândesc, cu amărăciunea că nu am putut spune “Cum e turcul şi halviţa”. Dar Mustafa mă ceartă, pe bună dreptate, că nu l-am anunţat de vizită. Ar fi pus de o oală de îngheţată şi de un blat de marmură de halviţă. Ce diferenţă e între generalul albanez, aflat în serviciul imperial austro-ungar, Gheorghe Basta, care a pus la cale tăierea capului lui Mihai Viteazul în 1601, şi albanezul, truditor şi patriot, Mustafa, care nu ar fi trădat nici acum, în 2008, halviţa, dacă ar mai fi avut pentru cine s-o facă! Ne dăm reîntâlnire la primăvară.
• Sora mea, Ana-Maria, este, de câţiva ani, titulara de contract nescris a vizitelor la tanti Mitina. Văduvă din 1997 (a lui nenea Cuţă, pe care l-a adus în Bârca şi i l-a prezentat bunicul meu, Constantin, maestru al împletirii căsniciilor de durată), profesoara pensionară, vecină de linie cu noi, ne primeşte, acum, pe amândoi, aşa cum o făcea doar cu mine, când eram mic (şi când Ana-Maria nu exista nici în stadiul de gând). Atunci, mă lăsa cu Puchi, căţelul, să aştept clătitele, în bucătăria din curte. Acum, cu mers mai încet, tanti Mitina se duce la dulap şi ne scoate ceva dulceaţă de vişine. Apoi ne cheamă să vedem casa, în care nu prea cheamă pe nimeni, în afară de cei câţiva câini şi cele câteva pisici care o fac să uite de singurătate. Becurile oarbe abia lasă să se vadă mobila veche, pereţii scorojiţi, câteva scoarţe (covoare olteneşti) vechi de o sută de ani, diploma de “Cetăţean de Onoare al Comunei – Dumitra Nica”, alături de care stă o carte a mea, pe care i-am oferit-o bătrânei acum zece ani. Când vrem să facem poze, tanti Mitina ne opreşte pentru câteva secunde, avertizându-ne că nici la 87 de ani, cât are, cochetăria feminină nu i-a pierit. Îşi aranjează, pe fugă, basmaua şi ne lasă să păstrăm amintiri în aparatul foto.
• Pe peretele unei camere din casa noastră stă, de vreo 35 de ani, o icoană pe sticlă, pictată de mama mea, Constanţa Buzea, pe vremea când încă se numea Păunescu. În altă încăpere, pereţii sunt păziţi de portretele străbunilor: Costache Păun (născut în 18 iulie 1853, tot Rac, ca strănepotul său, Adrian, pe care nu l-a cunoscut, căci străbunul a murit cu mult înainte de 20 iulie 1943), Marin şi Ioana Păunescu (străbunicii mei, morţi şi ei, el în 1960, ea în 1973). Nici nu am venit bine, că ne pregătim de plecare.
• Din toată amorţirea cu gust de străinătate, îmi apar în inimă străfulgerări că sunt, totuşi, acasă, că mai e ceva sevă în rădăcinile de la Bârca, de care s-a rupt, ultimul, tata, în 1957, când a plecat la liceu la Craiova, de unde nu a mai luat-o înapoi, ci s-a dus spre Bucureşti, unde ne-a avut pe Ioana, în 1967, pe mine, în 1969, şi pe Ana-Maria, în 1990. Ce păstrează în viaţă flăcăruia care mă face să cred că nu e totul numai trecut la Bârca? Ardeleanul oltenizat cu tot cu familia lui, Tiberiu Macavei, care recită din memorie versuri ale tatălui meu (“Mai naşte-mă, părinte ideal, / Pe o colină dulce din Ardeal”), jurând că nu va mai pleca niciodată din Oltenia; soră-mea cea mică, lucrând cu entuziasm, alături de Carmen, mama ei, carnea porcului crescut şi sacrificat în curtea noastră; căldura sobei bunicilor; pozele străbunilor de pe pereţi; încăpăţânarea încuietorilor de la uşile casei care, chiar îmbătrânite, îşi fac treaba temeinic; cărţile vechi de istorie şi viaţă literară, rămase în bibliotecă (printre care stă, rătăcit, şi un exemplar din revista “Lupta de clasă” de prin anii puşcăriilor staliniste, care le-au frânt oasele bunicului şi străbunicului meu).
• Scriu rândurile acestea, abia ajuns înapoi la Bucureşti, printre oalele distruse din bucătărie, în care îmi zace o halviţă ratată, făcută de mine după ureche, din ce am încercat să fur de prin poveştile lui Mustafa. Înţeleg, numai privind eşecul desertului din faţa mea, numai amintindu-mi savoarea dulciurilor turcului de la Bârca şi lumina vacanţelor de demult din satul bunicilor, că nu se poate trăi din păcăleli, că reţeta halviţei făcute cu mâna şi cu inima nu e la locul ei în oraşul fără identităţi, că satul de altădată e o lume care nu va mai fi. La Bârca, am găsit, în stare liberă, în realitate, adevărul moromeţian al lui Marin Preda: “Imposibila întoarcere” e chiar imposibilă.